Privindu-l pe Dan Diaconescu

Evident, e de bon-ton – ca element al unei imagini de „intelectual subţire“ – să afirmi că vezi postul OTV cel mult în treacăt, dată fiind tematica multor emisiuni de acolo. Despre mine nu pot să spun că zăbovesc pe acel canal, dar motivul nu are tenta fariseică reliefată chiar la început; pur şi simplu prefer sportul sau filmele documentare. Aşadar, în general OTV îmi este cam ultima opţiune pentru serile de televizor, posturile pe care au loc dezbateri fiind excluse. Totuşi, au fost situaţii când m-a captat: emisiunile despre fenomene neconvenţionale şi – mai ales – cele despre cazul Iovan, care mi-au inspirat un articol de-sine-stătător.

Am cuvinte de apreciere şi pentru intensificarea legăturii cu oamenii obişnuiţi, de când traiul lor s-a înrăutăţit. Desigur că asemenea iniţiative pot fi etichetate ca populism ieftin – pe lân¬gă că ar fi mijloace de a dobândi facil aderenţă. Cert este, însă, că acest dialog există.

Oi fi având eu o viziune naivă, dar nu se poate contesta că arestarea patronului OTV (care – nu mai trebuie spus – îi dictează orientarea şi, implicit, grila de program) a survenit după criticile viru-lente aduse reducerii salariilor şi pensiilor. Acest episod mi-a oferit o altă certitudine: nu este dictatură în România, de vreme ce Dan Diaconescu a fost eliberat repede (pentru noi, nu pentru el – gândindu-mă cum trebuie să fie fiecare clipă în celulă).

În loc să analizez dacă era vinovat sau nu pentru ce i se imputa, voi puncta că – într-o situaţie asemănătoare – am simţit nevoia să-mi fac public sprijinul pentru Gigi Becali. (Similitudinea dintre arestări a fost făcută arhicunoscută – spre deosebire de poziţia mea; nu ştiu, însă, dacă s-a mers până la precaritatea bazei acuzaţiilor.)

Sunt destule alte amănunte pe care nu le cunosc, cauza fiind deja arătată: interesul predominant pentru alt gen de programe. Consider, totuşi, că pot să ajung la o opinie de ansamblu chiar din puţinele secvenţe urmărite, în împrejurările când situaţia lui Dan Diaconescu devenea principalul obiect al atenţiei mele. (Sper că e clar de ce: mă preocupă orice atentat la libertatea individuală, chiar şi când e aproape imposibil să mi se întâmple la fel – spre deosebire de majoritatea celor din jur.) După ce l-am văzut revenit, am trecut peste reticenţa (cel puţin) faţă de dezbaterile de seară la Realitatea, dacă l-am remarcat acolo. Repede, însă, mi s-a vădit că nu am substrat pentru senzaţii de altă natură. Din contră, cu silă am fost martor la agresivitatea manifestată de Andreea Pora faţă de cel care îi acordase sprijin într-un moment greu. S-a adăugat dezamăgire, amintindu-mi cât curaj dovedise ea spre sfârşitul anului trecut, chiar prin simpla participare la emisiuni unde ştia că va fi atacat violent cel pe care-l susţinea: Băsescu.

Despre sprijinul pomenit am aflat chiar de la cel care l-a dat. Găsesc că bine a făcut că l-a punctat, trecând peste ideea (nu numai a mea) că un om superior nu se referă făţiş la ce i se datorează; anturajul i-a furnizat circumstanţe atenuante. Cu totul altfel am cotat, însă, frecventele intervenţii când vorbea altcineva. (E drept că moderatoarea nu şi-a îndeplinit rolul, dar de la ea mă aşteptam la subiectivism.) La povestea cu implicarea liderilor „portocalii“ în arestare nu vreau să mă opresc – şi din cauză că nu am prins amănunte, dar şi pentru că o consider indiciu de paranoia. În ce priveşte convorbirea la telefon cu preşedintele, nu sunt convins că a existat (chiar dacă elementele perceptibile au arătat contrariul); mai degrabă consider menţionarea ei ca delir de grandoare. Acela a fost, de altfel, momentul în care am renunţat la vizionarea emisiunii – mai ales că nimic nu îmi va înlătura credinţa că în spatele acelei arestări – ca şi a lui Becali – stă tocmai Traian Băsescu.

Una peste alta, cu bune şi rele (în această a doua categorie încadrez campania cu adevărat electorală începută după eliberare, Dan Diaconescu este o personalitate ce aduce un aer nou în dezgustătoarea conjunctură actuală. Un semn clar este intensificarea atacurilor (incluzând ironia de slabă calitate) din partea indivizilor şi a canalelor care îl percep – justificat – ca ameninţare serioasă. E foarte adevărat – cum deja am notat – că tematica multor emisiuni ale OTV e cel puţin îndoielnică pentru cei cu o pregătire mai serioasă, dar aceasta dovedeşte că proprietarul postului e perfect conştient de nivelul majorităţii. Cine vrea să fie pe deplin corect, însă, trebuie să recunoască şi că, adeseori, invitaţii lui Dan Diaconescu sunt superiori celor care vin la alte televiziuni. Dau drept exemplu doar episodul cu faimoasa flacără violetă a lui Geoană: la OTV au fost Emil Străinu şi Pavel Coruţ, iar la alţii Oreste Teodorescu se străduia să deschidă minţile opace din jur, începând cu Mugur Ciuvică.

Problema pe care mi-o pun este dacă să mai am speranţe, după ce am văzut în aceşti 20 de ani. Poate că nici nu voi mai fi în ţară (optând pentru calea mai de încredere spre un trai decent) când partidul lui Diaconescu va avea succes în alegeri (dacă se va întâmpla asta). Oricum, credit se cuvine să îi acord, cu toate că – pentru protecţia proprie – mă pregătesc şi să îl văd facând ca toţi ceilalţi, o dată ajuns sus.

În jurul lui Franck Ribéry

Mi-a stat în obicei să punctez, la începutul articolelor, semnificaţia titlului. Îmi dau, însă, seama că acest demers poate ajunge să fie considerat fără sens sau de-a dreptul pueril; se subînţelege că titlul trebuie să fie sugestiv şi – în acelaşi timp – concis. Cât de bună, mi-a fost opţiunea aici, rămâne de văzut. Ce pot să spun sigur este că am ales cu greu.

La fel de sigur este că rândurile ce urmează nu sunt adresate doar celor ce îmi împărtăşesc plăcerea de a urmări cel mai popular sport; oricum, de câte ori am scris despre fotbal, am căutat să reliefez învăţămintele de viaţă pe care le poate oferi persoanelor care nu se rezumă la a privi fazele. Acum, rezonanţa celor la care mă voi referi e atât de mare pentru mine încât m-a împins la a o reda în scris – ceea ce presupune şi împărtăşirea trăirilor.

