Charles şi Camilla

De când se dezbătea aprins nunta lor (cu atât mai mult după ce am urmărit-o – cum îmi do­ream mult), simţeam impulsul de a scrie despre acest subiect, având o viziune diferită de a majo­ri­tă­ţii. Nu glăsuia în primul rând tendinţa-mi constantă de a avea opinii originale (deci o implicită re­ti­cen­ţă faţă de spiritul de turmă) sau cea de a judeca toate faţe­te­le unui eveniment sau ale unei acţiuni în­cercând să mă pun în pielea participanţilor. Cel mai important mobil a fost că am mai mult decât în­ţelegere pentru povestea de dragoste (de ce să nu-i spun pe nume?) dintre cei doi.

Din păcate pentru acurateţea expunerii, apuc să tratez la începutul anului următor nunta care a ţi­nut o vreme capul de afiş al ştirilor mondene (şi nu numai; canalul "Discovery" a transmis în repe­ta­te rânduri un documentar mai vechi despre Charles şi Camilla). Motivul este că mi-am ierarhizat prio­ri­tăţile. Între timp am scris despre o perioadă mult mai strâns legată de simţirile şi traiul nostru: cele şa­se luni dintre 16 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990. Întocmai ca în cazul acela, decalajul tem­po­ral faţă de evenimente are – zic eu (şi nu ca să-mi caut refugii) – o par­te bună pentru expunerea ce o intenţionez: permite decantarea aspectelor cu adevărat semnificative, respectiv cele devenite a­min­tiri de ne­şters. Le consider cu atât mai valoroase cu cât observ şi pe piele proprie ce se întâmplă cu memoria o dată cu înaintarea în vârstă.

Cu toate că vreau să fiu strict la subiect, trebuie să mă refer pe scurt la prima căsnicie a prinţului de Wales. Nu este chiar o divagaţie, din moment ce eşecul ei a stat la baza reînnodării le­gă­tu­rii mai mult decât prieteneşti dintre el şi Camilla Parker-Bowles. Cei pentru care eticheta şi un compor­ta­ment adecvat poziţiei şi rangului au mare importanţă – cum suntem mai mulţi din generaţia noas­tră, adică la 40-50 de ani – au văzut-o pe prinţesa Diana principala vi­no­vată pentru desfacerea le­gă­turii conjugale, din cauza incapacităţii ei de a se con­forma cerinţelor vie­ţii de la curtea regală bri­ta­nică; însuşi divorţul este o dovadă – chiar cea mai cla­ră – în acest sens. (Mariaje regale ne­re­u­şi­te au fost destule, dar nu s-au destrămat. În plus, altele fiind vremurile – inclusiv mijloacele de co­mu­­nicare în masă – răsunetul public era mult mai redus.) Mi se pare cu­rios că, deşi avea ascen­den­ţă autohtonă mai veche decât membrii fa­miliei dom­nitoare, s-a adaptat cu eforturi şi în mică măsură la convenienţele impuse de poziţia de prinţesă de Wales. Evident că i-ar fi fost şi mai greu ca re­gi­nă, apoi – eventual – ca regină-mamă, dar e fără sens să speculez. Mai de­grabă mă simt dator să fac precizări referitoare la ascendenţa pe care o reliefam, cu cre­din­ţa că există destui ca­re nu ştiu sau au uitat aceste elemente. Tatăl ei era conte Spencer – al 32-lea, dacă bine îmi amintesc; primul – sper iarăşi că am reţinut corect – fusese în cru­cia­dă cu Richard Inimă-de-Leu. Spre comparaţie, fon­datorul dinastiei actuale a venit în Anglia ca rege la înce­pu­tul secolului XVIII; când a fost de­sem­nat era elector de Hanovra, deci german get-beget. Probabil, însă, că Diana nu dădea importanţă is­toriei. Aşa am fost îndemnat să cred văzând că îşi botează fiii cu numele adversarilor din bătălia de la Hastings – a cărei în­sem­nă­ta­te şi faimă între englezi nu mai trebuie accentuată.

E o regulă, însă, că nu poate fi învinuit doar unul dintre parteneri dacă e nefericită căsătoria. De a­ce­ea se cuvine să adaug idei ce mi s-au cristalizat pe măsură ce dobândeam informaţii. Recunosc că, a­­­tunci când a avut loc nunta lui Charles cu Diana, nu am avut amănunte, şi din motive o­biective; ştim cum au fost în România anii '80. Mai prindeam câte-o revistă (adusă din străinătate, bi­neîn­ţe­les), dar rubricile mondene nu m-au interesat niciodată. Aşa se face că de-abia recent am luat cu­noştinţă de diferenţa de vârstă dintre ei. Cred, însă, că a fost de mică pondere (care s-ar fi redus şi mai mult, pe măsură ce anii treceau) în ce s-a întâmplat ulterior, faţă de deosebirea netă de tem­pe­ra­ment şi preocupări. (Aplecarea lui spre istorie l-a adus aproape de ţara şi poporul nostru; nu mă pot ab­ţine să consemnez asta, cu toate că – desigur – nu are legătură cu expunerea.)

