Rugbi şi viaţă

De mic am avut pasiunea să urmăresc o gamă largă de sporturi. (Cu practica stau – din păcate – mult mai slab, lipsindu-mi talentul, dar mai ales avântul.) Ca la majoritatea, fotbalul stă pe primul plan – în aşa măsură încât am simţit imboldul să-mi împărtăşesc amintirile legate de evenimentele supreme în domeniu. E clar că în niciun alt sport campionatul mondial nu generează atâta interes (şi asistenţă, implicit), însă trebuie să adaug că niciodată nu m-am mulţumit pur şi simplu să urmăresc (şi, eventual, să transpun în scris) succesiunea fazelor; aceasta e treabă de statistică, iar eu m-am sim­­ţit dator să extrag învăţăminte, conotaţii şi concluzii – cum cred că se cuvine totdeauna când treci printr-o experienţă, indiferent de ce gen.

Acest mod de gândire, tot mai prevalent şi manifest pe măsură ce am înaintat în vârstă, mă de­ter­mină acum – când mai am puţin până la 50 de ani – să am altă perspectivă asupra rugbiului decât în fragedă tinereţe, cu toate că nici atunci nu îl consideram o simplă succesiune de învălmăşeli, cum cred (cu motive) că e opinia neavizaţilor. Trebuie să recunosc – ca să fiu pe deplin cinstit – că mi s-au explicat regulile de bază ale acestui sport încă prin clasa a VII-a, dar la fel de potrivit este să re­marc că exact doar de elementele fundamentale a fost vorba; chiar şi aspectele mai profunde lega­te de jocul pro­priu-zis – ca să nu mai vorbesc de conotaţii – le-am descoperit singur, ulterior. Dintre e­le, aş menţiona doar că viteza – şi nu forţa – este cheia.

Iniţial voiam să scriu despre rugbi doar ce numesc panseu, adică două-trei fraze, dar mi-am dat sea­ma că mi-ar fi imposibil – ceea ce deja se vădeşte aici. S-ar putea ca nici într-o scriere mai amplă să nu cuprind tot ce îmi trece prin cap în context, însă măcar încerc, având şi plăcerea de a lua în dis­cuţie altceva decât starea societăţii noastre – care numai satisfacţie nu-mi provoacă, dar (sau toc­mai de aceea) constituie tema predominantă a articolelor mele.

Oricum aveam de gând să continui prin a arăta, în esenţă, ce mă face să apreciez tot mai tare jo­cul de rugbi, însă iată că acum – având sub ochi sfârşitul alineatului precedent – în vine mult mai u­şor. O asemenea situaţie poate fi considerată coincidenţă, dar e una care ilustrează nuanţa în con­cep­ţia mea asupra acestui gen de împrejurări: totul are – în cele din urmă – sens, chiar dacă nu e sesi­zabil la prima vedere.

Despre altă constantă a mea – desprinderea unor conexiuni multiple şi ramificate – am adus de­ja vorba, iar dificultatea de a mă înfrâna să fac introduceri şi paranteze stufoase reiese din rândurile de mai sus. Pentru a nu obţine un efect exact invers celui dorit, se impune acum să redau cu claritate ce mă impresionează în rugbi, convins fiind că legătura cu ce se întâmplă în România se va face de la sine: onestitatea şi disciplina au loc de frunte ca în niciun alt sport, chiar dacă toate sunt (sau ar tre­bui să fie) simboluri ale disputei şi concurenţei cinstite. Voi aborda pe rând cele două îmbucu­ră­toare – pentru mine, fidel unei etici rigide pentru ziua de azi – aspecte.

Chiar şi cei care au urmărit doar în treacăt rugbiul au putut observa că aici – spre deosebire de fotbal – se joacă mingea şi cu mâna. (De altfel, acesta a fost substratul primordial pentru des­­părţirea din­tre cele două. Nu insist, însă, asupra originii comune, de vreme ce vreau să scot în e­vi­­den­ţă toc­mai unele dife­ren­ţe – mai a­les în conduită.) Am amintit acest element de bază al regula­men­tului ca să ajung mai lin la ce e simbolic pentru mine: pasa cu mâna nu este permisă decât înapoi. (Paralela cu fotbalul american vine de la sine.) Mai mult, chiar transmiterea cu piciorul are limitele ei – cu toa­te că este din oficiu supusă hazardului, prin renumita formă ovală a balonului. Astfel, coechipie­rii trebuie să se afle în spatele celui care a şutat, dacă vor să urmărească respectiva minge.

