Pe cine a iritat Gigi Becali?

Forma interogativă a titlului vine şi din nedumerirea iscată în mine de cele întâmplate în ultimul timp acestui personaj reprezentativ pentru „democraţia noastră originală“ – ca să readuc în atenţie o expresie mult folosită pe vremuri, din dorinţa de a nu lăsa uitării faptul că autorul ei este totodată arhitectul stării de lucruri definită astfel, stare de lucruri pe care nici aderarea la Uniunea Europeană nu a schimbat-o în bine. (S-ar putea spune chiar contrariul – ceea ce nu trebuie să ne mire, din moment ce în frunte sunt tot cei cu rădăcini comuniste, care continuă – cu perversitate sporită de ce au deprins în Occident – jaful asupra poporului şi ţării practicat pe vremea când nici defularea prin vorbe nu o aveam.)

Sunt convins că toţi cei care au ochi şi urechi în cel mai deplin sens al expresiei vor fi lesne de acord cu felul în care l-am definit pe Gigi Becali; mă simt dator, însă, să arăt pe ce elemente m-am bazat când am făcut afirmaţia – elemente din care va reieşi şi ce m-a dus la întrebarea din titlu. Se va vedea că nu ştiu multe din biografia sa; totuşi, pot să leg cele cunoscute în aşa fel încât să-mi fac despre el mai mult decât o idee. De fapt, prezenţa sa constantă (până la a căpăta o tentă de agresivitate – trăsătură pe care, de altfel, i-o putem remarca deseori) pe mai toate canalele de televiziune cu audienţă considerabilă te duce în imposibilitate să-l ignori. Desigur, însă, că dacă vrei să fii obiectiv, nu descrii un personaj preluând ce afirmă despre el însuşi. Nici la opiniile altora nu recurg; în schimb, mă bazez pe relatările lor pentru a selecta episoade de viaţă cărora să le atribui o adevărată semnificaţie.

Primul dintre ele mi-a fost adus în atenţie de amintirile lui Dan Iosif, care a povestit odată îndelung la televizor prin ce trecea cînd făcea bişniţă împreună cu Ioan şi Victor Becali, în vremurile lui Ceauşescu. Pentru lucrarea de faţă are greutate faptul că Gigi era implicat alături de verii săi, chiar dacă participarea lui era mai redusă; nu mă pot abţine, însă, să evidenţiez şi că toate acestea erau relatate cu mândrie – de parcă n-ar fi fost fapte penale, indiferent de regim. Totuşi, mi-am zis că astfel de indivizi sunt – oricum ai lua-o – mai puţin pasibili (să nu spun „demni“, căci nu se potriveşte) de oprobriu decât mai toţi oamenii politici de la noi, cu trecut în nomenclatura comunistă, jafuri la scară naţională sau ambele. Măcar aceşti infractori nu aveau în obiectiv să împileze un popor întreg; de asemenea, nu pretindeau că activitatea lor ar denota opoziţia faţă de comunism – cel puţin n-am auzit asta de la Dan Iosif. (Dumnezeu să-l ierte! – se cuvine să spunem asta oricând şi pentru oricine.) Ajungând la adversitatea faţă de regimul trecut şi consecinţele ei, consider corect să notez şi că e foarte probabil ca familia Becali să fi suferit, în primul rând din cauza legăturii cu mişcarea legionară (întâlnită la mulţi aromâni), dar aceasta nu îmi influenţează opiniile, deci nici linia gândirii, convertită spre succesiunea în prezentare.

În cuprinsul acesteia vine afacerea făcută de Gigi Becali cu terenurile aparţinând domeniului militar. Nu cunosc amănunte (deci nici cât s-a îmbogăţit de pe urma ei), dar un lucru pot să spun: în orice ţară democratică, lezarea armatei, indiferent de cale, duce măcar la închisoare pe ani lungi, dacă nu chiar la sentinţa capitală. La noi a fost (şi de această dată) exact invers: i s-a deschis drumul spre acapararea şi a echipei de fotbal. (Aici s-ar putea să mă înşel, însă raţionamentul deductiv mă îndeamnă să cred cu fermitate ce afirm – mai cu seamă că şi în această situaţie au existat nereguli, după cum am aflat.)

