sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Ţara misterioasă

19 ianuarie 2012
Primul titlu care mi-a venit în minte a fost „Trăiri şi retrăiri“, dar l-am înlocuit cu unul mai cuprinzător, după ce mi-am zis că nu e momentul să te joci – nici măcar cu cuvintele. Totodată, am motive să găsesc grăitor titlul la care am rămas. Unul este cunoscut de toţi: cum se face că demisia lui Arafat a declanşat protestele, când guvernarea Băsescu (Boc şi ceilalţi fiind simple marionete) a împilat atâta acest popor? Celălalt, în schimb, e înăuntrul meu: evenimentele din acest început de 2012 îmi aduc în minte aspecte trăite – şi relatate în scris; pe lângă zilele lui decembrie 1989 şi ale Pieţii Universităţii (rememorări care ar fi comune pentru mulţi, fireşte), e vorba de articole critice la adresa lui Băsescu pe care le-am transmis pe Internet cu luni bune înainte ca Antena 3 (în mod deosebit) şi Realitatea să-şi verse murdăriile, în campania prezidenţială din 2009. Probabil că voi face trimitere la ce am scris, şi astfel se va ajunge la o construcţie cum am întâlnit în „Insula misterioasă“. (Bineînţeles că orice comparaţie cu autorul sau valoarea şi popularitatea cărţii este exclusă.)
Încă o precizare introductivă: în această după-masă scriu înainte de a şti ceva despre mitingul USL (care nici nu mă interesează, de altfel – se va vedea de ce). Prin urmare, ma voi limita la a face o sinteză a ce am asimilat până acum (şi sunt primul care să spun că am informaţii incomplete, de vreme ce evit să mă încarc psihic – ceea ce e sinonim cu a viziona aproape numai sport). Sinteza va fi – normal – subiectivă, această notă fiind accentuată de comentarii.
20 ian.
M-am întrerupt aseară ca să mă uit la campionatul european de handbal; cum scriam, de pe urma acestui gen de vizionări mă aleg măcar cu ceva. Am avut oarecari mustrări de conştiinţă, pentru că îmi propun ca neapărat să ţin pasul cu evenimentele; nu aş mai avea nicio satisfacţie să scriu „la rece“, cum am făcut până acum. Numai de s-ar termina totul cu reuşita manifestaţiilor!
Deocamdată e bine pentru mine că – din câte am înţeles – ieşirile în stradă vor continua cel puţin până miercuri; în 5 zile voi avea şi eu timp să ajung în actualitate, mai ales că urmează sâmbăta şi duminica. Bine e şi că la mitingul USL n-a fost mare lucru, din câte am aflat azi-dimineaţă de pe un site al lui Dan Diaconescu – sursa mea principală de informaţii în ultima săptămână (şi nu numai). E drept că am stat foarte puţin la televiziunile de ştiri, dar sunt convins că aş fi aflat destule despre adunarea pomenită, dacă ar fi reprezentat ceva. Aşa, ştiu doar că au adus cu autocarele oameni din mai multe judeţe plătindu-i (mai bine ca PDL, după cum se zice). Şi mai îndrăznesc să condamne metodele acestui partid!
Cu acestea zise, pot trece la o sinteză personală (repet!) a ce s-a întâmplat până acum. Este arhicunoscut că demisia lui Raed Arafat (fără să-i fie cerută sau impusă – ceea ce e extrem de important, după mine), a declanşat totul. Prin urmare, este evident nu mă voi opri la gestul în sine, ci la culisele lui.
De la început trebuie accentuat cu putere că nimeni şi nimic nu îi poate lua doctorului Arafat imensul merit de a fi înfiinţat şi organizat Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare. (Scriu detaliat fiindcă sunt convins că mulţi dintre cei care s-au ridicat pentru SMURD nu ştiu ce înseamnă aceste iniţiale.) A spune, precum a făcut Gigi Becali, că a luat ideea din Franţa (deci a insinua că puteau fi destui alţii care să pună în funcţie o astfel de modalitate de a salva vieţi) înseamnă a nu pătrunde mesajul povestirii cu oul lui Columb – ceea ce, evident, pune serioase semne de întrebare asupra cui se aventurează să-l conteste pe cel revenit la Ministerul Sănătăţii. Această întoarcere îmi aminteşte de un vers al lui Topîrceanu („Mişu Şt. Popescu nu mai dă divorţ“), şi de la ea aş fi vrut să pornesc cu continuarea consideraţiilor asupra omului care s-a dovedit mai român decât foarte mulţi dintre cei născuţi aici – însă nu tocmai un urmaş peste timp al lui Carol Davila (cum s-au repezit cîţiva să zică); e prea mult să-l asemuieşti pe Raed Arafat cu fondatorul sistemului sanitar românesc, inclusiv în sectorul militar.
Schiţa mentală a expunerii nu mă lasă să încep cum plănuiam mai sus; alte comentarii sunt prioritare. Le bazez pe fapte, ca să nu intre în discuţie o eventuală invidie sau atât de obişnuita (din păcate) denigrare între medici. Mi-am indicat meseria doar pentru că îmi fac iluzia că voi avea noi cititori; cei de până acum ştiu şi că specialitatea mea e aceeaşi cu a doctorului Arafat, şi la fel stă situaţia în legătură cu locul unde am urmat medicina. Am spus toate acestea doar pentru a demonstra că am bază să privesc drept cel puţin neclare unele aspecte din biografia sa. (Am citit-o pe Wikipedia, ceea ce iarăşi e grăitor; nu l-am cunoscut personal, şi nici nu s-a discutat despre el în cercul profesional în care am intrat la începutul anilor '90.) Văd că şi-a început activitatea care avea să-l facă renumit în septembrie 1990, ceea ce ar explica de ce nu am interferat, cu toate că şi-a făcut secundariatul (numit azi rezidenţiat) la Cluj; eu am început această etapă de educaţie profesională în februarie 1991. Rămîne, totuşi, întrebarea cum de a putut să înceapă medicina la numai 17 ani, ţinând cont că era obligatoriu şi un an pregătitor în limba română?
Noroc (dacă îi pot zice aşa) că aceste aspecte de domeniul ipoteticului sunt cu mai mică relevanţă şi semnificaţie decât ce urmează – şi unde am siguranţă. Aşadar, mă grăbesc să notez cum am reacţionat când am auzit că îşi dă demisia, practic fără obiect (nu se ştia concret ce e cu urgenţele în noua lege sanitară, toată fiind o nebuloasă – plus că rapid s-a spus că SMURD ţine de Ministerul de Interne): am făcut curând legătura cu faptul că fusese numit în funcţia din Ministerul Sănătăţii de către Tăriceanu. (E clar, cred, ce vreau să insinuez; dacă nu, voi afirma făţiş că – din proprie iniţiativă sau la ordin – Raed Arafat a găsit o excelentă ocazie de a lovi în Băsescu.) Ulterior mi-a venit în minte altceva pentru a-i completa imaginea (nu e obligatoriu ca un bun organizator şi/sau profesionist să fie om adevărat): astă-vară, după decesul baschetbalistului american, s-a repezit cu sancţiuni la medicii din Giurgiu, dar nu s-a pronunţat asupra celor cu „spate“ total diferit din Spitalul Bagdasar – unde nefericitul tânăr a stat vreo 7 ore fără să se ia măsuri hotărâte pentru ameliorarea stării sale. (În acest caz, chiar am pretenţia că mă pot pronunţa; am făcut peste 100 de gărzi pe secţia de neurochirurgie din oraşul meu, Cluj.)
Elementele care arată că demisia doctorului Arafat a fost exclusiv un gest de forţă erau, evident, şi la îndemâna preşedintelui ţării – care, de altfel, nu avea de ce să intervină într-o problemă ce ţinea de guvern; Dacă totuşi s-a amestecat (conform obiceiului), se cuvenea să vină cu altceva decât retragerea noii legi a sănătăţii – şi doar de pe site-ul ministerului. (A şi spus Silviu Prigoană că legea se află deja la Parlament, iar de la o şedinţă cu medicii – inclusiv organele de conducere – mi-au parvenit următoarele: „Legea va trece pentru că aşa vrem noi!“.) În plus, nu la televizor trebuia să apară Băsescu, ci între cei care începuseră să se adune în Piaţa Universităţii. Îi plăcuse să fie acolo, înconjurat de lozinci cu „Băse e cool!“, când triumfase în alegerile prezidenţiale; acum, însă a fost prea laş ca să se ducă, şi asta reprezintă prima situaţie serioasă în care se dovedeşte nedemn de meseria de bază. Cu trecutul lui de căpitan pe vas putusem explica până în prezent (altora, mai ales) unele excese ale sale, şi prin această prismă îl vedeam superior rivalilor; din propria experienţă, am devenit convins că în momentele grele e absolută nevoie de autoritate deplină, respectiv de ascultare oarbă. Dacă, însă, nu eşti în stare să te impui, nu mai meriţi să îţi păstrezi locul. Aşa se face că am început şi eu să militez împotriva lui Băsescu, deşi – întocmai ca în toamna lui 2009 (după cum a rămas scris) – nu văd alternativă la el. (Este exclusă deocamdată singura posibilitate pe care aş accepta-o: să redevenim monarhie, în frunte cu Prinţul Charles sau cu fiul său Harold; în faţa englezilor, leprele de politicieni de aici ar fi mult mai grijulii în comportare – ceea ce e tipic pentru români, de altfel.)
21-22 ian.
Una dintre deosebirile faţă de acum doi ani şi ceva este că Geoană a trecut pe linie moartă; cealaltă ar putea fi reprezentată de intensificarea prezenţei lui Ponta pe micile ecrane. Mic este şi el – ca personalitate şi ca minte. Ce speranţă în domeniul politic poate să-ţi dea acel ton infantil al vorbirii, adăugat la faptul – mărturisit chiar de el – că savurează desenele animate, împreună cu fiica de 3 ani? (Mai există aspecte de care aş putea să mă leg, ca bărbat; prefer, totuşi, să le omit, dacă nu am certitudinea lor, mai ales că e vorba de un procuror. Mă gîndesc, însă, că de unde nu-i foc nu iese fum.)
Trebuie să revin la afirmaţia că monarhia ar fi acceptabilă doar cu străinii (ceea ce nu e surprinzător, pentru că nimic de esenţă nu s-a schimbat aici din 1866). Să fac acum o analiză a ce-ar putea oferi dinastia (şi omul) care a fost cândva pe tronul României ar însemna să divaghez mult – adică şi o întârziere în a ajunge la redarea a ce e fundamental în aceste zile: protestul mulţimii. Aşadar, voi împărtăşi doar ce consider esenţial, cu atât mai mult cu cât în trecut mi-am exprimat indignarea că actoraşul Duda – a cărui infiltrare de către securişti în familia regală a fost posibilă din cauza anumitor slăbiciuni ale prinţesei Margareta – ar avea şansa să fie prinţ consort (sau chiar rege; nu ştii ce le trece prin minte, dacă au încălcat ce zicea Constituţiei din 1923 despre succesiune).
Enumerarea celor care pot să-i ia locul lui Băsescu nu ar fi completă, fireşte, fără a-l trece pe cel care a şi încercat aşa ceva, în cele mai recente alegeri: Crin Antonescu. Pentru locul lui în această scriere am adaptat o faimoasă expresie a lui Shakespeare: este ultimul, şi chiar cel din urmă. Am părerea mea fermă că niciun epitet nu este suficient de denigrator pentru acest individ. Atâta doar, că nu e criminal, ca Iliescu; în rest, e clar ce ar fi de spus despre cineva care s-a oferit să toarne la Securitate ca să scape de la ţară, iar informaţiile le aduna profitând de candoarea unor copii, care erau uşor de indus în eroare cu aparenţa non-conformistă (eufemistic spus) pe care şi-a păstrat-o chiar cînd era ministru. Adaug cele două repetenţii (la o facultate nu teribil de grea), ca să fie lămurit de ce n-aş suporta să fiu condus de un astfel de ins („om“ nu-i pot zice): am avut în studenţie doar două note de 9 (acestea fiind cele mai mici), iar apoi am fost şi eu trimis într-o comună departe de casă, în urma unei mari nedreptăţi pentru promoţia noastră (dictată direct de Elena Ceauşescu, bănuiesc). Fireşte, însă, că nu mi-ar fi trecut prin cap să colaborez chiar cu opresorii mei ca să scap de acolo; nu m-aş mai fi putut arăta nici măcar oglinzii.