Revenind în miezul subiectului, mi se pare esenţial că, pe tot parcursul acelei căsnicii, iubirea din tinereţe a lui Charles a fost extrem de corectă în relaţiile cu el, inclusiv prin încercările de a-l con­­vinge să păstreze cadrul conjugal. Aşadar, ar fi profund greşit să spu­nem că „i-a stricat casa“ – ca să folosesc o expresie neaoş românească, dar denotând un clişeu de gândire universal. Să fiu sin­cer, aşa gândeam şi eu iniţial, însă mi-am schimbat radical concepţiile pe măsură ce aflam tot mai mul­te, printre care e de luat în considerare că adulterele din familia Parker-Bowles i-au aparţinut so­ţu­lui. Bănuiesc că şi Charles a fost corect multă vreme, chiar dacă simţea nevoia să fie în compania unei femei care îl înţelegea şi îi oferea tihnă. (Această speculaţie – ca şi cele care vor ur­ma – se bazează pe convingerea că intuiesc modul lui de a vedea viaţa, pornind de la imagi­nea ce mi-a oferit-o: de om interiorizat şi predispus spre meditaţie, un indiciu fiind pasiunea pentru istorie. Aş îndrăzni să spun că avem multe în comun – ceea ce sper că va reieşi în continuare.) De subliniat este că el a fost cel care a reluat legătura. După ştiinţa mea, a menţinut-o în limitele decen­ţei până când nu a mai contat.

Partea cu adevărat frumoasă a acestei poveşti (cum se vede că îmi place să îi spun) este afir­ma­rea unor sentimente şi valori general umane, care par a fi neglijate de cinica lume con­tem­porană. Ni­mic şi nimeni (ea, în primul rând) nu îl obliga pe Charles să o ia pe Camilla de soţie, însă – în­toc­mai ca în timpul nereuşitei căsătorii – el a avut iniţiativa aprofundării relaţiei. Am în­ţeles şi am a­preciat mult ce l-a făcut să insiste: pentru cei care ţin la principii, o legătură serioasă cu o per­soană de celălalt sex se cuvine să aibă oblăduirea lui Dumnezeu, dobândind astfel un alt statut în faţa oa­me­nilor. (În cadrul cinismului societăţii includ şi predilecţia pentru aparenţa de onorabili­ta­te: o că­să­torie, chiar dacă e doar formală, e altfel privită – trebuie s-o recunoaştem – decât un con­cu­bi­naj.) Cred că a avut intenţia, de îndată ce a devenit posibil, să o protejeze – măcar de-a­tunci încolo – pe femeia la care a ţi­nut o viaţă întreagă de comentariile celor din jur (mai cu seamă, poa­te, ale pre­sei de toate genurile). A ales o cale cu atât mai lăudabilă cu cât aproape că echivalează cu renun­ţa­rea la tron – fapt de care îşi dă seama mai bine decât noi, desigur. Aş zice că a fost un gest de a­de­vărat cavaler, demn de rangul său nobiliar.

Dacă abandonarea ideii de a deveni rege este doar o probabilitate (în favoarea căreia pledează schimbarea planurilor reginei Elisabeta în legătură cu abdicarea după 50 de ani de domnie), alte în­gră­diri – date tot de protocol, care i-a afectat şi prima căsătorie – erau cer­te. Pe primul plan aş pu­ne caracterul privat impus acestei cununii. (De fapt, a fost semi-oficială – mai cu seamă cea reli­gioa­­să, după cum s-a văzut. Sunt convins, însă, că la fel de mult ar fi agreat o ceremonie într-adevăr pri­­vată; ar fi fost în ton cu natura imboldului pentru acest act.) Dincolo de ce a fost uşor de re­mar­cat, aş vrea să subliniez un alt aspect de suflet: mama rămâne mamă. Cred că nu mai e necesar să de­tali­ez, având în vedere şi că tocmai am vorbit despre protocol. Ca să nu fie totul roz, mi s-a părut ne­­po­trivită prezenţa în biserică a copiilor celor doi, dar e o opinie strict personală.

Am avut satisfacţia să mi se confirme imediat că a fost încununată de succes iniţiativa prinţului de a determina o altă perspectivă asupra celei ce atâta vreme a avut locul principal în sufletul lui: i­mediat ce preotul i-a declarat căsătoriţi, la televiziune (CNN, în speţă) s-a terminat cu „Camilla“ (cel mai adesea fără fostul nume de familie). De atunci încolo, era – pentru toată lumea, aş zice – ducesa de Cornwall.

Ulterior, aşa cum bănuiam, nu am mai auzit nimic de ei. Din câte ştiu, îşi văd de propria viaţă, de­­parte de ochi indiscreţi. Sunt încredinţat că, în sfârşit, Charles (se înţelege de ce îi zic aşa) are par­te de o existenţă cum şi-a dorit întotdeauna. Cât despre ea, am toate motivele să cred la fel.

Păcat că această perioadă vine târziu în viaţa amândurora, dar apartenenţa la o familie regală nu presupune numai privilegii; fiecare persoană trebuie să se conformeze unor cerinţe. De aici pot apă­rea consecinţe dramatice, cum au suportat cei doi. Mai presus de ele însă, ca şi de prozaismul vie­ţii, stă – nu doar pentru mine, judecând după comentariile din timpul ceremoniei nupţiale – trăinicia unei iubiri adevărate, ajunsă la împlinire. Chiar dacă aceasta nu a venit la timp, e bine să ne gândim că des­tui nu o ating niciodată. Putem vedea o parte bună şi în cir­cumstanţele ne­fericite care au întâr­zi­at mult definitivarea relaţiei între Charles şi Camilla: au oferit certitudinea solidităţii şi trăiniciei sen­ti­mentelor reciproce.

(tradus pe Wordpress)