Sub impresia acestora, dar şi a imaginilor în care era comesean cu Traian Băsescu (cred că numai în România se poate întâmpla ca un fost ministru al transporturilor să sărbătorească un eşec al Rapidului – echipă feroviară prin tradiţie), e normal să fi rămas extrem de surprins când am aflat de chemarea lui la D.N.A., în ceea ce repede a căpătat numele „Afacerea «Valiza»“. Atunci mi-am ridicat pentru prima oară întrebarea ce serveşte aici drept titlu, fiind destul de lucid ca să-mi dau seama că nu se poate – având în vedere antecedentele (foarte bine ştiute; de aceea nu le detaliez) – ca justiţia de aici să fi fost brusc străbătută de zelul în a face curăţenie deplină. Spun aşa şi pentru că în acest caz Gigi Becali era practic nevinovat; nu ştiu să existe legi sau norme (în toată Uniunea Europeană) care să interzică să stimulezi pe cineva ca să lupte din răsputeri pentru victorie – spre deosebire netă faţă de situaţia în care îi ceri contrariul, şi când într-adevăr intră în domeniul penalului. Această opinie a mea este atât de fermă încât n-a fost contracarată de faptul că acţiunea patronului Stelei ar fi putut să-mi ia o mare bucurie: primul titlu de campioană în oraşul meu, prin C.F.R.

În esenţă, consider că, în situaţia prezentată, lui Becali i s-a făcut o nedreptate, după cum tot aşa a fost şi că nu a reuşit să obţină un loc de parlamentar la recentele alegeri – dar acolo m-a deranjat mai mult că a pierdut în faţa nepoatei lui Paul Niculescu-Mizil; am lămurit deja de ce, chiar aici. Prin urmare, la acest subiect am de adăugat doar că văd rezultatul electoral menţionat ca fiind un sprijin în a nu-l băga pe Gigi Becali în şleahta aşa-zişilor oameni politici din România contemporană. Afirm aceasta şi pentru că sunt convins că alegerile n-au fost măsluite, deci n-am de ce să fac o nouă trimitere la titlu. (Aici mai e necesară o precizare: luat de firul expunerii, nu am arătat exact unde consider că e nedreptatea. Poate nici n-ar trebui, dacă mă gândesc că s-a mediatizat intens pe câţi a ajutat personajul asupra căruia mă concentrez, iar asta rămâne, în ciuda neajunsurilor – pe care destui le-au căutat cu mare atenţie.)

Ce urmează să tratez, legat de Gigi Becali, are în comun cu cele punctate mai sus că îl poate afecta serios, însă deosebirea netă apare la felul cum văd eu lucrurile: aflând recent despre intenţia de a se trece echipa de fotbal Steaua înapoi în subordinea clubului, am încercat o mare satisfacţie, deoarece consider că aşa s-ar cuveni. Mai presus de circumstanţele dubioase în care a ajuns patron cel despre care vorbesc stă pentru mine convingerea că nu e admisibil ca el să se poată împăuna cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni – şi nici măcar cu calificările consecutive în grupele Ligii Campionilor, acestea fiind meritul celor implicaţi în teren, care prin truda lor au obţinut banii necesari pentru menţinere în elită. Ajuns aici, afirm fără ezitare chiar că el a fost principalul factor ce a determinat prestaţiile sub aşteptări (culminând cu ce a fost recent) şi a mers cu josnicia până la a-i sili pe antrenori să suporte consecinţele, după ce s-a dezis de ei. Astfel, îmi vine uşor să am credinţa că, prin reîntoarcerea la club, formaţia Steaua ar avea o şansă să reînnoade succesele care au umplut de mândrie (şi de prestigiu extern – pot zice liniştit) o întreagă ţară, nu doar pasionaţii de fotbal.