Corectitudinea pe care o subliniam are un rol dominant şi pe cea mai evidentă faţetă a jocului – in­trată, de aceea, în conştiinţa comună: duritatea. Un necunoscător (nu numai al rugbiului) ar spune că nu prea ar fi compatibilitate între una şi alta, însă există cadrul care le oferă puncte de convergen­ţă: renumitul placaj este permis numai asupra jucătorului care are balonul, dar nu mai sus de umeri. În plus (şi spre deosebire de baschet sau handbal – şi ele spectaculoase şi iubite), se sancţionează „pa­ravanul“, adică interpunerea între adversar şi coechiperul la minge.

Cât despre disciplină, e amuzant pentru cei superficiali şi impresionant pentru ceilalţi să vadă cum 30 de coloşi stau ca nişte copii de grădiniţă cuminţi când arbitrul ia măsuri împotriva vreunei bru­talităţi. Nici în rest nu i se discută deciziile (doar căpitanul de echipă are dreptul să solicite ex­pli­ca­ţii, pe un ton cât se poate de condescendent), însă momentul sancţiunilor este cel mai izbitor. Cei în culpă – desemnaţi prin numărul de pe spate – se prezintă fără murmur în faţa conducătorului jo­cu­lui, şi la fel se duc afară dacă sunt trimişi. Dacă, totuşi, schiţează proteste, sunt puşi la punct în primul rând de către căpitanul lor. E drept, însă, şi că judecătorul principal îşi motivează întotdeau­na de­ci­zi­ile, deseori adresându-se cu termenul "gentlemen". La fel de adevărat este că nici măcar nu am au­zit de părtinire voită – cu substrat material sau nu. Foarte probabil că sunt total descurajante mă­­su­ri­le împotriva arbitrilor care ar încerca aşa ceva. Discrepanţa faţă de ce se întâmplă pe tere­nu­ri­le de fot­bal sare în ochi, deci trebuie să o consemnez, oricât – repet – mi-ar fi de drag sportul-rege.

Spuneam înainte că am ajuns la concluzia că în rugbi esenţială este viteza, şi nu forţa. Sunt con­vins că mai toţi cunoscătorii au aceeaşi părere; nu poate fi altfel, dacă urmăreşti timp îndelungat şi cu atenţie echipele care – tocmai datorită acestei caracteristici – domină ierarhia mondială. (Îi am în vedere aproape exclusiv pe anglo-saxoni; spre deosebire netă de fotbal – cu aceiaşi inventatori şi promotori, subliniez – naţiunile latine nu au realizat creşterea spectaculozităţii, ba chiar dimpotrivă. Mă refer practic numai la francezi, eventual la argentinieni – din păcate, trebuie să adaug; românii noş­tri sunt foarte departe de poziţia deţinută acum 30-40 de ani.) Legat de această prevalenţă a vite­zei, iese imediat în evidenţă o altă trăsătură care face să apară pe deplin corectă caracterizarea ca băr­­bătesc a acestui sport: curajul. Deseori vedem cum oameni de 1,70-1,80 încearcă – şi de multe ori reuşesc – să se strecoare printre adversari cu 20-30 cm mai înalţi (raportul greutăţilor – şi al for­ţei de aşteptat – fiind, evident, corespunzător), asumându-şi riscul de a intra într-un contact cât se poa­­te de intens cu asemenea oponenţi. De altfel, asemenea şocuri apar frecvent în fazele de câmp, însă – cum iarăşi se vede – cei mai puţin dotaţi fizic nu îşi pun problema să se dea la o parte.

Întrunind cele evidenţiate (şi nutresc temerea că n-am reuşit să cuprind totul), rugbiul merită şi el să fie numit – ca şi boxul, născut tot în Anglia – „sport de gentlemani“. Desigur, am făcut voit a­so­cie­rea; găsesc că duritatea e parte din existenţă, însă trebuie să existe reguli care să o limiteze şi să o canalizeze. Dacă lupta şi participanţii la ea se supun corectitudinii, devine clar că învinsul poate să îşi impute doar sie însuşi eşecul. În viaţă, însă, nu se întâmplă ca în sportul căruia i-am consacrat a­­ceste rânduri, mai ales într-o societate unde legea este aplicată net diferenţiat, cum este – şi va fi, pe termen nedefinit – cea românească.