Mai pot comenta multe despre cel care ar trebui să evite folosirea exclusivă a numelui de familie, întrucât acela aparţine unei adevărate personalităţi a României; totuşi, mă gândesc că nu se merită să-mi pierd vremea. Aşadar, mă limitez la a adăuga ceva care iese din domeniul subiectivului, pentru că e cunoscut de multă lume: şeful liberal este printre cei mai mari chiulangii din Parlament – dacă nu chiar pe primul loc în acest ruşinos clasament. Cu alte cuvinte, în prezent – ca şi înainte – nu face ce ar trebui în cadrul activităţii care reprezintă datoria sa. Când te gândeşti că până şi Ceauşescu a muncit câte ceva la viaţa lui, dacă pot unii zice că ar fi ajuns cizmar bun! Nu mai vorbesc de Iliescu – cu studii universitare în limba rusă.
Una peste alta, privirea aceea de „macho“ din ochi de peşte nu poate inspira nicio încredere – ceea ce s-a confirmat prin atitudinea manifestanţilor faţă de cel care a vrut să se bage în fruntea lor după ce cu propria gură declarase că PNL nu încurajează mişcările de stradă. Bine-ar fi ca această opţiune să fie reprezentativă pentru întregul popor, pentru că altfel ne aşteaptă zile foarte grele: dincolo de faptul că Ponta şi Crin sunt percepuţi – în general – drept caraghioşi, tragic este că, dacă vor ajunge la putere, vom simţi că sunt doar marionete ale lui Iliescu şi Voiculescu (la care se adaugă Adrian Năstase, revenit puternic în prim-plan). Coroborând aceasta cu tonul caracteristic postului Antena 3 (amintind de Brucan, în 1945, sau de editorialul lui Darie Novăceanu din 14 iunie 1990 – care m-a îngrozit), am în urechi zornăitul lanţurilor de la Sighet, mai ales că progresele tehnologiei ar favoriza o teroare incomparabilă cu ce-a fost în anii '50. (Perioada ceauşistă apare astfel de-a dreptul idilică – dacă îmi pot permite umor cât se poate de negru.) Sunt sigur că există destui care m-ar face nebun la citirea penultimei fraze (mai ales că am păţit-o deja), dar sigur este că Crin Antonescu e deja obişnuit cu ploconirea faţă de securişti – plus că are datorii serioase la Dan Voiculescu, după cât l-a lăsat (şi chiar invitat) să se producă.
23 ian.
Au trecut 10 zile de manifestaţii, şi – cu structura şi profesiunea mea – sunt iritat că situaţia stagnează. (Parcă am sta într-un lichid călduţ şi vâscos; gândească-se fiecare la ce vrea, dacă oricum e greţos.) Se iese zi de zi în câteva oraşe mari, dar – fireşte – importanţa primordială o are Capitala. Acolo, însă, au fost prea puţini care să îşi exprime nemulţumirile, după părerea mea. Mă gândesc că guvernanţii s-ar putea prevala de asta, ieşind în faţă cu o (nouă) deformare a realităţii: procentul de contestatari – relativ la populaţia ţării – este atât de mic, încât nu merită luaţi în seamă. Dacă ar avea bun-simţ (ceea ce la politicienii de aici nu se întâmplă), Băsescu ar trebui să-şi aducă aminte că acelaşi raţionament pseudo-matematic i s-a aplicat şi lui, când a fost confirmat prin referendum. E, desigur, absurd (şi răuvoitor) să afirmi că toţi cei care nu au exprimat o anumită opinie au una opusă; cunosc destui care detestă mai profund şi de mai mult timp ca mine actuala putere, şi totuşi nu s-au exprimat public – nici măcar printr-o scriitură ca aceasta.
Rămâne, însă, un mister pentru mine cum de mai există persoane care cred ferm că în ultimii ani nu se putea altfel. Am renunţat să-i contrazic vehement, mai ales că sunt conştient că PDL a avut şi are o conduită coerentă (chiar dacă e proastă şi hoţească); cei din hibridul socialist-liberal nu ştiu decât „Jos Băsescu!“, la care se adaugă că Elena Udrea pozează şi ministrul învăţământului dansează prost. Pot să tot afirme ei că au un program economic, dacă nu ştiu de aşa ceva analiştii relativ neutri. (Includ aici şi presa – de toate genurile – a cărei susţinere Traian Băsescu a pierdut-o prin propriile acţiuni. Până şi TVR 1 a cam abandonat politica de a trece sub tăcere ce se întâmplă în Piaţa Universităţii, chiar dacă are prea multe emisiuni de divertisment pentru o perioadă ca asta.)
Revenind lîncezeala manifestaţiilor, trebuie să spun că nu mă aşteptam la aşa ceva, după cum începuseră. În schimb, era previzibil ca primarul Bucureştiului să nu le autorizeze; a fost doar încă o exemplificare a ce observ de peste 20 de ani: politicienii sunt toţi pe-o mână, deci singura divergenţă (mergând până la adversitate) din ţara asta este între noi (cei de rând) şi ei, doctrinele politice valorând exact cât cei care le enunţă.
De asemenea, mă aşteptam (apropo şi de retrăirea zilelor Pieţii Universităţii) să se încerce compromiterea acestor proteste (recunoscute chiar şi de Boc ca justificate) prin manifestări huliganice. Mă gândeam la agenţi infiltraţi – atât din partea puterii, cât şi de la USL (şi se pare că au încercat să acţioneze, dar fără reuşită). Astfel, am fost surprins că până şi Sport.ro – canal la care am ajuns din motive deja expuse – se ocupă de sălbăticiile din centrul Bucureştiului. Noroc că mi s-a vădit rapid legătura: apăruseră aşa-zişii „ultraşi“ ai galeriilor. Ei, însă, sunt pur şi simplu derbedei, care nici la meciuri n-ar avea ce căuta, pentru că nu le pasă de fotbal (din care – bănuiesc – nu pricep mare lucru), ci doar urmăresc să-şi exteriorizeze structura de psihopaţi. (Eticheta nu e prea dură. Medical vorbind, a fi psihopat înseamnă a avea tulburări de comportament – mai ales violenţă; „nebun“ este echivalent cu psihotic.)
Date fiind acestea, este firesc să consider extrem de ciudat faptul că măsurile de represiune au fost mult mai slabe decât cele permise (şi cerute) de legi în astfel de situaţii. Este încă un aspect ce oglindeşte deja subliniata laşitate a lui Băsescu, ca şi lipsa lui de fermitate (şi de caracter – până la urmă); unul care ştie ce vrea, dacă tot nu discută cu oponenţii, ia împotriva lor măsurile la care are dreptul.
Chiar acum o săptămână (a doua zi după emisiunea de la Sport.ro), mi-am făcut speranţe serioase că regimul Băsescu nu mai are mult. Am auzit la Radio „Renaşterea“ (al Mitropoliei Clujului) că sunt programate proteste în centru – de unde timp de vreo 15 ani acel post întotdeauna redase, fără comentarii, activitatea guvernanţilor (ceea ce e definitoriu pentru Biserica Ortodoxă Română – aş putea spune). Aşadar, mi-am zis că şobolanii părăsesc corabia, iar acum urmează să văd dacă am analizat corect. În caz că va fi aşa, rămân cu un regret ca în decembrie 1989: de a nu fi ieşit la demonstraţii, ca să am satisfacţia că am pus umărul la reuşită. Totdeauna se pot găsi scuze şi modalităţi de alinare a conştiinţei: atunci aveam copil de 3 ani, iar acum necazurile cu poliţia ar afecta activitatea în locul unde lucrez (dincolo de faptul că la o vârstă peste 50 şi un anumit statut nu îţi chiar lipsesc asemenea probleme). Prin urmare, îmi rămâne speranţa că s-ar putea să fie mai eficientă maniera de luptă pe care am ales-o.
În fine pot să consider că am ajuns la zi; recentele manifestări din partea PSD sau comunicatul casei regale (intenţionat scriu cu litere mici) doar le menţionez, pentru că nu dau doi bani pe ele. Mai este de văzut cum se vor porcări în Parlament pe tema evenimentelor fierbinţi de acum, dar şi cum va fi întinată Ziua Unirii. La altceva nu mă aştept; aş vrea doar ca liderii USL să primească la Iaşi ce merită. Marea problemă este că nu ştiu de unde mă voi informa; am folosit în trecut OTV, dar acum mai mult instigă. Prin urmare, cred că mai sunt de văzut doar ştirile pe B 1; am încercat să urmăresc şi dezbaterile, dar deseori se transformă într-o ţigănie, deci îmi determină o stare vecină cu isteria.
24 ian.
Bineînţeles că mi-am concentrat atenţia la handbal, însă – întrucât l-am putut urmări la TVR 2 – mi-a fost mai uşor ca în alte dăţi (când văd meciurile pe Internet) să arunc câte-o privire la alte posturi. Aşa am aflat că Baconschi a fost dat afară, fără să prind în ce au constat insultele lui. De fapt, nici n-are importanţă; esenţial este că asistăm – deloc surprinzător – la o nouă diversiune tipic comunistă. (Are, în schimb, semnificaţie ce mi-a împărtăşit soţia ulterior: că acele insulte le emisese cu vreo săptămână în urmă – şi pe blogul propriu.) Cred, totuşi, că a venit momentul când Băsescu şi Boc se înşeală considerând că pot reduce lumea la tăcere cu asemenea nimicuri. Aş vrea ca toţi protestatarii să fie pătrunşi de adevărul că primul pas spre uşurarea necazurilor noastre este alungarea şefului statului. Exact aceasta era convingerea mea şi în decembrie 1989; tot ca atunci, am ferma credinţă că nu există soluţii paliative.
Din nefericire, dacă şi jurnaliştii care fuseseră siliţi, pentru a-şi salva obrazul, să se delimiteze de Băsescu se întreabă de ce ar trebui să demisioneze, cu atât mai mult (fireşte) e el pe această poziţie. Se prevede că îl va sacrifica pe Boc, dar evident că asta n-ar fi mare lucru, după cum nu este nici amânarea taxei auto (chiar dacă această decizie constituie un indiciu că, totuşi, demonstraţiile trezesc temeri serioase; altfel, politicienii de formaţie comunistă – adică toţi cei de aici – nu dau înapoi).
Nici schimbarea premierului, însă, nu e acceptată deloc uşor. Dovadă stă altă diversiune comunistă: accentuarea faptului că FMI şi Banca Mondială (ai căror reprezentanţi vin azi la Bucureşti) au încredere în acest guvern – ceea ce le permite membrilor şi susţinătorilor lui să declare că e absolut necesar să fie lăsaţi să desăvârşească reforma. Am mai auzit aşa ceva – de la Petre Roman. (Singura diferenţă este că unii pun gaz pe foc, reproducând previziuni de criză şi mai teribilă. Comentariile asupra acestor afirmaţii ar reprezenta o nouă divagaţie. Trebuie să spun – totuşi – că mă rog lui Dumnezeu ca, dacă e să vină o asemenea perioadă, să nu o prindem tot cu ăştia; e la mintea cocoşului că ar amplifica jaful.)
După toate cele de mai sus, se înţelege de ce Andreea Pora mi-a alterat buna-dispoziţie (pe care tot ea mi-o crease, bătându-şi joc de Crin Antonescu; păcat că n-am prins în întregime). Mă gândesc că n-ar trebui să judece procentual eventuala lipsă de justificare pentru demisia preşedintelui – cu atât mai mult cu cât e arhitectă la bază.
Cam asta am avut de notat (şi) despre liderii liberali – corespunzător cu cât îi bag în seamă. Totuşi, trebuie neapărat să adaug că demisia masivă a parlamentarilor (gest prin care Crin s-a vrut iarăşi în prim-plan) se apropie de trădarea de ţară – ca şi ce-a făcut locotenentul evidenţiat de Antena 3. (Se vede că nu le ajunge că mint în aşa hal încât au ajuns să spună că miercuri – adică mâine – se sărbătoreşte Ziua Unirii.) Zicea individul în uniformă că se poate aştepta chiar şi să fie trecut în rezervă, după participarea la demonstraţiile din Bucureşti în această ţinută. Eu afirm că ar merita să suporte consecinţe mult mai dure (închisoarea – concret), întocmai ca Pacepa sau Scaleschi. Militarii activi nu au alternativă la a fi obedienţi regimului, indiferent de opinia lor asupa acestuia; oricum, ei nu pot hotărî cine reprezintă ţara decât prin vot – ca noi toţi.