Unul dintre ei scrie aici, dar sper că se vede că m-am referit la sportul căruia pe drept i s-a conferit atributul de rege doar pentru că are o intricare amplă cu contextul; am încercat, însă, să includ totul în tabloul general. O dată ce am pomenit de acesta din urmă, trebuie şi să accentuez că un mare regret al meu în aceste momente – cu ceva mai mult de 10 zile înaintea Crăciunului lui 2008 – este că nu pot da răspuns la întrebarea ce constituie titlul. (Dacă îl puneam sub formă afirmativă, evident că situaţia era complet diferită.) Poate că în timp ne vom dumiri cine a stat în spatele acestor lovituri aplicate lui Gigi Becali pe când ajunseserăm mulţi (el, în primul rând – îmi închipui) să credem că e infailibil; e clar că trebuie să fie manevre de culise, pentru că nimic de esenţă nu s-a schimbat în societatea românească după ce a trecut încă un an de apartenenţă la Uniunea Europeană de la un articol în care îmi exprimam aceleaşi nemulţumiri. E de adăugat, însă, observaţia că nu apar decât evenimente producătoare de neplăcere, care se suprapune peste blazarea resimţită de cei care au refuzat să se transforme în şacali.

E de la sine înţeles că aş fi putut încheia şi aşa, dar îmi stă în obicei să prefer un final cu tentă optimistă – care totodată evidenţiază principala mea preocupare în legătură cu Gigi Becali: repet (şi, probabil, o voi mai face cu alte prilejuri) că doresc, pentru toţi românii, ca echipa de fotbal Steaua să revină unde îi e locul – în toate sensurile.
.....................................................................................

Am consemnat aici exact ce plănuiam când m-am apucat, cu toate că aflu că în continuare Gigi Becali (ca şi alţi oameni de sport, de altfel) nu-şi pune problema că Steaua i-ar putea fi luată – ceea se concretizează în perpetuarea atitudinii pe care am descris-o. Nonşalanţa (ca să nu folosesc un termen mai tare) îi este alimentată şi de şocanta – pentru mine – lipsă de demnitate a unor protagonişti ai celor mai mari realizări ale fotbalului nostru; nu le trec numele aici tocmai din consideraţia pe care toţi trebuie să o avem pentru ei. Cu toate acestea, rămân neabătut în a aştepta să se ajungă la o stare de lucruri decentă; ar fi prea preţios să declar că vreau dreptate. (Ca un fel de epilog la epilog, trebuie să notez că sistemul judiciar românesc (nu-i pot zice justiţie – cum afirmam şi în altă parte), în loc de a-mi alimenta speranţele, confirmă cele notate aici: deschide proces în cazul „Valiza“.

Cum e să nu ai darul profeţiei

Sunt sigur că există destui care doresc să-şi cunoască viitorul, dar niciodată nu m-aş ralia lor; mă reţine gândul că mi s-ar arăta cu mult înainte evenimentele neplăcute – ceea ce, evident, m-ar face să trăiesc sub teroare. Totuşi, uneori m-ar ajuta să prevăd ce se va întâmpla, pentru că astfel aş evita să investesc în persoane care ajung să demonstreze că nu merită aşa ceva. Asta am simţit o dată cu începutul acestui aprilie al lui 2009, lovitura fiind dublă – atât din partea lui Traian Băsescu, cât şi din partea lui Victor Piţurcă. (Dacă aş avea un fel optimist de a vedea lucrurile, aş zice că atitudinea celor doi şi-a avut latura de influenţă pozitivă asupra mea, făcându-mă să simt din nou nevoia să-mi fac cunoscute opiniile. O asemenea viziune ar fi, însă, vecină cu inconştienţa, ţinând cont şi că am mai spus că merg pe această cale doar când descopăr că se mai poate adăuga nimicnicie la cea pe care am tot descris-o – şi am trăiri în concordanţă. Prin aceste precizări, cred cu fermitate, se explică de ce nu iau poziţie la fiecare amănunt din viaţa politică autohtonă; de altfel, nu am ce urmări în ea, până nu apare ceva scandalos chiar şi pentru România. În ce priveşte fotbalul, situaţia stă cu totul altfel, însă se va vedea că nu activitatea profesională a – deja – fostului antrenor al echipei naţionale o judec.)