Am dezvoltat introducerea mai mult decât ar fi fost – poate – de aşteptat, dar am intenţionat să fiu cât pot de clar. În prezentarea esenţei, acelaşi ţel cere mai puţine vorbe. Concret, a produs impresie asupra mea reacţia celor din jur la înlănţuirea de momente nefaste din existenţa fotbalistului Franck Ribéry. (O dată ce am afirmat că vreau să mă adresez şi celor care nu sunt la curent cu evenimentele din sport, consider că se cuvine ca – pentru aceştia – să punctez despre ce e vorba. Mai întâi a apărut acuzaţia de a fi fost clientul unei prostituate minore, ceea ce îi poate aduce 3 ani de închisoare. A urmat eliminarea justificată din semifinala Ligii Campionilor, pentru un fault brutal – inexplicabil la un jucător cu asemenea nivel, în condiţii normale. Este de prisos să zăbovesc la precizarea finală, având convingerea că sunt destui care percep că succesiunea dintre cele două aspecte de viaţă nu este numai temporală.)

Descrierea faptelor este, desigur, utilă – însă doar în măsura în care se ajunge la ce mi-a dat prilej de reflecţie profundă. Totodată, consider că nu are relevanţă aici dacă Ribéry este vinovat în aceste împrejurări; de altfel, agresiunea din teren a fost văzută de o lume întreagă, iar în ce priveşte incidentul cu prostituata mă gândesc că autorităţile franceze nu şi-ar fi permis să-l ancheteze fără un temei solid. Cvasi-implicit, nici consideraţii de natură morală nu voi face; ce m-a interesat (şi am apreciat), din tot ce s-a petrecut, este ansamblul de reacţii ale celor legaţi în diverse feluri de Bayern München – echipă la care jucătorul de la care am pornit are parte de o afecţiune pe măsura valorii.
Astfel, oficialii de acolo s-au abţinut de la declaraţii în cazul de prostituţie, adăugând că nu vor să afecteze imaginea clubului – afirmaţie din care se poate deduce că erau alături de omul lor. Dacă ei nu îşi puteau permite o susţinere explicită, suporterii nu aveau vreo piedică în aşa ceva – şi s-au manifestat amplu: după eliminarea favoritului lor, l-au huiduit neîntrerupt pe arbitru până când, ca urmare a presiunii ce-o simţea, a dictat cu uşurinţă o altă eliminare.

În timp ce urmăream toate acestea (şi înainte de a o vedea pe soţia lui Ribéry alături de el, după meciul cu pricina), m-am gândit – fără să mai pun la socoteală că a fost sprijinul multor germani faţă de un francez care nu le vorbeşte limba – ce ar fi făcut majoritatea românilor (începând cu cei „de succes“) într-o situaţie asemănătoare. Cred că e evident pentru toată lumea: chiar şi emisiunile de ştiri prezintă reacţiile conducătorilor de club şi ale suporterilor când fotbaliştii trec prin momente grele. De altfel, în toate domeniile – cum bine se ştie – întâlnim dezicerea publică de cei aparţinând aceleaşi colectivităţi, astfel de manifestări avându-şi izvorul în speranţa că blamarea celor apropiaţi aduce un plus la imaginea proprie.

Când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, plănuiam ca acum să vină concluzia. Între timp, însă, am trăit o experienţă care mi-a dat un spor de motivaţie în a trece la lucru, pentru că am observat că dezbinarea între români merge până la a avea divergenţe la nivel de amănunt, neglijând esenţialul sau chiar abătând atenţia de la acesta – ceea ce, bineînţeles, afectează posibilitatea de a (re)acţiona eficient.

Am trimis mai departe, pe Internet, un mesaj care descria ce au întreprins câţiva conaţionali, ca replică la emisiunea unei televiziuni franceze, în care românii erau asimilaţi cu cerşetorii ţigani. Au apărut comentarii multe, şi nu ştiu care au predominat: cele care descriau cum ne fac de ruşine ţara aceia care şi în străinătate trăiesc ca aici, sau obiecţiile faţă de cine a generat acea replică, alături de veşnicele clişee despre persecuţiile la care este supusă „etnia rromă“ (cum e "politically correct" să spui.)

Toate acestea mi-au întărit convingerea că e perfect explicabil de ce o ducem şi suntem priviţi aşa. Până când n-o să înţelegem (dacă va fi asta vreodată) că popoarele respectate au ajuns la acest statut prin solidaritate în aspectele fundamentale (între care se include susţinerea pentru cei apropiaţi – sau măcar abţinerea de a-i lovi), vom trăi în aceeaşi mizerie, conduşi fiind pe mai departe de către cei care ştiu să profite de dezbinarea omniprezentă. Este, poate, racila noastră cea mai mare, mai ales când se asociază cu invidia meschină (altă trăsătură des întâlnită), şi astfel se deschide drumul spre trădare – despre care nu mai are rost să comentez cât de frecventă a fost şi ce urmări a avut, pe parcursul întreagii istorii a românilor.

De ce scriu

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a in­vitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot a­jun­ge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.

Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lu­cru­rile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Con­­sider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa co­res­punzătoare locului unde se află: de frunte. În cazul de faţă – atent şi la subtilităţile limbii în an­sam­blu, deci înglobând punctuaţia (aspecte care trebuie luate în seamă când te apuci să scrii pen­tru o audienţă pe care o speri mai largă decât familia) – am reflectat îndelung dacă să utilizez sau nu for­ma interogativă. Am ajuns la concluzia că e mai potrivit să renunţ la ea, din moment ce intenţio­nez să arăt nu doar motivele, ci şi motivaţia.

Înainte de a intra în miezul a ce doresc să comunic, simt nevoia să fac o precizare – demers ca­re se încadrează în altă constantă când scriu: intenţia de a fi cât se poate de clar, incluzând stră­da­nia de a reduce la minimum posibilele interpretări (cel mai adesea răuvoitoare, experienţa mea nefiind – bi­neînţeles – singulară). Revenind de la general la particular, voi nota că nu am de gând să mă ţin strâns de reperele care au fost enunţate în elegantul şi îmbucurătorul apel al Asociaţiei Ro­mâne pentru Patrimoniu. Sunt îndemnat să arăt de ce, dacă aici e un loc pentru mărturisiri: când e­ram elev, am respectat o dată toate punctele din planul dat pentru o compunere şcolară – şi m-am a­les cu un 7. Am adus vorba de această parte a vieţii noastre pentru a putea ajunge mai lin la ideea că şco­lă­reas­că ar fi o expunere în care aş răspunde strict la punctele din plan – şi încă exact în ordine.

Să nu se înţeleagă de aici, însă, că desconsider aceaste repere; dimpotrivă. Ca dovadă, încep cu răs­punsul la forma interogativă a acestui titlu, formă care este o manifestare a modalităţii prin care u­na dintre puţinele organizaţii care reuneşte şi armonizează români de bună-credinţă din toate păr­ţi­le lumii caută să intensifice dialogul dintre ei – dialog de înaltă ţinută, pe măsura interlocutorilor, cum am constatat parcurgând feluritele reviste şi mesaje ce alcătuiesc un patrimoniu în cel mai pro­priu şi profund înţeles.