Sper că e clar că o asemenea concepţie nu atenuează adversitatea mea faţă de Ceauşescu sau Băsescu. Ajuns aici, îmi vine în minte că măcar au fost condamnaţi ofiţerii trecuţi cu numele. E foarte posibil ca acela apărut aseară să nu păţească nimic; ar fi încă o confirmare a lipsei totale de temei pentru afirmaţia că actualul şef al statului este dictator. Nu conducătorilor comunişti, ci lui Antonescu să-i fi strigat poliţiştii: „Ieşi afară, javră ordinară!“…
-------------------------------------------------------------------------------------
La puţin timp după ce terminasem de scris, am auzit la radio că un număr semnificativ de militari în rezervă şi disponibilizaţi protestează în Piaţa Universităţii. Am convingerea că nu sunt 2000 (cum se zicea), dar altceva găsesc mult mai important: evident că, din această postură, au toată aprobarea mea.
25 ian.
Având eu o zi plină, se potriveşte foarte bine să fie puţine de notat. (Am arătat deja că nu mi-am propus să scriu istoria perioadei pe care o parcurgem, ci să redau sentimentele ce mă încearcă. Aici se include importanţa dată la ce aud (dar şi emiţătorilor) – de unde concluzia că voi fi lapidar.
Ierarhizarea mentală dictează mersul expunerii. Astfel, pot să mărturisesc că nu sunt deloc impresionat că Băsescu va vorbi azi. Sper să nu mă înşel afirmând că bănuiesc ce vrea să spună, mai ales că am urmărit aseară preambulul. Are dreptate cu privire la Iliescu şi anumite televiziuni, dar a depăşit stadiul când putea câştiga aderenţă cu astfel de atacuri. La fel a fost pentru Ceauşescu în momentul referirii la horthyşti. (Acum înţeleg de ce zice Dan Diaconescu că sunt multe asemănări cu decembrie '89.)
În ultimul rând (păcat că e şi al doilea), consemnez că e departe de a fi o surpriză că a cam renunţat Crin la spectacularele demisii. E un truism că spusele şi acţiunile lui nu merită absolut deloc încredere – cu atât mai puţin consideraţie.
Cum se vede, am de făcut doar comentarii negative – ceea ce mă nemulţumeşte, din măcar două motive. Primordial este că mă străduiesc mereu să am contribuţii constructive, însă se adaugă posibilitatea de a genera cu uşurinţă o justificată remarcă: ai spus ce nu vrei – dar ce vrei, de fapt? Răspunsul este că am zis câte ceva despre monarhie; în rest, nu ştiu dacă poate fi îndeplinit ce se cere la OTV: înlăturarea actualei clasei politice. (Nu că n-aş fi de acord; a se vedea ce am scris despre poziţia lui Oprescu.) Totodată, guvernul de tehnocraţi nu-mi pare o soluţie grozavă pentru că ştiu cât valorează – în general – atestatele şi diplomele. (Peste aceasta, există exemplul concret al analistului economic Ilie Şerbănescu: a fost lamentabil ca ministru de resort.) E de domeniul idilicului să găseşti oameni dintr-o bucată şi pricepuţi care să se implice în politică (prima cauză este că ar fi anihilaţi, cu metode mergând până la suprimarea fizică), aşa că sigura cale realistă de a-ţi crea un viitor mai bun este cea individuală – prin emigrare.
Nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă (spre deosebire de majoritatea celor de la televizor); încă primesc destule oferte de angajare în Occident, deşi se vede clar că anul naşterii mele este 1960. Din păcate, există destule care mă reţin – fără ca printre ele să fie vârsta sau dubiile că aş face faţă profesional. Astfel alunec spre atenuarea declaraţiilor dinainte: să zicem că s-ar putea tolera dinastia autohtonă, având în vedere că Principesa Margareta dovedeşte oarecare nobleţe (moştenită preponderent de la mamă – îmi zic), iar soţul ei se străduieşte să-şi joace corespunzător rolul; oricum, nu pare a fi o lepră. Cât priveşte guvernarea propriu-zisă, nu ştiu dacă pot să-l cred pe Dan Diaconescu în legătură cu programul deja elaborat. Ce ştiu sigur, însă, e că am văzut lângă el oameni de mult mai bună calitate decât în marile partide actuale.
26 ian.
Îmi trecea prin cap să notez pe loc impresiile despre cuvântarea lui Băsescu, dar bineînţeles că am preferat să mă uit la sport – mai ales că nu se punea problema să nu o am proaspătă în minte (şi nu doar până azi – fireşte). M-am orientat bine deschizând televizorul (în timp ce urmăream handbal la calculator); astfel am putut şti exact la ce oră începe „intervenţia“ – ca să reproduc termenul folosit cu o seară înainte de către cel care o preconiza, fără să precizeze când va apărea. Pot să zic că şi noroc am avut: mai era puţin până la ora anunţată, iar aceasta s-a respectat.
Se subînţelege că nu voi face un rezumat a ce ne-a transmis („exclusiv românilor din ţară şi din străinătate“ – formulare atât de idioată încât de-a dreptul m-a amuzat), cu atât mai mult cu cât s-au ocupat de asta destui (după cum, desigur, era de aşteptat). Astfel, pot să cuprind în puţine fraze ce am de împărtăşit: dacă fac abstracţie de uriaşa tâmpenie de la început (deja evidenţiată), grija mea de a nu fi surprins s-a dovedit fondată doar parţial: mă aşteptam să lovească mai mult în opoziţie (începând cu Iliescu) şi presă. Surprinderea mi-a venit, însă, de altundeva: au fost motive serioase ca, după nici trei minute de ascultare, să îmi fulgere prin minte că tot miercuri era şi când Ceauşescu a recunoscut existenţa revoltei din Timişoara. (Aşadar, se înţelege de la sine că era exclus să nu pot reda ce a fost aseară, dacă am amintirii vii legate de acel 20 decembrie 1989 – mai cu seamă că şi atunci speram la o demisie în direct.) De fapt, tot restul discursului lui Băsescu a fost cam la fel cu ce debita ultimul lider al P.C.R. la congrese şi plenare.
Aşa se face că nu contează mici diferenţe, cum este recunoaşterea unor greşeli proprii, mai ales că nu a adus vorba despre vreo modalitate de plată pentru ele.) Prin urmare, mai e de spus doar că am fost scandalizat când şi-a punctat meseria de bază; am lămurit substratul de la primele rânduri. Starea mi s-a amplificat când am înţeles că procedează ca un căpitan (el zicea „comandant“) de vas în privinţa demisiei. Ar fi corect, în principiu, numai că problema se pune exact pe dos în caz că eşti tu cauza (amplificării cu mult a) necazurilor; era, însă, nerealist să aşteptăm de Băsescu să recunoască asta.
E un truism că m-am concentrat asupra serii precedente în timp ce scriam; în schimb, statut total diferit are afirmaţia că totodată am devenit din ce în ce mai pătruns de ideea că o altă noutate e mai importantă: disocierea alegerilor locale de cele generale, în urma hotărârii Curţii Constituţionale. Îmi zic că e un indiciu clar că se apropie sfârşitul regimului Băsescu. În paralel, nu neglijez ce declara Ponta: că guvernul ar trebui să demisioneze în urma acestui verdict, pentru că îşi asumase răspunderea pe legea respectivă. Bineînţeles, însă că nici vorbă n-a fost (şi n-o să fie) de aşa ceva; Boc se poate prevala de faptul că legea a trecut de Parlament. Oricum, deocamdată se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic – ba chiar a vrut să arate lumii că nu-şi pierde vremea cu nimicuri, când ninsorile au produs tulburări atât de mari. (Nu văd alt substrat al prezenţei sale la Comandamentul pentru situaţii de urgenţă; tuturor celor lucizi ne e limpede că nu se pricepe la nimic.)
Categoric, vremea vitregă îl favorizează pe Băsescu, prin aceea că nu te mai gândeşti la politică dacă ajunge să fie pusă în pericol sănătatea (sau chiar viaţa) ta şi a celor dragi; m-am înfiorat auzind de sugarii din maşinile blocate în nămeţi. Ca urmare, chiar fără să fi avut de suferit din această parte, văd tot mai puţin sens în a zugrăvi aceste zile. Fireşte, însă, că voi reveni dacă va apărea ceva extrem de important – în primul rând un deznodământ clar, oricare ar fi. La fel de sigur este că, dacă va fi să iasă cum vrem milioane (aşa cum chiar Băsescu a recunoscut), voi evidenţia cu bucurie paşii fermi spre o asemenea uşurare. Trebuie, totuşi, să fim pregătiţi pentru un final ca al precedentului fenomen Piaţa Universităţii. Nu mă gândesc la o mineriadă (are Băsescu predominant părţi negative, dar nici chiar aşa), ci la o stingere în momentul conştientizării că totul a fost în zadar, cum s-a întâmplat după alegerile de la 20 mai 1990.
27 ian.
Dacă s-ar arăta cineva interesat de aceste consemnări (în afară de cei de la care am semnale – precizez), nu ar fi obligatoriu ca totodată să manifeste bunăvoinţă sau simpatie pentru conţinut sau/şi autor – concluzie trasă tot în urma celor întâmplate deja. În varianta nefavorabilă ar putea apărea observaţia că mă manifest exact cum detest la conaţionalii mei, din moment ce fac adăugiri aici fără să se fi întâmplat ceva cu totul deosebit. Perfect adevărat, însă (ca totdeauna) scriu în primul rând pentru mine, iar astăzi mi-am zis că nu se poate ca tocmai o vineri să fie prima zi de întrerupere. (Îmi dau seama cum sună să pară că recunoşti că eşti superstiţios, dar la mine e mai mult conformarea la nişte tipicuri; de altfel, e un truism că fiecare are scrântelile lui. În cazul meu, acestea sunt cu atât mai pregnante cu cât vinerea mi-a produs mari bucurii; 22 decembrie 1989 e exemplul ideal.)
O dată pornit pe această cale, destul de repede am găsit substrat ca abaterea de la ce afirmasem să nu fie aşa grosolană (măcar în viziune proprie – foarte tolerantă, ca la mai toată lumea). Înainte de orice, însă, se cade să evidenţiez că demonstraţiile din Piaţa Universităţii continuă, în ciuda vremii. Încă o dată remarcăm că românului îi trebuie mult ca să se urnească, dar – o dată făcut pasul – nu se ştie dacă îl mai poţi potoli. Să vedem ce va fi în zilele următoare, când vine în Bucureşti un ger de –17° (M-aş bucura să fie ca în noiembrie, deci frigul să nu atingă amploarea prognozată.)
De-abia acum e locul pentru ce figura la începutul notiţelor scrise de mână: redescoperirea lui Tom Gallagher. Văzând un articol al lui pe site-ul revistei „22“ (în urma unei altui tabiet al meu: să mă uit acolo dacă mă scol foarte devreme vinerea – ceea ce a devenit obicei), m-am repezit să îl citesc; autorul îmi câştigase în aşa măsură preţuirea cu „Furtul unei naţiuni“ încât simţisem nevoia să fac şi să împărtăşesc o recenzie a acelei cărţi plină de învăţăminte pentru români. Ca şi în acel caz, interesul pentru opiniile sale a fost dat, cu preponderenţă covârşitoare, de apartenenţa la un alt popor – şi nu oricare, ci cel care a creat justiţia modernă; este un element considerabil mai important decât neutralitatea (la care, desigur, se adaugă).