Pare surprinzător – sunt convins – că am pus alături personaje cu influenţă şi receptare (date, în primul rând de extinderea sectorului ce le-a fost dat sub conducere) total diferite, dar am credinţa că sportul – alături de cultură – este o cale extrem de importantă (şi, oricum, mai curată – dacă pot spune aşa – decât politica) prin care naţiunile se fac cunoscute şi apreciate. Totuşi, conştient de realitatea că opinia majorităţii este cea indusă de canalele cu tematică politică (de unde şi superficialitatea în gândire conexă), voi aborda în doar câteva cuvinte problematica din fotbal, pentru a nu afecta focalizarea asupra faptului de viaţă care şi pe mine mă şochează mult mai tare. (Interesant – şi, în acelaşi timp, generator de satisfacţie şi oarecare amuzament pentru mine – este, însă, că postul de televiziune Antena 3 a început „Sinteza zilei“ cu demiterea lui Piţurcă, în seara când a avut loc.)

Fără să intru în amănunte (şi din motivul că pasionaţii sportului celui mai iubit le cunosc), precizez că într-atât l-am preţuit ca antrenor, încât l-am susţinut – direct sau pe Internet – şi după turneul final european de anul trecut, când mulţi îi cereau demisia. Mai mult, m-am ferit să comentez denigrator la adresa lui cât timp am mai avut şanse de calificare la turneul final mondial de anul viitor. Acum, însă, pot să afirm că, refuzând să demisioneze după ce naţionala s-a făcut de râs în Austria, a arătat o comportare tipică pentru cei care s-au ajuns în pseudo-capitalismul românesc. În loc să se retragă, măcar pentru a linişti apele, aşa cum ar fi făcut un om de bun-simţ (chiar dacă nu se consideră vinovat pentru eşecuri – şi nimeni nu-l poate blama în totalitate pe el), Victor Piţurcă s-a manifestat mai degrabă agresiv, ajungând chiar la limita inconştienţei: înfrângerea în faţa austriecilor (care, pe lângă că ne împiedică să ajungem la Campionatul Mondial, a fost o adevărată umilinţă a reprezentat – declarativ – pentru el doar un meci pierdut. Se cuvine luată în considerare şi rapacitatea sa, care prevalează net asupra unei eventuale onestităţi (iluzorie, probabil) şi care este încuviinţată de destui compatrioţi. Deseori am auzit: „Ce, e prost să piardă 600 000 de euro?“.

Este suma pe care, teoretic, Federaţia Română de Fotbal era datoare să i-o dea, în caz că l-ar fi demis – gest pe care continui să-l văd lipsit de sens şi acum, după ce s-a produs. Cu totul colateral mă interesează că mai nou se vehiculează o sumă reprezentând sub jumătate din cea menţionată (deşi încă sunt bani extrem de mulţi pentru românul de rând); esenţial este că actualmente nu mai avem speranţe – deci situaţia este complet diferită de cea din 1993. (Atunci, aşa cum cunoscătorii îşi amintesc bine, modestele noastre şanse de calificare la Campionatul Mondial din S.U.A. s-au validat, sub conducerea lui Anghel Iordănescu; merita să-i trec numele, având în vedere că – tot sub coordonarea lui – acolo s-a obţinut cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc.)

Amintirile frumoase fac – fireşte – şi mai supărător prezentul, dar aici sunt dator să stau, pentru a expune ce ar trebui să fie mult mai izbitor pentru întreaga populaţie românească – nu numai, cum văd, pentru partea ei mai evoluată, măcar în ce priveşte progresele tehnice. Se va înţelege imediat la ce mă refer, dacă voi spune că majoritatea opiniilor citite pe Internet sunt identice cu a mea într-un punct esenţial: implicarea hotărâtoare a lui Traian Băsescu în ce a avut şi are de suportat Gigi Becali. (Am precizat la început perioada când îmi vărs necazul, şi nu am suficient orgoliu de scriitor ca să nu-mi pară rău că rândurile ce le aştern aici îşi păstrează actualitatea, din cauza menţinerii în arest a celui care – întâmplător – e legat strâns de fotbal. Această relaţie nu e – fireşte – relevantă în contextul ce urmează să îl detaliez, deci a pedala pe ea ar fi fost un artificiu ieftin.)