După sistemul meu de gândire (la care voi mai face referire, desigur), e firesc să încep a iniţia a­cest soi de mărturisire de credinţă cu ce m-a împins la scris. Am ales această atrăgătoare – dar şi pretenţioasă – cale de exprimare constatând că nu mă pot face ascultat pe cât aş dori, mai ales în me­diul din România. (Nu fac distincţia între cea din vremea lui Ceauşescu şi cea de acum, pentru că di­­­feră doar aspectele de suprafaţă.) Aşadar, observând că nu prea am şanse să port un dialog civi­li­zat (cu toate că nu am motive să cred că am carenţe în expri­ma­rea verba­lă), m-am orientat spre o for­mă de redare a ce mă frământă (cel mai adesea împreună cu soluţiile, pentru că nu sunt adeptul cri­ticii de dragul criticii şi nici al văicărelii sterile – ceea ce, prin­tre destule altele, mă deosebeşte de mulţi) în care măcar în faza de elaborare să nu fiu tulburat, (prea) deseori cu „lovituri sub centură“ – ca să preiau un termen din alt domeniu ce îmi e foarte drag. Conjunctura a contribuit la refugiul meu în limbajul scris nu numai prin cele expuse mai sus – sau, mai degrabă, nu strict prin această di­ficultate de a purta un dialog decent. A intervenit ceva strâns înrudit: reticenţa în a comunica ne­mij­locit celor din jur ce am pe suflet, pentru că sunt pătruns de unul din principiile fundamentale ale psihologiei, respectiv să nu îl ju­deci pe cel din faţă (şi îl ex­­tind – cu convingerea că nu sunt singu­rul – la comunicarea interumană în general), iar de obicei se întâmplă exact invers. Leg aceasta de aplecarea spre critică de dragul cri­­­ticii; această pasiune constantă de a face conexiuni este încă un fac­tor care mă împiedică să mă ţin strict de o schemă.

Desigur, însă, că mă preocupă în cel mai înalt grad fluenţa expunerii. Este mobilul trecerii mele de la motiv la motivaţie – destul de uşor deductibilă acum, cred. Când m-am a­pucat de scris, am în­tre­văzut şanse sporite de a avea o audienţă mai largă. De altfel, asta îşi doresc toţi; cine afirmă alt­ce­va (mai ales contrariul) e un mare ipocrit. De asemenea, urmăream şi urmăresc – în ultimă instanţă – binele propriu pe toate planurile. Aşa ceva iarăşi nu iese din firesc; parti­cu­la­ri­ta­tea (nu numai a mea – sunt convins) este însă că nu-mi pot imagina o existenţă personală împlinită de­cât în cadrul unei societăţi de nivel cel puţin acceptabil – şi trebuie să recunoaştem că în România mai avem mult pâ­nă acolo. Prin tot ce am scris, am încercat să identific în amănunţime (şi cât mai exhaustiv, toto­dată) neajunsurile, oferind – când puteam – soluţii; aşa mi-e felul, cum am arătat. Da­te fiind acestea, am temeiuri să consider că ego-ul are o pondere minoră în dorinţa de a fi citit (cu o răvnită fina­li­ta­te, pe care nu mai e nevoie să o expun) de cât mai mulţi. Am marea satisfacţie că In­ternetul mi-a o fe­rit o posibilitate de a-mi îndeplini intenţiile pe care nici nu o visam când am început să re­­curg la de­fularea pe hârtie, ca reacţie la existenţa (nu vreau să-i spun viaţă) sub Cea­uşescu; la un moment dat trebuia spus adevărul, dacă nu aveai de gând să înnebuneşti. E de înţe­les că nu mi-am pus pro­ble­ma să protestez în gura mare, dacă nu am stofă de erou; sunt, totuşi, li­niş­tit uitându-mă la alţii – şi nu cred că e necesar să detaliez. Liniştea îmi sporeşte ducându-mă cu mintea la o i­dee demnă de luat în seamă (cu regretul de a nu mai şti unde am întâlnit-o) – şi anume că după 1989 nu a apărut ni­mic din mult-aşteptata literatură de sertar: în chiar prima mea car­te a­pă­ru­tă se regăseşte, într-o pro­porţie serioasă, un tablou pe care l-am vrut amplu al societăţii de aici la în­ceputul anului în care am văzut apogeul terorii, dar şi înlăturarea ei.

Cum toate lucrările mele de până acum sunt de memorialistică sau de analiză, nu socot că mai e de notat cărui curent literar cred că aparţin. Totuşi, nu aş trece extrem de repede peste acest punct al expunerii, întrucât mai este ceva de relevat. Revenind la prima mea carte, îmi voi permite să inserez o parte dintre aprecierile asupra ei ale unei distinse intelectuale de formaţie umanistă – nu critic lite­rar, e drept, însă istoric de artă: „ Este adevărat că scriitura este romantică, dar spiritul este critic şi lu­cid; este privirea intelectualului care este de acord cu Camil Petrescu: «câtă luciditate, atâta dramă».“.

De fapt, nu mi-am pus problema să aparţin vreunui curent. E un truism că scriitura reflectă gân­direa, iar la mine – cum deja am lăsat să se vadă – se pot percepe destule elemente de ro­man­tism şi clasicism. Cert este că nu mă simt în stare de o literatură a absurdului sau comică, şi este extrem de im­probabil ca într-o zi să mă apuc de poezie sau de teatru; se subînţelege că e prudent să eviţi ter­menul „imposibil“ într-o afirmaţie precum cea din urmă. Deocamdată, însă, mă preocupă să-mi de­mon­strez mie însumi, în primul rând, că sunt scriitor cu adevărat, iar pentru aceasta trebuie să ter­min romanul de ficţiune la care am progresat foarte puţin.

De la sine înţeles mi se pare să fi citit serios înainte şi după ce m-am pus eu însumi la scris. Mi-e greu, totuşi, să afirm că am un model – în primul rând deoarece îmi dau seama că nu voi pu­tea niciodată să mă apropii cât de cât de cei pe care îi admir. Încep cu Dostoievski, pe care îl consider cel mai mare din toate timpurile. De altfel, întreaga literatură rusă mă captează, prin profunzimea ei re­flectând sufletul acestui popor, pe care-l văd la fel cu teritoriul: larg până a da senzaţia că nu poţi să-i mergi până în capăt. Francezii – în special Dumas-tatăl şi Hugo – îmi trezesc şi ei un adânc res­pect, cu deosebire în ce priveşte arta aşezării cuvintelor pe hârtie. Cel dintâi menţionat îmi este, în­să, mult mai apropiat sufletului meu, alături de Sienkiewicz şi de un autor mai slab cotat oficial de­cât ceilalţi preferaţi: Karl May. E clar, însă, de ce şi acesta din urmă îmi e drag: prin fluiditatea sti­lului şi străduinţa de a promova valorile morale îl pot situa – cum, probabil, o fac mulţi la vârstă sau cu mentalitate adolescentină – lângă celebrii autori (şi) de romane istorice tocmai evidenţiaţi.