Concluzia pe care am tras-o este că bine am făcut că am rămas constant în ce gîndeam despre profesorul Gallagher chiar şi după ce mi s-a servit că ar fi agent care are ca misiune sprijinirea lui Băsescu. E explicabil ca unii liberali să vânture asta, dacă şi în acest articol afirmă că Crin este inferior actualului şef al statului (căruia îi revelează fără menjamente punctele slabe).
Cum nimeni nu e perfect, iar eu – chiar fără să vreau neapărat – „ochesc“ părţile mai şubrede din expuneri, renunţ să reprim puternicul imbold de a menţiona un amănunt mai degrabă anecdotic: a-l asemui pe Raed Arafat cu Carol I (nu cu Carol Davila) îmi pare o greşeală, a cărei gravitate creşte în caz că a auzit şi de fondatorul medicinii moderne aici. S-ar putea, totuşi, să fi făcut comparaţia având toate datele – iar atunci pot doar să-mi amintesc că am dat şi peste alte idei cel puţin discutabile ale sale, cel mai bun exemplu fiind etichetarea ca stat multinaţional a României interbelice.
Chiar eu am zis că nu e deloc de râs în aceste zile, şi e destul cât am încălcat această normă de conduită în alineatul precedent. Aşadar, doar voi menţiona că, pe acelaşi site, am fost atras şi de un articol batjocoritor la adresa locotenentului pe care surprinzător de mulţi (pentru mine, fireşte) îl consideră erou. Singurul motiv pentru care am punctat asta este că îmi facilitează continuarea expunerii; după vreo două ore am citit într-un ziar că individul este mirat că i se pregăteşte trimiterea în judecată şi şocat că e urmărit. Judec cu mai puţină severitate nota de umor din toate acestea, pentru că are adecvata tentă neagră; totodată, îmi zic că am cam aceleaşi trăiri cu el – dar pentru că mi se vădeşte că încă nu e după gratii. Ca să fiu cât pot de corect, însă, se cuvine să punctez că nu e tocmai rea ideea lui în legătură cu o dictatură militară până la instaurarea monarhiei. Totuşi, asemenea idei se enunţă când ai gradul militar să le şi poţi concretiza (ca în cazul lui Franco sau al lui Pinochet), fiind conştient şi de ce te aşteaptă în caz de eşec – apropo de nedumeririle cu care am luat contact.
30 ian.
De dimineaţă mi-am zis că am toată acoperirea pentru noi consemnări. Am auzit la un post de radio cu profil muzical (de data asta a fost Rock FM, dar sunt şi altele cu ştiri de reţinut) că unii lideri ai PDL cer premier independent. Mai mult, UDMR aduce vorba de alegeri anticipate. Asta a fost întotdeauna conduita lor – având ca singur scop final să slăbească în aşa măsură statul roman încât să rupă de el Transilvania. Foarte mulţi (şi de orientări profund divergente) suntem cei care doresc cu putere ca – indiferent când ar fi alegerile – grupările ungureşti să nu mai intre în Parlament. Ne dă speranţe partidul lui Tökes, care ar putea să ia din procentul relativ constant al UDMR; ne-am săturat ca, de vreo 20 de ani, această organizaţie (care nu ar trebui să funcţioneze ca partid) să dicteze cine ne guvernează ţara – desigur, în schimbul unor privilegii (pe care adesea le-a primit). Se ştie ce fac în judeţele unde predomină, deci e un merit al lui Băsescu (după cum recunoaşte chiar Cozmin Guşă) că România n-a ajuns stat federal.
Păcat că (încă) preşedintele a anulat tot ce-a făcut bun prin atitudinea din perioada când chiar el a fost în fruntea celor care ne-au vârât pe gât că şi la noi e criză economică. (Am părerea că nu suntem destul de dezvoltaţi pentru asta; a fost, însă o excelentă platformă pentru jafuri.) Cum a şi indicat, continuă pe aceeaşi linie, ignorând protestatarii. Azi, de exemplu, s-a dus la Bruxelles – şi asta îmi aminteşte de vizita lui Ceauşescu în Iran, în timp ce la Timişoara luase amploare măreaţa revoltă. (Imediat după întoarcere a apărut la televizor, cu cuvântarea pe care am evocat-o. După două zile a picat – ceea ce nu s-a întâmplat cu Băsescu. E mai mult decât probabil, însă, că nu se simte în largul lui.)
31 ian.
Când am început să plănuiesc că o să notez ceva şi azi, îmi închipuiam că va fi puţin, dar – pe măsură ce se apropia momentul – mi-au mai venit în minte conexiuni. (M-am hotărât să punctez ce mi se pare mai important – în primul rând pentru ca eu să nu uit, peste ani. Bineînţeles, însă, că doresc ca rolul principal să fie al comentariilor şi interpretărilor.)
Acestea o dată stabilite, decurge că doar voi menţiona (spre deosebire de televiziuni) condamnarea lui Adrian Năstase şi posibilitatea de creştere cu 5 % pentru salariile la buget şi pensii. E clar unde se încadrează aceste acţiuni; aşadar, în loc să repet termenul, îl exemplific – cu comentariul că menţionaţii (pe ecran) bani promişi de Ceauşescu în 21 decembrie 1989 reprezentau considerabil mai mult decât acest procent de batjocură.
Apropo de procente: mă lasă rece sondajul IMAS, în primul rând pentru că rezultatul în sine nu duce la nimic. Apoi, ştiind cine sunt cei care au făcut publice aceste date, mă gândesc că numărul susţinătorilor lui Băsescu e mult mai mare; chiar numai 8 % să fie, m-ar mira profund.
Tot în categoria iniţiativelor ineficiente includ aşa-zisa grevă parlamentară a USL; ştim ce rost a avut greva regală.
Mai ales pentru că e ultima zi a lunii, am imboldul să închei cu o rază de speranţă: chiar la –15° demonstraţiile continuă (şi) în Cluj. Le vom datora enorm acestor oameni (începând cu respectul), indiferent de ce va fi până la urmă.
2 febr.
Soarta a făcut să am drum seara prin centru. Am văzut dezolant de puţini manifestanţi la locul obişnuit (lângă statuia lui Matei Corvin). O clipă mi-a trecut prin cap să mă alătur lor, mai ales că nu era aşa de frig (–7°, faţă de –20° dimineaţa). Am renunţat dintr-un motiv meschin: voiam să a¬jung înainte de ora închiderii (7) la o agenţie de turism pentru a definitiva formalităţile în legătură cu excursia în străinătate la care am prins ultimele locuri. De-aia suntem unde suntem!
4 febr.
Dacă aş avea încredere deplină în WikiLeaks România (dar nu am, văzând tonul site-ului – dat de cadre militare comuniste), aş reliefa că Băsescu mai are puţin până să fie răsturnat, după un scenariu ca în 1989.
Într-un mail primit aseară exista şi o conexiune către site-ul menţionat, dar şi o sinteză a ce e cuprins acolo. Traian Băsescu este între cei trei mari traficanţi de armament de pe lista CIA, iar doi au fost prinşi de curând. Cam în acelaşi timp, presa americană a început să se preocupe de demonstraţiile din România, menţionând sărăcia şi nemulţumirea în masivă extindere. Singurul (însă marele) punct slab în această pregătire a noastră pentru schimbare este că, după reliefarea numărului celor scoşi din armată, se avansează posibilitatea unei lovituri de stat militare.
K.G.B.-iştii ar fi lucrat mult mai profesionist – sunt convins. În cazul lor, foarte greu aş fi ajuns la găndul pe care-l am acum: dacă nu cumva de la început au fost agitatori din partea spionajului S.U.A. în Piaţa Universităţii – bineînţeles pentru a contribui la menţinerea societăţii libere a¬ici, şi nu ca să se debaraseze de cineva incomod. Mi-a mai venit în minte ceva: la sfârşitul anului trecut am văzut la OTV un român de origine care a fost trimis de guvernul american în Ucraina, în vederea reglării mecanismelor democratice (chipurile).
6 febr.
Aflasem de la prânz că Boc şi-a depus demisia, dar mi-am propus să scriu doar când voi fi sigur că e acceptată – şi, mai ales, că vine altul. (Să fiu cinstit, în ce priveşte ultima parte certitudinea nu este absolută; chiar pentru guvernarea pe care o părăseşte azi a fost desemnat împotriva previziunilor – şi dorinţelor – majorităţii.) Oricum ar sta situaţia, această nouă dovadă de slugărnicie nu poate impresiona pe cei lucizi; se ştie că Băsescu conduce, de fapt. De asemenea, nu merită atenţie cuvântarea la plecare, cu mulţumiri adresate poporului pentru că s-a lăsat dus pe singura cale posibilă. La fel de neîntemeiată ca etichetarea şirului de tâmpenii şi abuzuri pe care le-am suportat este speranţa că viitorul guvern nu va afecta declaratele realizări (bazate pe statistici „prelucrate“, foarte posibil); opinia omului de rând este că „vin alţi hoţi“.
Prin urmare, cine e mai puţin vinovat plăteşte – după obiceiul de pe-aici. Aşa se întâmplă deocamdată, dar vine şi adevăratul final – pentru că aşa vor americanii. (Nu suntem noi în stare să răsturnăm singuri vreun conducător.) Din păcate, nu se va termina şi cu USL.
-------------------------------------------------------------------------------------
Ca un fel de epilog, simt nevoia să împărtăşesc că am citit, de vreo săptămână, un editorial al lui Horia Tabacu. Descria evoluţia de la pozitiv la negativ a sentimentelor sale faţă de toţi conducătorii României, de când este republică. Aproape totul îl aveam în comun, deci impresie deosebită mi-a făcut doar alineatul final: „Regina Angliei împlineşte în curând 60 de ani de domnie. A fost şi este respectată.“ Exact astăzi e aniversarea.
7 febr.
Încă o bătaie de joc a lui Băsescu la adresa locuitorilor României: desemnarea ca prim-ministru a celui mai mare nemernic dintre potenţialii ocupanţi ai funcţiei. Mirarea pe care am avut-o faţă de rapiditatea cu care şi-a anunţat alesul (gândindu-mă că Predoiu va sta cel puţin o zi-două) e cu totul minoră faţă de şocul resimţit când am aflat despre cine e vorba: Mihai Răzvan Ungureanu, adică fostul şef pe centrul universitar Iaşi al asociaţiei studenţilor comunişti (unde erau înregimentaţi toţi, vrând-nevrând – aşa cum toată lumea peste 14 ani intra în U.T.C.).
Sper că se cunoaşte încă semnificaţia acestor iniţiale – spre deosebire de ce am constatat personal la tineri (din fericire, poate) în legătură cu U.A.S.C.R. Pentru cei de această vârstă simt nevoia să punctez că a fi lider în cadrul organizaţiilor studenţeşti presupunea să propagi cu forţa în rândul colegilor ideile şi „împlinirile măreţe“ ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu – dacă nu şi să-i torni la Securitate. Evident că amploarea răului făcut creştea proporţional cu rangul; e clar ce structură trebuia să ai pentru asta. Astfel, ajung să văd altfel decât televiziunile activitatea lui Ungureanu ca şef în spionaj: pe lângă că e nimic faţă de ocupaţia din facultate (inclusiv prin aceea că reprezintă un fel de continuare a ei), măcar se poate spune că – teoretic – şi-a servit ţara. Totodată, va fi mai uşor înţeleasă afirmaţia că doar mi-am confirmat părerea în puţinele secunde cât l-am ascultat (atenţia fiindu-mi concentrată la meciul de fotbal în sală România – Spania, din sferturile de finală ale campionatului european). L-am prins exact când declara, fără cel mai mic tremur în glas, că totdeauna a avut idei de dreapta.
Orice comentariu ar echivala cu subsetimarea grosolană a eventualilor cititori – şi totuşi nu mă pot răbda să subliniez că apariţia lui Crin mi-a produs (şi îmi va produce) scârbă şi mai mare. Deloc nu mă interesează că ar putea să împiedice cealaltă lepădătură să ajungă efectiv prim-ministru.