Vreau să subliniez cât se poate de apăsat că – întocmai ca mai toţi cei cu care am fost în legătură – consider sechestrarea de persoane comandată de potentatul ce (încă) deţine echipa Steaua drept o faptă indiscutabil banditească. Aşadar, i-am aprobat pe cei care au afirmat că a fost ca-n Vestul Sălbatic, deci incompatibilă cu un stat de drept. (Aici vine nuanţa: cu asemenea sistem juridic – despre am scris de mai multe ori, ferindu-mă de termenul „justiţie“ – ţine de autosugestie să afirmi că România ar fi un stat de drept. În plus, că tot vorbeam de Vestul Sălbatic, capitalismul de aici are încă forma existentă în acea perioadă în ţările care actualmente au trecut şi de stadiul înfloritor al sistemului social menţionat.)

O altă precizare absolut necesară este că nu îl apreciez deloc (ca să spun eufemistic) pe Gigi Becali, ceea ce s-ar fi putut observa într-un articol pe care l-am scris în decembrie, dacă l-aş fi difuzat. Totodată, însă, s-ar fi remarcat că, deşi consider că e corect şi necesar să i se ia echipa de fotbal, am combătut aducerea lui la judecată în cazul „Valiza“. Atunci nu l-am găsit în culpă (stimulase un club ca să câştige, nu ca să piardă), iar acum sunt din nou alături de el – nu că i-aş contesta vinovăţia (din contră – cum s-a văzut), ci din cauza circumstanţelor în care a fost încarcerat: la peste două luni de la comiterea faptei, dar la câteva zile după ce a dezvăluit unele din maşinaţiile aşa-zisului om de afaceri Puiu Popoviciu.

Imediat m-am gândit că articolului pe care nu l-am făcut public i-am dat titlul „Pe cine a iritat Gigi Becali?“, în cadrul expunerii putându-se percepe trimiterea la Traian Băsescu, chiar dacă nu am ţinut neapărat să îl indic explicit. Acum, însă, gravitatea situaţiei fiind mult crescută, ar fi prea blânde asemenea aluzii; de aceea punctez – întărind prin repetare ce am afirmat mai sus – că preşedintele este coordonator, deci responsabil, al întregii mârşăvii. Succesiunea rapidă în timp a declaraţiilor şi arestării lui Gigi Becali duce la o concluzie absolut sinistră şi profund deprimantă: în ţara asta conduce ginerele lui Ion Dincă, la 20 de ani după un eveniment caracterizat drept revoluţie anticomunistă. (Am a nu ştiu câta dovadă – însă, de data asta, una foarte dureroasă – că etichetarea menţionată este pură intoxicare; una de prim rang, din nefericire.)

Aşadar, pentru mine e clar că influenţa lui Popoviciu (poate fără intervenţie explicită – ceea ce ar fi şi mai îngrozitor) l-a determinat pe Băsescu să comită împotriva lui Gigi Becali o samavolnicie (mi se pare adecvat termenul, mai ales că i s-a prelungit cu cerbicie arestul), şi nu – cum mulţi cred – intenţia de a abate interesul de la ce e necurat în propria familie (casa fiicei, dar în special – după mine – „afacerile“ cu pământuri ale fratelui Mircea, care sunt analoge cu ale lui Popoviciu).