Cât priveşte marii creatori autohtoni, atracţia pentru Rebreanu mi-a fost sesizată de persoane din chiar prima editură la care am încercat să public şi al cărei nume spune tot: Humanitas. Pe mă­sură ce am înaintat în vârstă, însă, parcă i-a trecut înainte Camil Petrescu ­– ceea ce iarăşi a fost in­tu­it, tot de către o femeie. Desigur că fac trimitere la citatul de mai sus, care este cu atât edificator, cred, cu cât autoarea nu avea de un­de să ştie că m-a captivat manifestarea preocupării importantului scriitor şi gânditor pentru condiţia intelectualului.

Nu trebuie eu să accentuez că toţi cei evidenţiaţi înainte acoperă un număr respectabil de pa­­gini cu reflecţii asupra omului şi so­cie­tăţii – sau le induc, ceea ce îmi sporeşte aprecierea asupra ar­tei lor. Având în vedere ce mi-am propus prin scris (aspect prezentat chiar de la început), e evi­dent că am răspuns şi eu acestui impuls – chiar prea intens, uneori. Tot atât de evident este, însă, că nu-mi pun problema că va exista vreodată o lucrare a mea care să străbată timpul, chiar dacă – toc­mai în a­ces­te zile – am avut onoarea şi bucuria să văd, la Târgul de la Leipzig, două dintre cărţile me­le flan­când „Săptămâna roşie“ a lui Paul Goma. S-ar putea, totuşi, ca peste ani să fie cineva intere­sat (mă­car nepoţii mei – cum zic cei apropiaţi) de cronicile ce le-am încercat: a 40 de ani de fotbal (1966 – 2006) sau a ultimului an al perioadei ceauşiste, continuată cu o redare a celor şase luni în ca­re s-a produs deturnarea noastră de la drumul spre o societate civilizată. Ar trebui să fiu mulţumit cu atâta; în fond, scrisul e la mine o activitate complementară – dar nu de mică importanţă sau pondere, din mo­ment ce îi atribui roluri pe care am încercat să le prezint desluşit.

(tradus pe Wordpress şi apărut în „Mărturisirea de credinţă literară“, vol.II, Buc., 2008 – sub îngrijirea lui Artur Silvestri)

Ce mult înseamnă o literă

Este o idee care-mi revine cu tot mai mare insistenţă în minte, deci ajunge la pragul unde devine imbold pentru scris – modalitate prin care, pe lângă că mă defulez, stabilesc premisele pentru o difuzare mai largă decât am reuşit prin comunicare verbală.

Poate că nu m-aş fi apucat de aceste rânduri dacă personajul la care mă voi referi ar fi dispărut din atenţia publică – ceea ce era puţin faţă de ce ar fi meritat. Iată, însă, că recent s-a vorbit că ar fi fost implicat, împreună cu Mircea Geoană (se va vedea de ce pomenesc şi acest nume) în plecarea din funcţie a profesorului Adrian Streinu-Cercel – adevărată personalitate a lumii medicale. Verificările ce le-am făcut nu arată clar – trebuie să recunosc – că un asemenea zvon s-ar confirma (de altfel, renumitul doctor infecţionist a revenit asupra demisiei), dar gândul continuă să mă ducă la zicala cu focul şi cu fumul. E firesc, ţinînd cont de cât rău a făcut Ion Bazac medicilor. (Nu pot să zic „colegilor de breaslă“; l-aş măguli semnificativ.)

Când a devenit ministru al sănătăţii, m-am amuzat, împreună cu cunoscuţii, de mica deosebire dintre numele noastre de familie. (Evident că toată lumea şi-a dat seama că nu m-am ajuns eu, măcar din motivul că n-aş fi putut să ader la partidul lui Iliescu.) La prenume – atenţi la nuanţele limbii române – putem vorbi de diferenţă, dar tot de o literă; aceasta nu contează în fond, apărând la mine datorită faptului că în Ardeal s-a preluat exact numele Botezătorului. Unde mai pui că îl găseam uneori cu apelativul Ionuţ (cum sunt eu, pentru apropiaţi) şi că pe soţia lui o cheamă Camelia – ca pe a mea?

Amuzamentul a lăsat repede loc indignării, aceasta determinând atâta teamă de a nu fi confundat încât o vreme mi-am scris numele cu majuscule în ce trimiteam pe Internet. Gestul a fost, poate, exagerat, dar am recurs la el sub imperiul furiei pe care întotdeauna mi-o provoacă samavolnicia. În momentul când am aflat că i-a desfăcut contractul de muncă unui medic de gardă care avusese un deces în condiţii dubioase, fără să aştepte măcar schiţa unei anchete a specialiştilor, mi-a venit în minte că ultima dată am făcut intenţionat rău (o piedică la fotbal, pusă unuia care îmi iritase toată echipa) pe la 9 ani – deci acum vreo 40. (Ca să previn comentariile cum că e aproape unanim întâlnită tendinţa de a-ţi acoperi neajunsurile, nu mai menţionez normele de conduită ce mi le-am impus – şi m-am străduit să le respect – încă din tinereţe.)

Astfel, mi se pare firesc să aştept şi din partea altora o atyitudine decentă – ceea ce, desigur, e la limita iluzoriului în România. Chiar şi aşa, nu ar fi trebuit tolerat un act absolut ilegal – din perspectivă generală (la cea medicală am să revin); excluderea din serviciu fără etape preliminare este o încălcare a Codului muncii. În atari condiţii, nu este de acceptat explicaţia pe care unii au găsit-o; că ministrul a vrut să-şi construiască o imagine de om dur, dar drept, ştiind că aceasta prinde – cum vedem şi din felurite statistici – la marea masă.

Cu atât mai tare m-a şocat măsura cu cât cunosc din proprie experienţă ce implică gărzile în urgenţă; reprezintă parte a specialităţii mele. Aşa am ajuns să caut date despre pregătirea lui Bazac. Voiam, în primul rând, să văd dacă are autoritatea morală măcar să se pronunţe în privinţa activităţii celor care se străduiesc să salveze vieţi la orice oră (şi cu dotările cunoscute). Aş putea spune că era de aşteptat ce am găsit: specializare în medicină socială. Aceasta implică absenţa până şi a relaţiei cu bolnavul; ce să mai vorbim, deci, de stări grave?

Cred că nu trebuie să punctez că atunci am remarcat deosebirea puternică – şi deloc amuzantă – dintre noi; e mai potrivit să accentuez că nici măcar în acel domeniu nu a prea activat, de vreme ce era cunoscut, practic, doar ca dealer de Ferrari. Am aflat, însă, repede, cum de a ajuns ministrul sănătăţii – după ce fusese secretar de stat: e (pot să pun la prezent, cred) omul lui Geoană şi al lui Ovidiu Brânzan. (Despre acesta din urmă se ştie încă – bănuiesc – că a fost şi el ministru al sănătăţii, printre altele; mai puţin cunoscut este, probabil, că unul dintre motivele pentru care nu a mai practicat medicina îl reprezintă ratarea ca anestezist-reanimator.)