În încheiere, două cuvinte despre Boc – şi ca urmare a unui principiu de care sunt foarte ataşat: să nu dai cu piciorul în cineva căzut la pământ. Şi-a avut şi el partea lui de circ, venind aseară neras la TVR 1. Desigur că nu-l plâng; în cel mai rău caz, va continua ca profesor universitar.
8 febr.
Am văzut încă o dată că OTV dă cele mai complete informaţii: pe lângă că a punctat activitatea lui M. R. Ungureanu în timpul comunismului, a venit cu date amănunţite (şi îngrozitoare) despre cum s-a învârtit după aceea. Câteva clipe mi-a părut rău că n-am prins emisiunea de la început, dar apoi (când Diaconescu a trecut la ministrul de finanţe propus), m-am orientat spre sport, ca să nu îmi fac şi mai mult sânge rău. E cumplit cât s-a putut delapida (din avutul nostru, în ultimă instanţă), însă şi mai sinistru este că nu avem speranţa ca această stare de lucruri să se sfârşească. (Îmi inspira oarecare încredere omul de televiziune devenit şi politician pe care l-am menţionat mai sus, dar azi-dimineaţă am observat că şi-a desfiinţat pagina de Facebook pe care mai puteai face comentarii. Aşadar, şi el ajunge inabordabil pentru vulg. Ţinând, totuşi, cont de ansamblul percepţiilor mele în legătură cu OTV şi al său partid, mai stau până să am o reacţie vehementă de respingere.)
O dată spuse cele dinainte, devine clar ce gândesc despre miniştrii preconizaţi. Cu rezerva că e prematur să mă refer la ei (abia mâine se va vedea dacă vor fi validaţi), trebuie să subliniez că am ştiut cu cine am de-a face din momentul în care soţia (care urmăreşte mai ales Antena 3), mi-a împărtăşit părerea că Băsescu e foarte abil. A argumentat prin faptul că ziariştii au înghiţit găluşca în legătură cu tinerii fără trecut pătat (dar cu CV stufos), comentând că merită o şansă. Ea zicea că totul e un mare bluf, chiar şi numai gândindu-se la aceea că proaspeţii miniştri nu vor ieşi din cuvântul adevăratului lor şef. Eu, însă, am replicat că – mai presus de faptul că nu am preţuire pentru doctorate, cursuri de perfecţionare şi altele (după cum am şi arătat) – sunt sigur că aceşti aparent necunoscuţi au ascendenţi în încrengătura născută sub oblăduirea lui Iliescu, cel care a dat temei stâlpilor vechiului regim să înlăture teama ce-i cuprinsese la sfârşitul lui 1989.
În vreo două ore mi s-a confirmat ipoteza – de către OTV. Ziceam că s-a ocupat de nominalizatul ca ministru de finanţe şi că am căutat altă emisiune, scârbit de acest exemplu edificator. Iată motivul: tatăl respectivului a colaborat cu Victor Stănculescu la acapararea (şi distrugerea) industriei de armament autohtone.
Pe măsură ce am studiat fenomenele neconvenţionale, am devenit tot mai reticent în legătură cu coincidenţele. De aceea îmi zic că – în momentul când m-am dus la soţia mea, ca să-i spun ce auzisem – am primit un indiciu major că nu mă înşelasem cu estimările consemnate mai sus: exact atunci era pe ecran Petre Roman – adevărat cap de serie al celor care despre care s-a crezut că s-au impus prin propriile merite. (Tatăl lui, însă, n-a fost doar tâlhar, ci de-a dreptul criminal odios, venit cu Armata Roşie.)
15 febr.
Degeaba mi-ar spune oricine – preluând zicători ale noastre sau ale strămoşilor romani – că norocul fiecăruia depinde excluiv de propria persoană. Iată că vremea continuă să îl ajute pe Băsescu, îndepărtând spectrul răsturnării. Manifestaţiile contra lui şi a noului guvern continuă, însă au cam pierdut atenţia televiziunilor (care, ca totdeauna, caută spectacularul – iar acum au acoperirea că situaţia din sud-estul ţării e de o gravitate profundă). E drept că posturile care sunt finanţate pentru a lovi în cel care rămîne deocamdată preşedinte şi în clica lui folosesc orice ocazie ca să o facă, dar a existat cel puţin o situaţie în care au obţinut asupra mea (şi nu numai, probabil) un efect opus celui dorit. O redau aici, considerând că are legătură cu esenţa acestei scrieri.
Am văzut cum indivizii de la Antena 3, Realitatea şi România TV (toate lucrurile bune-s trei, nu?) au sărit în sus la ce au etichetat ei drept jigniri la adresa întregului popor român, din partea guvernanţilor. M-am lămurit repede că e vorba de un singur parlamentar – al cărui stil îl cunosc, de altfel. Desigur că a dat dovadă de cinism oribil când a afirmat că băutura i-a dus pe câţiva la moarte în frig, dar nu te poţi aştepta la altceva din partea unui politician de pe-aici – mai ales când are oarecari temeiuri pentru astfel de vorbe. S-a evidenţiat că, în unele sate, primele pârtii făcute prin zăpadă au fost cele spre cârciumă, preocuparea pentru băutură existând şi la destui dintre cei pentru a căror ajutorare armata şi jandarmii au depus mari străduinţe; cam la fel s-a întâmplat şi la inundaţii. Aşadar, mi-am zis: ar schimba realmente ceva alungarea lui Băsescu? Răspunsul vine de la sine. Una peste alta, nu trebuie să ne mirăm că îi ignoră total (ba chiar îi sfidează) pe sinistraţi, ducându-se la schi. Chiar şi Ceauşescu s-ar fi deplasat la faţa locului; se înţelege de ce.
În zonele cu mari necazuri s-a dus, totuşi, primul ministru – tot din considerente de imagine, fireşte. Din acelaşi motiv a început cu declaraţii şi măsuri dure; o afirm cu fermitate şi completez că nu îi acord vreo autoritate morală pentru asta, la trecutul pe care îl are. (E mai sinistru decât am crezut; a fost membru supleant al comitetului central al U.T.C. – încă înainte de a intra la facultate, dacă se poate lua de bună biografia de pe Wikipedia.) Evident, însă, că se sinchiseşte de ce a făcut până acuma exact cât de cei care relevă asemenea pete. Aşadar, îmi rămâne doar să punctez un amănunt care are pentru mine semnificaţie mai mare decât a unei coincidenţe (ştiindu-se şi ce cred cu privire la cele din urmă): are 43 de ani – ca Petre Roman, când a urcat în aceeaşi funcţie.
Căznindu-mă să dau coerenţă celor notate mai sus, mi-a venit în minte o altă variantă a ideii de bază: fenomenele meteorologice suplimentează urgia asupra poporului român. Singur îmi zic că poţi să-ţi permiţi să te joci cu cuvintele atâta timp cât nu trebuie să te lupţi pentru supravieţuire, fiind la adăpostul Carpaţilor. (Natural că nu pun termenul „citadelă“; mă feresc să ating ridicolul.) Totuşi (şi dându-mi seama că doar această modalitate de defulare mi-a rămas), simt nevoia să arăt unde voiam să ajung: din moment ce situaţia actuală împiedică, fireşte, schimbarea conducătorilor,, lingăii lui Băsescu au găsit prilej (şi stimul) pentru contraofensivă. Cu atât mai abjecte sunt măgulirile lui Dan Turturică şi Andrei Cornea, cu cât se extind asupra lui Mihai Răzvan Ungureanu. (Îmi zic că trebuie să-i dau şi prenumele, ca să nu apară confuzie cu alt lacheu al preşedintelui: Traian Ungureanu – care şi-a compromis cariera de la BBC. Nu îmi pierd vremea cu analiza articolelor respective, după cum nu am pierdut-o cu meritate comentarii pe site-urile unde le-am citit (gândindu-mă că tot nu obţin efectul dorit: ca autorilor să le crape obrazul). Trebuie, însă, să evidenţiez că m-au făcut să găsesc un alt punct comun (şi care nicicum nu se poate numi coincidenţă) cu întâiul şef de guvern din perioada de aşa-zisă democraţie: ni se bagă pe gât ce bine e văzut în Occident fostul activist U.T.C. şi spion. Mai scârbos (şi groaznic) e ce implică aceasta: la peste 22 de ani de când mulţi şi-au sacrificat viaţa sau integritatea ca să se termine cu nenorocirea ceauşistă, ajungem la concluzia că nu avem cum să scăpăm de stâlpii acelui regim – deci de o existenţă ca atunci, pentru că esenţa acestor ticăloşi nu se va schimba, dacă nu are de ce.
Pentru cei care sesizează multe, se confirmă mereu câtă dramă există în toate laturile existenţei. Astfel, Cornea îţi inspiră silă prin dispreţul manifest faţă de poporul din care face(m) parte, dar totodată (şi – sunt convins – fără să vrea) vine cu note de umor – absolut negru, ce-i drept. Aceasta este opinia mea în legătură cu ce decurge din afirmaţia că M.R. Ungureanu va fi candidatul P.D.L. la preşedinţie: s-ar ajunge la a opta între el şi Crin Antonescu.
Acest ultim om (înţeleagă fiecare ce-o vrea!) a generat singurul punct de convergenţă între mine şi articolele pomenite: ele accentuează că individul e marioneta lui Voiculescu şi completează cu ideea că e terminat politic, din cauza violenţei mesajului. Aşa mi-au determinat un alt rânjet: constat că am ajuns pe aceeaşi poziţie cu liderul liberal. (S-a dovedit, însă, că s-au înşelat cu privire la părăsirea lui de către Ponta; nu degeaba a fost chemat la veteranul securist menţionat mai sus, imediat după discursul care a determinat atâtea comentarii. Faptul că s-a dus docil la „urecheală“ îmi amplifică sentimentele neplăcute la gândul că ar putea să ajungă prim-ministru.)
Profitând de circumstanţele favorabile, Băsescu îşi extinde contraofensiva asupra tuturor potenţialilor rivali. (Te mai miri că adulatorii îl caracterizează drept strălucit strateg?) În cazul regelui Mihai a recurs la mijloace chiar mai murdare decât cele enumerate înainte. Am arătat că sunt departe de a simpatiza familia (fostă – aş zice) regală, dar instanţele din România actuală nu au autoritatea să se pronunţe în privinţa statutului lui Paul Lambrino. (Un comentariu ulterior la radio mi-a amintit că e cumătru cu Băsescu.) Motivul fundamental este că totul ţine de Constituţia din vremea monarhiei – cu care, evident, n-are nimic a face organizarea statală din prezent.
Puteam, atunci când m-am referit în treacăt la ce se întâmplă în stradă, să spun că manifestaţiile împotriva ACTA au fost mai ample decât cele care îl vizau pe Băsescu. Fluxul ideilor, însă, m-a dus în altă parte – şi m-am consolat cu aceea că se potriveşte şi pentru încheiere să reliefez protestele contra cenzurii, mai ales că am posibilitatea să redau şi urmarea (aflată azi-dimineaţă, la radio). Sub presiunea maselor (din multe ţări – alături de România), Parlamentul European dă înapoi în privinţa acestui document. Se vede încă o dată uriaşa deosebire între lumea civilizată şi noi; aici, Băsescu va trebui alungat, în cel mai profund (şi aspru) sens. Totodată, devine din ce în ce mai clar că singura soluţie pentru cei evoluaţi este să părăsească această mizerie (practic fără sfîrşit, de vreme ce cunoaştem deja „schimbul de mâine“) în favoarea unei societăţi cu care se potrivesc (şi în care, probabil, ar duce-o mai confortabil din punct de vedere sufletesc; e truism că partea materială iese din discuţie).
22 febr.
Au fost câteva zile în care m-am gândit cu tristeţe că ar trebui să anunţ încheierea acestor consemnări, pe motiv că nu mai au obiect – ceea ce înseamnă că am crezut că demonstraţiile împotriva lui Traian Băsescu şi a clicii lui au încetat, nemaiavând informaţii despre ele. Iată, însă, că trăirile mi s-au modificat – cu atât mai mult cu cât am avut confirmarea că tocmai în oraşul meu continuă astfel de manifestaţii. (Comentariul care a însoţit-o mi-a adus un plus de mângâiere: într-adevăr, televiziunile nu se mai ocupă de acest gen de evenimente. Cauza – îmi zic, după ce am avut acces la instrucţiuni despre cum trebuie să fie o ştire – este că drama sinistraţilor şi scandalurile legate de ea sunt mult mai spectaculare.)