Acesta este individul care a promis că va ocroti, ca preşedinte, pe toţi românii şi pe care l-am susţinut acum 2 ani la referendum – împreună cu familia, dar şi cu milioane care au considerat – just – că un om ales el însuşi de către popor trebuie să aibă câştig de cauză în faţa unor aciuaţi pe liste. Se deduce că nu se pune în discuţie să regret poziţia mea de atunci; aşa aş face de câte ori s-ar ivi ocazia. Mă gândesc, însă, că multă vreme după aceea i-am acordat încredere (şi explicit – în controverse), considerându-l singurul om politic acceptabil cât de cât. Acum încep să-mi dau seama că nu vorbeau fără temei cei care îi atribuiau tendinţe dictatoriale. Nu se pune problema la o asemenea amploare, sunt convins; dau, totuşi, de gândit semnele că a început să trateze ţara ca pe propria moşie (folosesc un clişeu, dar îl consider adecvat pentru a reda şi ce se poate deduce din atitudinea insolentă a fratelui său) de când – după cum se spune – are indicii ferme că va fi reales. Mă feresc de afirmaţii pe care nu le pot dovedi, însă nu pot să nu acord atenţie zvonurilor că FMI l-ar fi asigurat că va fi din nou preşedinte dacă favorizează extrem de dubiosul împrumut – împotriva căruia, de altfel, se declarase în urmă cu puţin timp (dar, când i s-a amintit, a replicat – hohotind – că numai oamenii politici de slabă factură sunt fixişti în opinii). Nimeni nu poate spune precis – cu atât mai puţin eu, care nu mă pricep la economie şi finanţe – dacă acest împrumut era justificat; ştim, însă, mulţi că FMI şi Banca Mondială sunt anexe ale celor care vor să guverneze peste o lume de instrumente vorbitoare. Cu atât mai odios este că preşedintele României se repede el să îşi condamne concetăţenii la aşa ceva.

Cu doza de speranţă care nu mă părăseşte niciodată, sunt încrezător că planul nu îi va reuşi. Deja există o serie de indicii că societatea de aici se trezeşte; oricum, bine face presa că ţine în prim plan subiectul Gigi Becali. Rămâne de văzut, însă, cine poate să-l împiedice pe Băsescu să stea din nou la Cotroceni. Aş prefera să fie un candidat-surpriză, deci în niciun caz Radu Duda. (Am scris destule şi despre el, dar aici îşi are locul doar ce nu bănuiam – iarăşi! – atunci, fiind cu totul aberant: un membru al familiei regale să aspire la preşedinţie.) Dacă nu va apărea nimeni, mă voi ţine de răspunsul afirmativ ce l-am dat când m-a întrebat cineva dacă, în turul II, l-aş vota pe Geoană contra lui Băsescu. Aşa cum în 2000 l-am votat pe Vadim în disputa cu Iliescu, preferând pe cineva nu tocmai întreg la cap în faţa unui criminal, acum nu aş ezita în opţiunea pentru Geoană: mai bine un „prostănac“ (una dintre puţinele vorbe ale lui Iliescu cu care am fost de acord) decât un individ care şi-a dovedit lipsa totală de caracter şi scrupule. Cel mai sinistru este, desigur, că avem de optat între asemenea figuri.
………………………………………………………………………………………………................

Depăşeşte accepţiunea noţiunii de coincidenţă faptul că apare o legătură în plus cu lucrarea despre Becali: cele inserate după sfârşitul preconizat al textului, din cauză că derularea evenimentelor mă obligă la ajustări. În acest caz ajung chiar la o retractare: e de la sine înţeles că nu mai vreau să îi dau votul lui Geoană, după ce am aflat că a „depus jurământ de vasalitate“ (ca să preiau o expresie cu totul adecvată) faţă de Iliescu. În schimb, cu atât mai mult capătă greutate ultima propoziţie a precedentului aliniat.