Voi trece cât pot de repede peste faptul că tot Ion Bazac a redus drastic veniturile medicilor de familie (motivând, bineînţeles, cu criza), pentru că asta se încadrează în bătaia de joc a guvernanţilor faţă de domeniul în care mă aflu şi eu. Intenţionat nu am precizat că ar fi vorba de cei care au condus în ultimii 20 de ani. Nici nu ar fi oportun; veniturile mici ale celor din sănătate au fost stabilite încă sub Gheorghiu-Dej (după cum am citit), cu argumentaţia: „Lăsaţi, tovarăşi, că ştim noi: mai o găină, mai un Kent…“. După cum poate oricine observa, această abordare nu a fost înlocuită de una adecvată pentru o societate democratică: salariul – pentru toate sectoarele bugetate – reprezintă o măsură a consideraţiei acordate de stat. Astfel avem – după mine – (încă) un semn clar că nici vorbă să fi avut loc o revoluţie. Atitudinea tipic comunistă se converteşte, însă, şi mai clar în aspecte conexe (dar nu repercutate exclusiv asupra personalului sanitar – evident): diversiunile ce urmăresc asmuţirea celorlalţi când un grup îşi revendică drepturile.

Cele de mai sus au tentă de divagaţie, dar imediat se poate reînnoda legătura cu ţinta preocupărilor mele în aceste momente: a introdus, în ministerul pe care îl conducea, o linie telefonică permanentă pentru populaţie. Scopul era evident – dovadă stând şi negarea lui categorică.

Au mai fost iniţiative pe acelaşi calapod, dintre care – pentru mine – s-a detaşat intenţia de a trimite comisii care să urmărească dacă în unităţile sanitare se primeşte mai mult decât salariul. (Vreau să fiu explicit – şi, în acelaşi timp, lipsit de ipocrizie: mă pronunţ cu fermitate împotriva condiţionării, dar acceptarea recunoştinţei din partea pacienţilor nu este incriminată în lumea civilizată.) Bine că n-am apucat să vedem materializarea acelei idei, însă şi mai bine este că n-a avut timp să pună în aplicare alta, care se carcterizează de la sine: verificarea prin poliţişti a prezenţei la domiciliu pentru pacienţii care figurează în concediu medical.

Aşa ceva n-am auzit nici pe vremea lui Ceauşescu – şi îmi începusem cariera de medic. Poate perioada stalinistă să fi cunoscut asemenea măsuri – mi-am zis, gândindu-mă la descinderea în miez de noapte la Slatina (cea soldată cu desfacerea contractului de muncă). Aşteptam ca măcar de această dată să reacţioneze vehement corpul medical, dar am fost şi mai dezamăgit decât în cazul menţionat din nou puţin mai sus – în care a existat, totuşi, o luare de poziţie (chiar dacă palidă) din partea Colegiului Naţional al Medicilor.

Având toate acestea în memorie, se deduce ce am simţit când au plecat miniştrii P.D.S.R. (e clar că nu pot să le zic social-democraţi). S-ar putea zice că am avut o reacţie nepotrivită la diminuarea capacităţii de guvernare, dar cine este realist trebuie să admită că nu a fost un dezastru că Videanu a preluat şi sănătatea; oricum, mai rău nu putea merge.

Acum, cu 6 zile înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, mă gândesc că ar fi culmea să câştige Geoană, deci să se întoarcă Bazac. Eventualitatea este extrem de puţin probabilă (şi fac tot ce depinde de mine ca să o contracarez); totuşi, dacă s-ar valida, prin cele scrise aici îmi asum riscuri peste cele la care se poate aştepta orice medic. Cu toate acestea, nu se poate să înghiţim la infinit abuzuri grosolane fără o cât de mică reacţie.

Un echivalent de dorit

Am reîntâlnit recent o cunoştinţă destul de veche, care are acoperirea să se prezinte drept american. Nici acum şi nici altă dată nu m-a deranjat – cel mult mi-a stârnit o umbră de zâmbet – că are un aspect fizic tipic pentru originea din India (şi, mai mult, se vede imediat că aparţine gurpului cu statut de paria pe vremuri); în schimb, mai nou am simţit că nu îi înţeleg engleza – şi ea caracteristică neamului din care provine. Bănuiesc – aşa cum pot şi alţii – ce m-a influenţat, dar cert este că am alunecat spre gândul că în S.U.A ar fi foarte necesar un alter ego al lui Eminescu, pentru a instaura (sau – mai degrabă – a restaura) firescul; începutul pe care îl văd optim ar fi echivalentul unor versuri din „Scrisoarea III“ care mi-au venit în minte pe loc:

„Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!“

Desigur că ar fi împiedicat să le difuzeze, la cum se prezintă acum societatea americană, un asemenea mesaj fiind chiar opusul a ce intră în "politically correct". Totuşi, poate că un semnal ar trebui dat – măcar ca indiciu că există o cât de mică speranţă ca starea de lucruri să se întoarcă spre valorile tradiţionale. Ar fi un instrument important în stoparea declinului de netăgăduit pe care ţara care cândva reprezenta un ideal pentru iubitorii de libertate şi dreptate îl induce – din cauza statutului de unică superputere – în întreaga lume.

Pe cine a iritat Gigi Becali?

Forma interogativă a titlului vine şi din nedumerirea iscată în mine de cele întâmplate în ultimul timp acestui personaj reprezentativ pentru „democraţia noastră originală“ – ca să readuc în atenţie o expresie mult folosită pe vremuri, din dorinţa de a nu lăsa uitării faptul că autorul ei este totodată arhitectul stării de lucruri definită astfel, stare de lucruri pe care nici aderarea la Uniunea Europeană nu a schimbat-o în bine. (S-ar putea spune chiar contrariul – ceea ce nu trebuie să ne mire, din moment ce în frunte sunt tot cei cu rădăcini comuniste, care continuă – cu perversitate sporită de ce au deprins în Occident – jaful asupra poporului şi ţării practicat pe vremea când nici defularea prin vorbe nu o aveam.)

Sunt convins că toţi cei care au ochi şi urechi în cel mai deplin sens al expresiei vor fi lesne de acord cu felul în care l-am definit pe Gigi Becali; mă simt dator, însă, să arăt pe ce elemente m-am bazat când am făcut afirmaţia – elemente din care va reieşi şi ce m-a dus la întrebarea din titlu. Se va vedea că nu ştiu multe din biografia sa; totuşi, pot să leg cele cunoscute în aşa fel încât să-mi fac despre el mai mult decât o idee. De fapt, prezenţa sa constantă (până la a căpăta o tentă de agresivitate – trăsătură pe care, de altfel, i-o putem remarca deseori) pe mai toate canalele de televiziune cu audienţă considerabilă te duce în imposibilitate să-l ignori. Desigur, însă, că dacă vrei să fii obiectiv, nu descrii un personaj preluând ce afirmă despre el însuşi. Nici la opiniile altora nu recurg; în schimb, mă bazez pe relatările lor pentru a selecta episoade de viaţă cărora să le atribui o adevărată semnificaţie.