Revenind la centrul preocupărilor mele, voi spune că fac abstracţie de faptul că sursa e ziarul „Făclia“ (cu poziţie net anti-PDL), dorind să reliefez că încă o dată am admirat inteligenţa şi imaginaţia compatrioţilor. (Accentuez pe înnoirea admiraţiei şi pentru că astfel ajung să fac o completare. A trecut mai mult de o lună de când m-am amuzat găsind pe Internet poze prelucrate, în care politicienii de aici erau (pe merit) ridiculizaţi. Mi-am zis atunci – şi repet cu tărie – că e mare păcat că românii nu îşi utilizează această iuţeală a minţii pentru ce ar trebui. Se poate uşor bănui unde-am fi, după atâţia ani în care – totuşi – am avut libertate de exprimare.)
Veştile bune le-am primit pe un grup în care am fost înscris din oficiu. Am trecut peste acest amănunt de procedură (fără să neglijez a-l sublinia, totuşi), când am văzut că am ajuns coleg cu Nica Leon – ca să dau cel mai ilustrativ exemplu pentru mine, având în vedere că amintirile despre primele luni după Ceauşescu îşi păstrează puterea. Rămâne de văzut câtă eficienţă va avea această mişcare; deocamdată trebuie să-mi dau seama pe ce se bazează afirmaţia că şi Dan Diaconescu ar fi un produs al vechiului F.S.N.
Am imboldul (din dorinţa de a fi exhaustiv) să mai punctez două fragmente de viaţă – a căror importanţă e cu atât mai redusă cu cât sunt puţin (sau deloc) legate direct de subiect. Primul este că locotenentul cel gureş a fost scos din armată, iar ultimul (atribut din nou potrivit) este că Crin Antonescu a chiulit la toate voturile finale, în Parlament. (Şi-o fi ales prenumele ăsta, din cele trei, pentru că ar simbioliza puritatea; în acelaşi timp, însă, se cunoaşte bine că e dăunător să laşi crinii în casă noaptea, pentru că otrăvesc aerul.)
4 mart.
Mă gândeam ieri că trece prea mult timp de când am scris aici ultima oară şi până la următoarea consemnare pe care îmi propusesem să o fac – după apariţia lui Băsescu în faţa Parlamentului, pe teme de politică internă. Totodată, însă, nu aveam mare lucru de notat; legea lustraţiei nu merita să mă refer exclusiv la ea (de aceea am şi trecut peste obiceiul de a nu lăsa luna să se termine fără a-i cuprinde toate evenimentele), iar despre manifestaţiile de stradă (din nou) nu mai ştiam nimic.
Aseară, însă, am aflat că premierul Ungureanu a avut parte de ce merită, la Iaşi – unde bineînţeles că se dusese din cu totul alte motive decât preocuparea pentru concetăţeni. La fel de vădit este că reacţia la aceste proteste a fost că demisia unuia sau a altuia n-ar rezolva nimic, munca fiind singura cale spre îmbunătăţirea vieţii. (Am auzit asta de la absolut toţi cei care ne-au guvernat – ceea ce mi se pare de înţeles, dacă ţinem cont că nu a avut loc o schimbare de esenţă după Ceauşescu. De aceea e identic şi mesajul: să ne vedem de treabă, ca să-i lăsăm şi pe ei să facă aşa.)
Văzând că e a doua zi de manifestări de stradă în Iaşi, mi-am zis că asta merită – cât de cât – notat. Am avut, însă, un plus de satisfacţie (dar amară – e un truism) când am aflat că nu a încetat activitatea în Piaţa Universităţii. Mai mult, vin revoltaţi din alte oraşe. (Am văzut o femeie din Galaţi.) Singura mea rezervă este că transmitea Antena 3 – şi nu din cauza părerii mele despre acest post, ci din motivul că se zice că toate televiziunile folosesc tehnici speciale pentru a da impresia că numărul demonstranţilor este considerabil.
Sunt mulţumit că am ajuns să scriu astăzi şi pentru că mi-ar fi fost greu, cu o zi înainte, să evit a menţiona că era aniversarea celui de la care ni se trag toate ponoasele. Mai degrabă i-aş fi scris direct, ca să-i subliniez că, într-o societate cu adevărat democratică, ar mai fi avut de făcut 3 ani de închisoare; până în 2015 trebuia să stea, pentru instigarea la omor deosebit de grav adresată minerilor, în 14 iunie 1990. Dacă aveam atunci o lege a lustraţiei (cum se cuvenea, după o revoluţie anticomunistă), nu ar mai fi apucat să dea acele îndemnuri; iată motivul esenţial pentru care nu vreau să dau atenţie acestei legi acum. Faptul că a ieşit ciuntită (ca nou exemplu de diversiune comunistă) nici nu contează, practic, faţă de întârzierea uriaşă (şi voită) cu care apare.
Ştiu că destui au accentuat asta, însă vreau să punctez că, mult înaintea noastră, Ovidiu a redat împrejurarea, la modul general. Sunt doar două versuri, iar gândul la ele m-a hotărât să scriu neapărat, pentru că azi ar fi împlinit 99 de ani cea care mi le-a transmis, arătându-mi totodată înţelesul lor şi tehnica recitării (fiind vorba de hexametri): bunica dinspre mamă, care era profesoară de latină şi m-a iubit întotdeauna fără rezerve şi condiţii. Fireşte că voi reda aceste versuri:
„Principiis obsta; sero medicina paratur,
Cum mala per longas invaluere moras.“
După traducere nu vor mai fi necesare comentarii. O redau pe cea reţinută de mine, cu observaţia că are diferenţe minore faţă de ce am mai găsit, dorind să mă verific:
„Opune-te de la început; e târziu să dai leacul
Când răul a prins puteri de mult timp.“
5 mart.
S-ar putea obiecta, la cele notate ieri în final, că şi alţii au spus că e mai uşor să previi decât să tratezi – în primul rând în domeniul unde aceste acţiuni se aplică la modul propriu (şi în care se întâmplă să profesez). Totuşi, sunt convins că e clar de ce m-a purtat mintea tocmai la Ovidiu. Oricum, valabilitatea perenă a acestui dicton e de necontestat, deci nu îmi rămâne decât să repet că mult-discutata lege nu oferă nimic concret pentru cei care îşi doresc să se scape de creatorii şi ocrotitorii actualei stări de lucruri. De aceea nu contează omisiunile voite, şi nici limitările impuse unor foşti stâlpi ai regimului comunist – dacă vorbim la modul practic. Există, însă, câte unii care se preocupă de implicaţiile morale – iar la acest capitol trebuie neapărat să fac comentarii, în urma unor impresii puternice.
Din păcate (şi ca de obicei), ele sunt de natură negativă. Am fost de-a dreptul revoltat când am auzit că liderii Societăţii „Timişoara“ adoptă o atitudine mai conciliantă chiar decât TVR 1. Astfel, au aplicat şi la vechii comunişti principiul că este inalienabil dreptul de a alege şi de a fi ales. Am renunţat să le scriu (considerând că n-ar fi avut niciun efect) că prin aceasta întinează memoria şi sacrificiile celor care au iniţiat emanciparea din decembrie 1989, pentru că aceia (sunt convins) i-ar fi întemniţat (cu profundă justificare) pe toţi reprezentanţii regimului represiv – ceea ce, automat, însemna pierderea drepturilor civile.
În concluzie, dacă şi timişorenii au ajuns să gândească şi să se manifeste aşa, doar clişeul că speranţa nu moare mă reţine de la a afirma că năzuinţele noastre spre o viaţă mai bună sunt anulate.
9 mart.
Singurul motiv pentru care fac însemnări acum este că aşa îmi propusesem; discursul lui Băsescu nu a adus, practic, nimic imprevizibil (adică demn cu adevărat de luat în seamă). De aceea am şi putut să amân cu o zi consemnarea – mai ales că am primit un semn serios că nu se merită să iau pentru ea din energia psihică necesară în activitatea zilnică. Extind aceasta la întreaga scriitură, astfel că singura împrejurare în care am de gând să revin este o mişcare ca în decembrie 1989 – şi cu rezultat analog, bineînţeles.
Acum, însă, dacă tot am menţionat momentul la care dinainte plănuiam să mă refer, mă simt dator să punctez şi că un alt motiv pentru care nu mă ocup de el îndeaproape este că nu l-am prins în direct. În niciun caz nu aş fi comentat pe baza a ce puteau să-mi ofere jurnaliştii, pentru că (poate repet) n-am nici cea mai mică încredere în ei. Un argument suplimentar în favoarea acestei păreri am găsit la Cristian Tudor Popescu: din analiza lui a reieşit o oarecare stupefacţie că Băsescu a întors cu 180 de grade multe dintre cele transmise naţiunii acum puţină vreme. E la mintea cocoşului, însă, că singura constantă în atitudinea celor de la putere (oricare ar fi ei) este cramponarea de poziţii.
Acestea fiind zise, cred că îmi va fi aprobată afirmaţia că partea cea mai interesantă au fost protestele din balcoane. Am apreciat foaia cu pseudo-demisia lui Băsescu, deoarece a fost încă o ilustrare a cât pot fi românii de spirituali. (Păcat că se rezumă la atâta.)
Mă ajută că am pornit-o cu umorul, pentru că îmi înlesneşte legătura cu ideea pe care mi-au inspirat-o strigătele care au întrerupt vorbăria ce se voia mesaj către popor: preşedintele-jucător a fost transformat în preşedinte-antrenor. Celor din categoria pe care chiar înainte am asociat-o li se cere demisia când treburile merg prost. (Observaţia colaterală este că găsesc potrivit să te manifeşti în Parlament ca pe stadion. Aşa merită instituţia care ar trebui să aibă prestigiul cel mai mare.)
1 mai
Sunt vreo 10 zile de când am început să mă gândesc cu regret că nu pot găsi un final pentru notaţiile anti-Băsescu; îmi displace total să las ceva în suspensie. Iată, însă, că Dumnezeu Şi-a întors (din nou) faţa către mine. Cu atât mai intens am simţit aceasta, cu cât tocmai la Betleem am aflat – printr-un SMS al fiului meu – despre desemnarea lui Ponta. Ce-i drept, mai mult m-a preocupat demisia lui Guardiola (anunţată tot atunci la televizor, de către BBC News), dar se cade să mă conformez tematicii de aici.
Fiind obosit după călătorie, îmi trecea prin minte să amân a scrie până când noul guvern va fi validat, luând în considerare că nu poţi fi sigur pe votul Parlamentului. Aşa ceva, însă, ar fi fost un simplu pretext, o dată ce aceiaşi indivizi au adoptat moţiunea de cenzură, după ce destui s-au încadrat în ceea ce se numeşte traseism politic. Acest soi de trădare este încă o mostră a nesimţirii celor din fruntea ţării: rămân netulburaţi în Parlament, chiar dacă au părăsit partidul fără care n-ar fi ajuns niciodată acolo.
Turnura de care vorbesc a reliefat (pentru a nu ştiu câta oară) şi altă componentă ale fizionomiei politicianului dâmboviţean: este oricând capabil să te mintă de la obraz, disimulând eşecul. Astfel, am aflat că Băsescu a declarat că a făcut nominalizarea doar după ce au refuzat cei din coaliţia care a condus până acum – asta cu toate că e la mintea cocoşului că îşi dă seama că n-a avut încotro, cu noua majoritate.
Una peste alta, chiar dacă manifestările de protest n-au avut efectul dorit (şi) de mine, ceva s-a schimbat, totuşi. Din păcate, nici USL nu trezeşte deloc încredere. Şi mai rău este că ţine de utopie ca într-o zi să avem conducători oneşti şi cu adevărat patrioţi. Aşadar, „sauve qui peut“ – apropo de refugiul pe care îl am tot mai intens în minte.