Primul dintre ele mi-a fost adus în atenţie de amintirile lui Dan Iosif, care a povestit odată îndelung la televizor prin ce trecea cînd făcea bişniţă împreună cu Ioan şi Victor Becali, în vremurile lui Ceauşescu. Pentru lucrarea de faţă are greutate faptul că Gigi era implicat alături de verii săi, chiar dacă participarea lui era mai redusă; nu mă pot abţine, însă, să evidenţiez şi că toate acestea erau relatate cu mândrie – de parcă n-ar fi fost fapte penale, indiferent de regim. Totuşi, mi-am zis că astfel de indivizi sunt – oricum ai lua-o – mai puţin pasibili (să nu spun „demni“, căci nu se potriveşte) de oprobriu decât mai toţi oamenii politici de la noi, cu trecut în nomenclatura comunistă, jafuri la scară naţională sau ambele. Măcar aceşti infractori nu aveau în obiectiv să împileze un popor întreg; de asemenea, nu pretindeau că activitatea lor ar denota opoziţia faţă de comunism – cel puţin n-am auzit asta de la Dan Iosif. (Dumnezeu să-l ierte! – se cuvine să spunem asta oricând şi pentru oricine.) Ajungând la adversitatea faţă de regimul trecut şi consecinţele ei, consider corect să notez şi că e foarte probabil ca familia Becali să fi suferit, în primul rând din cauza legăturii cu mişcarea legionară (întâlnită la mulţi aromâni), dar aceasta nu îmi influenţează opiniile, deci nici linia gândirii, convertită spre succesiunea în prezentare.

În cuprinsul acesteia vine afacerea făcută de Gigi Becali cu terenurile aparţinând domeniului militar. Nu cunosc amănunte (deci nici cât s-a îmbogăţit de pe urma ei), dar un lucru pot să spun: în orice ţară democratică, lezarea armatei, indiferent de cale, duce măcar la închisoare pe ani lungi, dacă nu chiar la sentinţa capitală. La noi a fost (şi de această dată) exact invers: i s-a deschis drumul spre acapararea şi a echipei de fotbal. (Aici s-ar putea să mă înşel, însă raţionamentul deductiv mă îndeamnă să cred cu fermitate ce afirm – mai cu seamă că şi în această situaţie au existat nereguli, după cum am aflat.)

Sub impresia acestora, dar şi a imaginilor în care era comesean cu Traian Băsescu (cred că numai în România se poate întâmpla ca un fost ministru al transporturilor să sărbătorească un eşec al Rapidului – echipă feroviară prin tradiţie), e normal să fi rămas extrem de surprins când am aflat de chemarea lui la D.N.A., în ceea ce repede a căpătat numele „Afacerea «Valiza»“. Atunci mi-am ridicat pentru prima oară întrebarea ce serveşte aici drept titlu, fiind destul de lucid ca să-mi dau seama că nu se poate – având în vedere antecedentele (foarte bine ştiute; de aceea nu le detaliez) – ca justiţia de aici să fi fost brusc străbătută de zelul în a face curăţenie deplină. Spun aşa şi pentru că în acest caz Gigi Becali era practic nevinovat; nu ştiu să existe legi sau norme (în toată Uniunea Europeană) care să interzică să stimulezi pe cineva ca să lupte din răsputeri pentru victorie – spre deosebire netă faţă de situaţia în care îi ceri contrariul, şi când într-adevăr intră în domeniul penalului. Această opinie a mea este atât de fermă încât n-a fost contracarată de faptul că acţiunea patronului Stelei ar fi putut să-mi ia o mare bucurie: primul titlu de campioană în oraşul meu, prin C.F.R.

În esenţă, consider că, în situaţia prezentată, lui Becali i s-a făcut o nedreptate, după cum tot aşa a fost şi că nu a reuşit să obţină un loc de parlamentar la recentele alegeri – dar acolo m-a deranjat mai mult că a pierdut în faţa nepoatei lui Paul Niculescu-Mizil; am lămurit deja de ce, chiar aici. Prin urmare, la acest subiect am de adăugat doar că văd rezultatul electoral menţionat ca fiind un sprijin în a nu-l băga pe Gigi Becali în şleahta aşa-zişilor oameni politici din România contemporană. Afirm aceasta şi pentru că sunt convins că alegerile n-au fost măsluite, deci n-am de ce să fac o nouă trimitere la titlu. (Aici mai e necesară o precizare: luat de firul expunerii, nu am arătat exact unde consider că e nedreptatea. Poate nici n-ar trebui, dacă mă gândesc că s-a mediatizat intens pe câţi a ajutat personajul asupra căruia mă concentrez, iar asta rămâne, în ciuda neajunsurilor – pe care destui le-au căutat cu mare atenţie.)

Ce urmează să tratez, legat de Gigi Becali, are în comun cu cele punctate mai sus că îl poate afecta serios, însă deosebirea netă apare la felul cum văd eu lucrurile: aflând recent despre intenţia de a se trece echipa de fotbal Steaua înapoi în subordinea clubului, am încercat o mare satisfacţie, deoarece consider că aşa s-ar cuveni. Mai presus de circumstanţele dubioase în care a ajuns patron cel despre care vorbesc stă pentru mine convingerea că nu e admisibil ca el să se poată împăuna cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni – şi nici măcar cu calificările consecutive în grupele Ligii Campionilor, acestea fiind meritul celor implicaţi în teren, care prin truda lor au obţinut banii necesari pentru menţinere în elită. Ajuns aici, afirm fără ezitare chiar că el a fost principalul factor ce a determinat prestaţiile sub aşteptări (culminând cu ce a fost recent) şi a mers cu josnicia până la a-i sili pe antrenori să suporte consecinţele, după ce s-a dezis de ei. Astfel, îmi vine uşor să am credinţa că, prin reîntoarcerea la club, formaţia Steaua ar avea o şansă să reînnoade succesele care au umplut de mândrie (şi de prestigiu extern – pot zice liniştit) o întreagă ţară, nu doar pasionaţii de fotbal.

Unul dintre ei scrie aici, dar sper că se vede că m-am referit la sportul căruia pe drept i s-a conferit atributul de rege doar pentru că are o intricare amplă cu contextul; am încercat, însă, să includ totul în tabloul general. O dată ce am pomenit de acesta din urmă, trebuie şi să accentuez că un mare regret al meu în aceste momente – cu ceva mai mult de 10 zile înaintea Crăciunului lui 2008 – este că nu pot da răspuns la întrebarea ce constituie titlul. (Dacă îl puneam sub formă afirmativă, evident că situaţia era complet diferită.) Poate că în timp ne vom dumiri cine a stat în spatele acestor lovituri aplicate lui Gigi Becali pe când ajunseserăm mulţi (el, în primul rând – îmi închipui) să credem că e infailibil; e clar că trebuie să fie manevre de culise, pentru că nimic de esenţă nu s-a schimbat în societatea românească după ce a trecut încă un an de apartenenţă la Uniunea Europeană de la un articol în care îmi exprimam aceleaşi nemulţumiri. E de adăugat, însă, observaţia că nu apar decât evenimente producătoare de neplăcere, care se suprapune peste blazarea resimţită de cei care au refuzat să se transforme în şacali.

E de la sine înţeles că aş fi putut încheia şi aşa, dar îmi stă în obicei să prefer un final cu tentă optimistă – care totodată evidenţiază principala mea preocupare în legătură cu Gigi Becali: repet (şi, probabil, o voi mai face cu alte prilejuri) că doresc, pentru toţi românii, ca echipa de fotbal Steaua să revină unde îi e locul – în toate sensurile.
.....................................................................................

Am consemnat aici exact ce plănuiam când m-am apucat, cu toate că aflu că în continuare Gigi Becali (ca şi alţi oameni de sport, de altfel) nu-şi pune problema că Steaua i-ar putea fi luată – ceea se concretizează în perpetuarea atitudinii pe care am descris-o. Nonşalanţa (ca să nu folosesc un termen mai tare) îi este alimentată şi de şocanta – pentru mine – lipsă de demnitate a unor protagonişti ai celor mai mari realizări ale fotbalului nostru; nu le trec numele aici tocmai din consideraţia pe care toţi trebuie să o avem pentru ei. Cu toate acestea, rămân neabătut în a aştepta să se ajungă la o stare de lucruri decentă; ar fi prea preţios să declar că vreau dreptate. (Ca un fel de epilog la epilog, trebuie să notez că sistemul judiciar românesc (nu-i pot zice justiţie – cum afirmam şi în altă parte), în loc de a-mi alimenta speranţele, confirmă cele notate aici: deschide proces în cazul „Valiza“.

Cum e să nu ai darul profeţiei

Sunt sigur că există destui care doresc să-şi cunoască viitorul, dar niciodată nu m-aş ralia lor; mă reţine gândul că mi s-ar arăta cu mult înainte evenimentele neplăcute – ceea ce, evident, m-ar face să trăiesc sub teroare. Totuşi, uneori m-ar ajuta să prevăd ce se va întâmpla, pentru că astfel aş evita să investesc în persoane care ajung să demonstreze că nu merită aşa ceva. Asta am simţit o dată cu începutul acestui aprilie al lui 2009, lovitura fiind dublă – atât din partea lui Traian Băsescu, cât şi din partea lui Victor Piţurcă. (Dacă aş avea un fel optimist de a vedea lucrurile, aş zice că atitudinea celor doi şi-a avut latura de influenţă pozitivă asupra mea, făcându-mă să simt din nou nevoia să-mi fac cunoscute opiniile. O asemenea viziune ar fi, însă, vecină cu inconştienţa, ţinând cont şi că am mai spus că merg pe această cale doar când descopăr că se mai poate adăuga nimicnicie la cea pe care am tot descris-o – şi am trăiri în concordanţă. Prin aceste precizări, cred cu fermitate, se explică de ce nu iau poziţie la fiecare amănunt din viaţa politică autohtonă; de altfel, nu am ce urmări în ea, până nu apare ceva scandalos chiar şi pentru România. În ce priveşte fotbalul, situaţia stă cu totul altfel, însă se va vedea că nu activitatea profesională a – deja – fostului antrenor al echipei naţionale o judec.)

Pare surprinzător – sunt convins – că am pus alături personaje cu influenţă şi receptare (date, în primul rând de extinderea sectorului ce le-a fost dat sub conducere) total diferite, dar am credinţa că sportul – alături de cultură – este o cale extrem de importantă (şi, oricum, mai curată – dacă pot spune aşa – decât politica) prin care naţiunile se fac cunoscute şi apreciate. Totuşi, conştient de realitatea că opinia majorităţii este cea indusă de canalele cu tematică politică (de unde şi superficialitatea în gândire conexă), voi aborda în doar câteva cuvinte problematica din fotbal, pentru a nu afecta focalizarea asupra faptului de viaţă care şi pe mine mă şochează mult mai tare. (Interesant – şi, în acelaşi timp, generator de satisfacţie şi oarecare amuzament pentru mine – este, însă, că postul de televiziune Antena 3 a început „Sinteza zilei“ cu demiterea lui Piţurcă, în seara când a avut loc.)

Fără să intru în amănunte (şi din motivul că pasionaţii sportului celui mai iubit le cunosc), precizez că într-atât l-am preţuit ca antrenor, încât l-am susţinut – direct sau pe Internet – şi după turneul final european de anul trecut, când mulţi îi cereau demisia. Mai mult, m-am ferit să comentez denigrator la adresa lui cât timp am mai avut şanse de calificare la turneul final mondial de anul viitor. Acum, însă, pot să afirm că, refuzând să demisioneze după ce naţionala s-a făcut de râs în Austria, a arătat o comportare tipică pentru cei care s-au ajuns în pseudo-capitalismul românesc. În loc să se retragă, măcar pentru a linişti apele, aşa cum ar fi făcut un om de bun-simţ (chiar dacă nu se consideră vinovat pentru eşecuri – şi nimeni nu-l poate blama în totalitate pe el), Victor Piţurcă s-a manifestat mai degrabă agresiv, ajungând chiar la limita inconştienţei: înfrângerea în faţa austriecilor (care, pe lângă că ne împiedică să ajungem la Campionatul Mondial, a fost o adevărată umilinţă a reprezentat – declarativ – pentru el doar un meci pierdut. Se cuvine luată în considerare şi rapacitatea sa, care prevalează net asupra unei eventuale onestităţi (iluzorie, probabil) şi care este încuviinţată de destui compatrioţi. Deseori am auzit: „Ce, e prost să piardă 600 000 de euro?“.

Este suma pe care, teoretic, Federaţia Română de Fotbal era datoare să i-o dea, în caz că l-ar fi demis – gest pe care continui să-l văd lipsit de sens şi acum, după ce s-a produs. Cu totul colateral mă interesează că mai nou se vehiculează o sumă reprezentând sub jumătate din cea menţionată (deşi încă sunt bani extrem de mulţi pentru românul de rând); esenţial este că actualmente nu mai avem speranţe – deci situaţia este complet diferită de cea din 1993. (Atunci, aşa cum cunoscătorii îşi amintesc bine, modestele noastre şanse de calificare la Campionatul Mondial din S.U.A. s-au validat, sub conducerea lui Anghel Iordănescu; merita să-i trec numele, având în vedere că – tot sub coordonarea lui – acolo s-a obţinut cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc.)

Amintirile frumoase fac – fireşte – şi mai supărător prezentul, dar aici sunt dator să stau, pentru a expune ce ar trebui să fie mult mai izbitor pentru întreaga populaţie românească – nu numai, cum văd, pentru partea ei mai evoluată, măcar în ce priveşte progresele tehnice. Se va înţelege imediat la ce mă refer, dacă voi spune că majoritatea opiniilor citite pe Internet sunt identice cu a mea într-un punct esenţial: implicarea hotărâtoare a lui Traian Băsescu în ce a avut şi are de suportat Gigi Becali. (Am precizat la început perioada când îmi vărs necazul, şi nu am suficient orgoliu de scriitor ca să nu-mi pară rău că rândurile ce le aştern aici îşi păstrează actualitatea, din cauza menţinerii în arest a celui care – întâmplător – e legat strâns de fotbal. Această relaţie nu e – fireşte – relevantă în contextul ce urmează să îl detaliez, deci a pedala pe ea ar fi fost un artificiu ieftin.)