miercuri, 22 decembrie 2010

Statornica bucurie dată de (Moş) Crăciun

Credinţa noastră arată că Paştile (forma tradiţională e la plural!) sunt Praznicul Împărătesc de frunte – după cum e şi firesc; Învierea Domnului este chiar temelia creştinismului. Dacă aici nu pot exista discuţii, altfel e în privinţa perceperii în suflet – care îmi permite să fac abstracţie de un fapt care (de asemenea) nu lasă loc de interpretări: cealaltă Sărbătoare foarte mare a creştinilor are aceeaşi dată pe tot Pământul.

Repet că nu acord mare atenţie acestei realităţi, deşi ar exista o latură care să merite aceasta: e de bun-simţ să-mi imaginez că am alături foarte mulţi – şi peste tot în lume – în ideea că de Crăciun e cel mai frumos.

Făcând cu întreaga convingere această afirmaţie, de îndată adaug că nu mă gândesc în primul rând la mult-îndrăgitul Moş Crăciun (chiar dacă – la noi, dar nu numai – e cel mai generos în daruri), deşi bradul împodobit mă umple încă de plăcere; esenţială este, însă, atmosfera – cu străduinţele de a-ţi apropia liniştea, ajutat mult de colindele tradiţionale. (Apropo de atmosferă: cred că vremea de iarnă nu poate lipsi, aşa că am ajuns la părerea că ar fi de-a dreptul tragic dacă aş sta într-o zonă de căldură veşnică sau în emisfera sudică.) La fel simt apropiaţii mei, şi consider că nu avem de ce să ne facem mustrări de conştiinţă dacă ne implicăm şi în aspectele de suprafaţă ale sărbătoririi, din moment ce – aşa cum cred că am vădit – suntem pătrunşi de spiritul Crăciunului (ca să folosesc o expresie des întâlnită).

În fond, a face bucurie copiilor înseamnă a urma cerinţele Celui a Cărui naştere a creat premisele şi pentru aşteptatele zile ale sfârşitului de an. Recunosc, însă, că am luat asta în considerare abia acum – deşi nu aş avea nevoie de argumente suplimentare (echivalente cu justificări) pentru a relata şi în scris cele repetate verbal până la plictiseala celor mai tineri din jur. E un noroc că am şi această posibilitate de comunicare; sper să mai găsesc pe câte cineva receptiv la marea plăcere de a-mi expune relaţia cu Moş Crăciun, având o vechime de luat în seamă.

Sunt vreo 45 de ani de când bunicul matern, la una din desele noastre plimbări prin oraş, mi-a punctat cu fermitate că nu îmi cumpără nimic, dar că pot să cer de la Moş Crăciun – de cel mult 100 de lei. (Ca reper, salariul mamei mele – ca profesoară începătoare – era 900 de lei; pâinea cu cartofi, cea mai ieftină, costa 2,20 – aşa îmi amintesc.) M-am mirat că există această limită, având în vedere ce îmi imaginam, însă m-am conformat. (Bunicul mă iubea foarte mult, ceea ce am înţeles mult mai bine după vreo 15 ani, dar ţinea la disciplină – ca fost militar de carieră, combatant pe frontul rusesc.) Mă văd şi azi cum am ales un trenuleţ şi un avion cu motoraş şi lumini. Nu mai ştiu care costa 58 de lei şi care era 42, dar esenţial este ce am simţit când am văzut exact acele jucării sub bradul luminat electric.)

După ce ne-am mutat la casa noastră, am încercat din nou mirarea – însă cu alt obiect: nu ştiam cum se făcea de Moş Crăciun nu venea decât după ce ajungea tatăl meu de la serviciu (pe la 7 seara). Mai mult, „foarte curios“ era că totdeauna îi venea să meargă la baie (anunţând asta cu glas tare), şi, imediat după ce termina, ne vestea că vede lumină în camera mică – unde înainte remarcasem şi noi că e beznă.

Trebuie precizat că baia şi încăperea interesantă dădeau într-un holişor – ca şi camera cealaltă (unde stăteam noi – cu uşa închisă, fireşte). Totodată – pentru a evita surprize neplăcute, prin identificarea unor apropiaţi –, atât eu, cât şi sora mea (născută când eram în clasa I) fuseserăm informaţi că Moş Crăciun apare şi dispare ca un fum; prin asta se distingea încă o dată de Moş Gerilă – de care, vrând-nevrând, luaserăm cunoştinţă şi care se înfiinţa la grădiniţă sau la alte întruniri publice. (Principala deosebire – punctez, în eventualitatea că voi avea cititori foarte tineri sau cu înalt grad de amnezie – era că Moşul născocit sub influenţă sovietică venea la Anul Nou, substratul fiind clar.)

Oricât m-ar fi bucurat descoperirea pomului luminat şi cu cadouri dedesubt, incomparabil mai multă plăcere am simţit participând la „regie“. Nu că l-aş fi prins pe tata (cum i se întâmplase lui), însă, la 10 ani, i-am expus deducţiile proprii – declanşate de „Cartea cu jucării“. Evident că n-a avut alternativă la a mă coopta pentru pregătiri – şi, încet-încet, am preluat eu totul. Nu doresc să mă laud, dar curgerea amintirilor îmi dă imbold să spun că mă descurcam în aşa fel încât, când sora mea avea 12 ani, i-am dezvăluit secretul, ca să nu se facă de râs la şcoală. Părinţii mi-au reproşat asta; totuşi, voi fi mereu convins că am procedat cum trebuia.

În paralel, mă simţeam extrem de bine când ornam bradul şi în casa unde trăisem primii ani (şi unde acum veneau şi cele două verişoare – mai mici decât soră-mea); după aceea, o ajutam pe bunica şi la altele – resortul meu fiind, bineînţeles, „munca necalificată“.

După ce am ajuns familist şi la casa proprie, am mers câţiva ani pe aceeaşi linie, dar apoi mi-a venit o idee care să reducă riscurile ca urmaşul să fie dezamăgit: de când a intrat la şcoală, am stabilit că împodobim împreună pomul, urmând ca Moş Crăciun (care îl fixase în talpă şi îl lăsase în pivniţă; noroc că o avem) să pună cadourile, în timp ce dormim. Partea asta era, cel mai adesea, extrem de grea, dar important este că – aşa cum se poate uşor bănui – nu i-a scăzut plăcerea, ci dimpotrivă. Oricum, surpriza darurilor rămâne până în prezent – când a trecut de 24 de ani. De acest aspect se ocupă mama lui – care, de altfel, imediat ce intrăm în decembrie, împodobeşte casa cu Moşi Crăciuni (dacă pot aşa), coroniţe de brad, reni, steluţe, etc.

După cum i-am spus direct fiului meu, sunt convins că nici acum nu m-ar prinde, dacă m-aş strădui tare. Chiar aş vrea să fac aşa, dar el şi mama sa consideră că ar fi ridicol. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să aştept nepoţi!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Pledoarie pentru o altfel de (clasă) politică

Recunosc că iniţiativa de a scrie ce urmează nu îmi aparţine; am adoptat-o, însă, pentru că a răspuns unor convingeri ale mele – inclusiv că românii nu mai au cum să stea deoparte dacă sunt într-adevăr interesaţi de viitorul ţării şi poporului lor. Argumentaţia pentru această afirmaţie va reieşi din mersul expunerii; aici ar fi locul doar pentru a-mi exprima consideraţia pentru aceia – nu destul de mulţi, din păcate – care şi-au dovedit simţul civic la recentul referendum. Tot în această introducere mă simt dator să arăt că speranţa de a-mi aduce o contribuţie – fie ea cât de modestă – la o ameliorare a stării de lucruri m-a făcut să trec peste reţineri provenite din postura actuală: nu am, în ce priveşte politica, nici pregătire de specialitate şi nici afiliere. Iau, însă, în considerare că scrierile mele de până acum în domeniu nu s-au confruntat cu oprobriu sau ridiculizare.

Simt că am datoria să îmi expun din nou părerile, dacă ne aflăm într-un moment extrem de nefavorabil pentru România. Desigur că nu e nevoie să detaliez la ce mă refer, şi poate n-ar trebui nici să reliefez că rămânerea noastră în Uniunea Europeană este pusă serios în pericol de către conducători, la atât de scurt timp după o afiliere grevată şi ea de dificultăţi. Dacă la premierul Tăriceanu am motive să consider intenţionată o asemenea conduită contrară intereselor naţionale (mai ales pentru că – după cum am mai arătat recent – o văd asociindu-se cu altele de acelaşi gen, inclusiv coordonarea suspendării, din partea preşedintelui Băsescu cred că e vorba doar de atavisme pe care nu e în stare să le reprime. Aceasta, însă, nu poate reprezenta o scuză pentru atitudini care au scandalizat lumea în care dorim să ne integrăm cu adevărat. Prin urmare, chiar dacă în prezent este singurul sprijin puternic în eforturile de a evita un dezastru pentru România şi cetăţenii ei, e clar că trebuie să apară o personalitate cu aproximativ aceeaşi orientare, dar cu mai puţine şi mai estompate puncte slabe; perfect nu e nimeni.

Un motiv esenţial pentru care l-am susţinut la referendum (şi – de nevoie, repet – încă îl susţin) pe dl. Băsescu este că a fost ales personal în 2004 – şi tot personal a fost confirmat. Sunt convins că există destui pe aceeaşi poziţie, pe care o văd intim legată de alta: am dobândit convingerea că votul uninominal este imperios necesar, fie şi numai din motivul că drept ar fi ca şi parlamentarii să răspundă individual pentru consecinţele iniţiativelor şi acţiunilor ce le aparţin.

Pe de altă parte, ar trebui să vină – în sfârşit – vremea în care să nu mai alegem răul cel mai mic (cum mi s-a întâmplat mie de fiecare dată când am susţinut un candidat la preşedinţie) şi ca discursul electoral să reflecte doctrinele politice. Trec peste faptul că şi în prezent acest gen de discurs are ca pilon denigrarea adversarului (ceea ce, în cazul opoziţiei, înseamnă şi constanta invocare a „moştenirii“); cel mai grav mi se pare că partidele politice de la noi nu ilustrează orientările care apar în denumirile lor, toate convergând – cum am scris în repetate rânduri – spre un crez unic: ciolanul.

Am exemplificat cu liberalii, în articolul amintit puţin mai sus şi terminat chiar în ajunul referendumului. A mă referi la raportul dintre P.S.D. şi social-democraţie ar însemna pierdere de vreme pentru mine şi eventualii cititori, iar conservatorii au un neajuns suplimentar: sunt insignifianţi ca partid. Astfel, ar mai rămâne să exprim câteva opinii despre situaţia la noi a unui alt curent pe care îl percep ca important în Europa contemporană: creştin-democraţia.

Dată fiind lipsa mea de pregătire sistematică în domeniul politic, mă voi abţine de la consideraţii asupra esenţei acestui curent. Tot pentru că ştiu unde mi-e locul, îmi dau seama că nu e cazul să mă lansez într-o analiză a activităţii partidului care a cuprins în titulatură doctrina de care vorbesc. Totuşi, îmi voi permite unele observaţii din exterior (dar nu neapărat ca neutru – şi se va vedea), în speranţa că se vor dovedi cât de cât utile – cum ar trebui în general să fie remarcile de pe asemenea poziţii.

Desigur că nu voi consuma mult timp cu istoria (cea post-decembristă – se subînţelege; ne amintim cu toţii când a fost completată denumirea Partidului Naţional Ţărănesc), având în vedere circumstanţele în care ne aflăm, însă o sinteză trebuie făcută – cel puţin aşa consider. Modul cum am perceput PNŢCD imediat după decembrie '89 ocupă un spaţiu important într-o lucrare separată (şi care poate fi uşor consultată, dar nu este locul aici să îmi fac publicitate); de aceea consider că este suficient să accentuez cât confort sufletesc îmi ofereau ţărăniştii, prin modul cum abordau comunismul şi pe stâlpii săi – mulţi aparent transformaţi. Mă întrista şi că liberalii nu le urmau exemplul, dar mai ales lipsa convergenţei de vederi între Corneliu Copsu şi Ion Puiu (pe care îl consideram cel mai apropiat de mine în concepţii) sau Ion Raţiu, precum şi întârzierea revenirii unor mari ţărănişti din exil. Principalul motiv, însă, pentru care nu am votat cu acest partid în 20 mai 1990 a fost pretenţia lor de „restitutio in integrum“. Consideram (şi am rămas pe poziţie) că mesajul şi acţiunile anticomuniste ale celor ce se ridicaseră în decembrie nu era nici pe departe sinonim cu intenţia de a trăi într-un capitalism care să reprezinte continuarea celui întrerupt brutal după război – fapt subliniat în primul rând de ei. Mai mult, e un adevăr elementar că orice societate se schimbă serios în 45 de ani, fie şi în privinţa componenţei, iar în România s-a concretizat – poate – cel mai puternic afectarea mentalităţilor prin regimul impus de sovietici.

Cum se ştie, revenirea veteranilor ţărănişti din străinătate nu avea să se mai producă (ceea ce a reprezentat o mare pierdere – îmi permit să afirm, pentru că i-am auzit şi i-am citit). Nu numai că nu s-a putut realiza întărirea partidului prin contribuţia lor, ci s-a ajuns la slăbirea sa evidentă după dispariţia Seniorului Coposu (om şi el – mai multe îmi impun să nu scriu), slăbire care nu a putut fi contracarată de câştigarea alegerilor. Consecinţele eşecului guvernării sunt cunoscute, deci mă rezum a puncta ce a fost mai şocant pentru mine (şi nu numai – cum mi s-a vădit): ascensiunea în locul ocupat cândva de Maniu a unor indivizi care nu au nimic în comun nici cu tradiţia ţărănistă, nici cu creştin-democraţia. Astfel, nu e de mirare că a existat o perioadă în care denumirea partidului nu a mai reflectat specificul românesc – şi din dorinţa acestor conducători de a sugera că aduc un suflu nou, care le permite să fie acceptaţi între partidele populare europene.

Subliniind încă o dată că nu mă încumet să dau sfaturi celor implicaţi în tot ce ţine de trecutul şi prezentul PNŢCD, dar şi că doresc ca ei să fie receptaţi cum s-ar cuveni (mai ales pentru că observ că nu au slăbit intensitatea mesajului anticomunist), îmi permit să fac unele sugestii – întemeiate şi pe discuţiile ce le am cu oameni aparţinând unor variate categorii sociale (de unde – evident – şi orizonturi diferite), care au, însă, în comun onestitatea şi dorinţa de a trăi mai bine pentru ei şi societate.

Încep, totuşi, cu o consideraţie strict personală: o renaştere a creştin-democraţiei româneşti (curent care poate avea largă aderenţă, din moment ce există atâta încredere în religie şi Biserică) e în prezent dificil – şi chiar riscant – de realizat sub denumirea (sau "brand"-ul, cum zicea un distins analist) PNŢCD. Mai degrabă aş vedea şanse de constituire a unui partid sub altă titulatură (cu preferinţă pentru cea reflectând legătura cu Partidul Social-Creştin European – deja întemeiată), iar acesta – după consolidare (amplificată, e clar, în urma unui succes electoral pe care i-l doresc) – ar avea capacitatea (şi autoritatea morală) să determine revenirea la denumirea tradiţională a partidului, atrăgând membrii oneşti. Nu discut soarta celorlalţi, începând cu actuala conducere, pentru că de câtva timp îmi propun să am intervenţii exclusiv constructive, evitând astfel ce – pe bună dreptate – li se impută majorităţii românilor.

Mă străduiesc să continui pe aceeaşi linie, reliefând căi prin care – după părerea mea – s-ar câştiga electorat. Nu e prima dată când o fac – şi îmi permit să mă repet deoarece e de aşteptat ca puţini să cunoască precedentele mele luări de poziţie. Găsesc că acum e cu atât mai nimerit să îmi expun ferm punctul de vedere cu cât e foarte probabil să avem în curând alegeri anticipate. Ce trebuie adăugat neapărat este că nu voi prelua – întrucât n-ar fi onest – cele cuprinse într-un recent program pentru România de mâine, chiar dacă mi le însuşesc; nu poate fi altfel, din moment ce sunt elaborate de un grup cu care am profunde afinităţi.

Să trec, însă, la concret. Încep prin a relua o consideraţie de mai sus, dată fiind importanţa ce o acord aspectului: creştin-democraţia corect explicată (şi, mai ales, aplicată – aspect la care voi reveni) are mari şanse de a fi receptată pozitiv în rândul românilor. Factorul favorizant esenţial l-am arătat, iar acum se cuvine să adaug că argumentele în favoarea acestei doctrine pot fi prezentate cu toată convingerea (deci nu ca discursurile electorale în general), având acoperire concretă. Neajunsul pe care îl văd într-o atare prezentare este că acum s-ar baza pe un aspect asupra căruia mi-am exprimat reţinerea: denigrarea celorlalţi. Mai important este, însă, că ar reflecta realitatea: social-democraţia – cum s-a spus de mult şi în dese rânduri – nu e pentru un popor sărac (şi neîntrerupt sărăcit) ca al nostru, iar liberalismul de aici – nu doar după opinia mea, cred – ţine de secolul XIX.

Am subliniat şi consistenţa mesajului anticomunist al creştin-democraţilor veritabili de care am cunoştinţă. Acesta, însă, ar trebui nuanţat, punându-se accent pe latura materială; e esenţial să avem în minte că lipsurile de acest gen au determinat, în proporţie covârşitoare, ridicarea contra lui Ceauşescu – fapt reflectat de succesiunea scandărilor şi lozincilor din acele zile. Acum ar avea audienţă sublinierea fermă a unei realităţi: marile averi post-decembriste (şi, simultan, creşterea decalajului faţă de marea masă) au apărut (şi sporesc – ca şi decalajul de care vorbeam) sub patronajul foştilor demnitari comunişti, cam toată clasa politică de azi fiind formată din ei sau apropiaţii lor.

Legat de această polarizare, dar mai ales de speranţa în reducerea puternică a ei, văd util un mesaj pentru românii care – mânaţi de sărăcie – sunt nevoiţi să caute de lucru în străinătate. Este evident că ar primi extrem de bine posibilitatea de a avea un venit decent în ţara lor, mai ales că ne-am împlinit visul de a fi în Uniunea Europeană, evitând astfel riscul de a se confrunta cu o serie de probleme, dintre care amintesc pe cele mai serioase: dramele familiale (în primul rând ale copiilor) şi umilinţele la care sunt supuşi imigranţii.

Am identificat surse care ar permite transpunerea în practică a celor avansate până acum. Bineînţeles, totul trebuie luat în contextul posibilităţilor mele de informare, dar nu cred că sunt hazardat enunţând următoarele:

1) Reducerea drastică a bugetului parlamentului.

2) Revizuirea pensiilor foştilor activişti şi securişti (care sunt uriaşe – încă o dovadă că nu ne-am rupt de comunism care poate fi exploatată) - ceea ce înseamnă aducerea lor la nivelul celor din alte domenii.

3) Controlul averilor demnitarilor – inclusiv în bănci străine, dacă mai e posibil; judecarea şi sancţionarea celor vinovaţi de fraude. Aici s-ar încadra şi analiza dispariţiei unor resurse financiare importante, începând cu cele din 1989: cotizaţiile membrilor P.C.R. (aproximativ 100 de milioane de dolari) şi Fondul „Libertatea“ (cam tot atâta).

4) Nu trebuie lăsaţi cei de până acum să administreze şi fondurile după aderare (care, de altfel, nici nu prea vin – ceea ce iarăşi se poate imputa actualei clase politice). Probabil că şi comisiile europene vor exercita un control serios, dar imaginaţia în materie de fraudă pe aceste meleaguri este extrem de largă. În plus, e evident că o administrare onestă şi transparentă a banilor ar contribui la atenuarea dificultăţilor integrării.

O completare la fel de bine primită a celor schiţate până acum ar fi afirmarea explicită a abandonării ideii de „restitutio in integrum“ – ca dovadă esenţială că politicienii având afinităţi ţărăniste sunt dispuşi să ţină pasul cu contemporaneitatea, în primul rând în ţara lor, dar şi în lume.

Fireşte că un asemenea discurs electoral nu poate fi lansat de persoane cu reputaţie slabă. Astfel, se iveşte imperativul de a atrage oameni cu valoare morală îngemănată cu cea intelectuală. S-ar cuveni ca aceştia să răspundă favorabil chemării, pentru ca să-şi împlinească menirea în societate: să ridice orizontul maselor, fiindu-le alături. La fel de important mi se pare ca asemenea oameni să continue să reprezinte exemple şi după eventuala preluare a puterii. Dacă nu, se vor expune la consecinţe – şi sunt convins că partidul democrat-creştin din România (indiferent cum se va numi la vremea respectivă) va face tot posibilul să evite a doua experienţă de acest gen.

Rememorarea dinainte îmi favorizează o încheiere mai potrivită decât invocarea unui idealism care nu mă părăseşte – combinat aici cu amatorismul pe care l-am tot accentuat. Circumstanţele în care a fost sancţionat PNŢCD, dar mai ales rezultatul recentului referendum, m-au dus cu gândul la vorbele lui Abraham Lincoln – pe care îl citez aproximativ: „Poţi să minţi un om la infinit, poţi să minţi un popor o vreme, dar nu poţi să minţi un popor la infinit!“.