Vreau să subliniez cât se poate de apăsat că – întocmai ca mai toţi cei cu care am fost în legătură – consider sechestrarea de persoane comandată de potentatul ce (încă) deţine echipa Steaua drept o faptă indiscutabil banditească. Aşadar, i-am aprobat pe cei care au afirmat că a fost ca-n Vestul Sălbatic, deci incompatibilă cu un stat de drept. (Aici vine nuanţa: cu asemenea sistem juridic – despre am scris de mai multe ori, ferindu-mă de termenul „justiţie“ – ţine de autosugestie să afirmi că România ar fi un stat de drept. În plus, că tot vorbeam de Vestul Sălbatic, capitalismul de aici are încă forma existentă în acea perioadă în ţările care actualmente au trecut şi de stadiul înfloritor al sistemului social menţionat.)

O altă precizare absolut necesară este că nu îl apreciez deloc (ca să spun eufemistic) pe Gigi Becali, ceea ce s-ar fi putut observa într-un articol pe care l-am scris în decembrie, dacă l-aş fi difuzat. Totodată, însă, s-ar fi remarcat că, deşi consider că e corect şi necesar să i se ia echipa de fotbal, am combătut aducerea lui la judecată în cazul „Valiza“. Atunci nu l-am găsit în culpă (stimulase un club ca să câştige, nu ca să piardă), iar acum sunt din nou alături de el – nu că i-aş contesta vinovăţia (din contră – cum s-a văzut), ci din cauza circumstanţelor în care a fost încarcerat: la peste două luni de la comiterea faptei, dar la câteva zile după ce a dezvăluit unele din maşinaţiile aşa-zisului om de afaceri Puiu Popoviciu.

Imediat m-am gândit că articolului pe care nu l-am făcut public i-am dat titlul „Pe cine a iritat Gigi Becali?“, în cadrul expunerii putându-se percepe trimiterea la Traian Băsescu, chiar dacă nu am ţinut neapărat să îl indic explicit. Acum, însă, gravitatea situaţiei fiind mult crescută, ar fi prea blânde asemenea aluzii; de aceea punctez – întărind prin repetare ce am afirmat mai sus – că preşedintele este coordonator, deci responsabil, al întregii mârşăvii. Succesiunea rapidă în timp a declaraţiilor şi arestării lui Gigi Becali duce la o concluzie absolut sinistră şi profund deprimantă: în ţara asta conduce ginerele lui Ion Dincă, la 20 de ani după un eveniment caracterizat drept revoluţie anticomunistă. (Am a nu ştiu câta dovadă – însă, de data asta, una foarte dureroasă – că etichetarea menţionată este pură intoxicare; una de prim rang, din nefericire.)

Aşadar, pentru mine e clar că influenţa lui Popoviciu (poate fără intervenţie explicită – ceea ce ar fi şi mai îngrozitor) l-a determinat pe Băsescu să comită împotriva lui Gigi Becali o samavolnicie (mi se pare adecvat termenul, mai ales că i s-a prelungit cu cerbicie arestul), şi nu – cum mulţi cred – intenţia de a abate interesul de la ce e necurat în propria familie (casa fiicei, dar în special – după mine – „afacerile“ cu pământuri ale fratelui Mircea, care sunt analoge cu ale lui Popoviciu).

Acesta este individul care a promis că va ocroti, ca preşedinte, pe toţi românii şi pe care l-am susţinut acum 2 ani la referendum – împreună cu familia, dar şi cu milioane care au considerat – just – că un om ales el însuşi de către popor trebuie să aibă câştig de cauză în faţa unor aciuaţi pe liste. Se deduce că nu se pune în discuţie să regret poziţia mea de atunci; aşa aş face de câte ori s-ar ivi ocazia. Mă gândesc, însă, că multă vreme după aceea i-am acordat încredere (şi explicit – în controverse), considerându-l singurul om politic acceptabil cât de cât. Acum încep să-mi dau seama că nu vorbeau fără temei cei care îi atribuiau tendinţe dictatoriale. Nu se pune problema la o asemenea amploare, sunt convins; dau, totuşi, de gândit semnele că a început să trateze ţara ca pe propria moşie (folosesc un clişeu, dar îl consider adecvat pentru a reda şi ce se poate deduce din atitudinea insolentă a fratelui său) de când – după cum se spune – are indicii ferme că va fi reales. Mă feresc de afirmaţii pe care nu le pot dovedi, însă nu pot să nu acord atenţie zvonurilor că FMI l-ar fi asigurat că va fi din nou preşedinte dacă favorizează extrem de dubiosul împrumut – împotriva căruia, de altfel, se declarase în urmă cu puţin timp (dar, când i s-a amintit, a replicat – hohotind – că numai oamenii politici de slabă factură sunt fixişti în opinii). Nimeni nu poate spune precis – cu atât mai puţin eu, care nu mă pricep la economie şi finanţe – dacă acest împrumut era justificat; ştim, însă, mulţi că FMI şi Banca Mondială sunt anexe ale celor care vor să guverneze peste o lume de instrumente vorbitoare. Cu atât mai odios este că preşedintele României se repede el să îşi condamne concetăţenii la aşa ceva.

Cu doza de speranţă care nu mă părăseşte niciodată, sunt încrezător că planul nu îi va reuşi. Deja există o serie de indicii că societatea de aici se trezeşte; oricum, bine face presa că ţine în prim plan subiectul Gigi Becali. Rămâne de văzut, însă, cine poate să-l împiedice pe Băsescu să stea din nou la Cotroceni. Aş prefera să fie un candidat-surpriză, deci în niciun caz Radu Duda. (Am scris destule şi despre el, dar aici îşi are locul doar ce nu bănuiam – iarăşi! – atunci, fiind cu totul aberant: un membru al familiei regale să aspire la preşedinţie.) Dacă nu va apărea nimeni, mă voi ţine de răspunsul afirmativ ce l-am dat când m-a întrebat cineva dacă, în turul II, l-aş vota pe Geoană contra lui Băsescu. Aşa cum în 2000 l-am votat pe Vadim în disputa cu Iliescu, preferând pe cineva nu tocmai întreg la cap în faţa unui criminal, acum nu aş ezita în opţiunea pentru Geoană: mai bine un „prostănac“ (una dintre puţinele vorbe ale lui Iliescu cu care am fost de acord) decât un individ care şi-a dovedit lipsa totală de caracter şi scrupule. Cel mai sinistru este, desigur, că avem de optat între asemenea figuri.
………………………………………………………………………………………………................

Depăşeşte accepţiunea noţiunii de coincidenţă faptul că apare o legătură în plus cu lucrarea despre Becali: cele inserate după sfârşitul preconizat al textului, din cauză că derularea evenimentelor mă obligă la ajustări. În acest caz ajung chiar la o retractare: e de la sine înţeles că nu mai vreau să îi dau votul lui Geoană, după ce am aflat că a „depus jurământ de vasalitate“ (ca să preiau o expresie cu totul adecvată) faţă de Iliescu. În schimb, cu atât mai mult capătă greutate ultima propoziţie a precedentului aliniat.