Fără alternativă – ca de fiecare dată

Spuneam acum aproape 2 ani că n-aş avea de adăugat nimic la tabloul ce-l făcusem stării de lucruri de aici dacă nu ar interveni câte o împrejurare care îmi demonstrează că blazarea ce mă domină nu e în întregime justificată; cu alte cuvinte, încă n-am văzut totul. Rareori, însă, iritarea pe care o resimt (oricât m-aş strădui să nu se întâmple aşa) mă împinge să-mi comunic gândurile şi părerile; trebuie şi ca evenimentul să aibă rezonanţă deosebită. Iată că la acest sfârşit de octombrie 2009 sunt îndeplinite ambele circumstanţe, o dată cu haosul dat de lipsa unui guvern adevărat.

M-am apucat să scriu şi din motivul că am asistat – sau chiar am fost părtaş – la dispute dure cu compatrioţi de aici sau de la distanţă în legătură cu preşedintele în exerciţiu, blamat de marea majoritate, la fel ca în presa vorbită sau scrisă.

Nu m-aş fi implicat în dispută dacă împrejurările m-ar fi ajutat să îmi fac meseria de anestezist în ţări care o preţuiesc; mi s-a vădit, însă, că nu am cum să plec de aici. Aşa se face că mi-am zis că mă voi opune prin toate mijloacele ca Ion Iliescu să-mi distrugă viaţa complet; destul este cât de profund mi-a afectat-o deja – aspect la care trebuie să revin. Deocamdată voi afirma răspicat că îl consider marele vinovat pentru aşa-zisa criză politică din această lună. La cât este de malefic, numai evenimente de asemenea natură poate declanşa, după cum s-a tot demonstrat. Am, însă, satisfacţia amară că i-a jucat o festă vârsta (care ar fi trebuit să îl ţină acasă, mulţumit că nu e în închisoare – cum ar merita): n-aş fi bănuit implicarea lui dacă nu se manifesta pe ecran atât de vehement (şi de des – aş spune, de vreme ce l-am văzut eu, care nu urmăresc ştirile şi emisiunile pe teme politice).

Aceste imagini cu Iliescu au răscolit în mine resentimentele din ultimii 20 de ani. Capacitatea de a-ţi reaminti aduce dezavantaje – s-ar putea zice; eu, însă, sunt de părere că numai cei care stau foarte prost cu memoria (intenţionat sau nu) ar putea uita cât rău a făcut după răsturnarea lui Ceauşescu şi la mineriade – dintre care e îndeobşte reţinută (cu mult temei) cea din 13 – 15 iunie 1990. Cu toate acestea, crima majoră a lui Ion Iliescu este – după mine – că a edificat aici o caricatură hidoasă de capitalism şi democraţie, ajutat fiind de profitorii regimului comunist, cărora le-a asigurat menţinerea în poziţii privilegiate. (Chiar şi Traian Băsescu e, indiscutabil, dintre aceştia – cum foarte bine ştim.) Astfel a deturnat (ireversibil, pare-se) drumul sperat la sfârşitul lui 1989 de către cei cu inima şi mintea deschise, afectând profund existenţa acelora dintre ei care au refuzat să se transforme.

Cu acestea spuse, devine clar (şi, cred, justificat) că am ajuns să îl susţin pe cel împotriva căruia s-a ridicat bătrînul bolşevic de cea mai joasă speţă, cu toate că părerea mea despre respectivul e departe de a fi măgulitoare – ba chiar am ajuns să reacţionez prin scris la episodul cu ginerele lui Ion Dincă. De asemenea, din momentul în care mi-a apărut Iliescu în faţă, nu a mai fost relevantă activitatea guvernului Boc. Mai mult a contat cine s-a asociat în a-l răsturna – dacă nu cumva a fost chiar coordonatorul acţiunii: Dan Voiculescu.

Am motiv să cred asta: Băsescu mi-a reamintit că acelaşi fost mare securist, devenit „onest“ şi foarte prosper om de afaceri cu banii ţării, a stat la originea suspendării de acum 2 ani. (Iau drept bun ce spune preşedintele vizat atunci şi în prezent, pentru că am avut confirmarea unei afirmaţii a lui, şi anume că Emil Constantinescu a eşuat în funcţia supremă şi din cauză că a avut încredere în maleficul său predecesor. Nu am putut să concep că omul pe care l-am ales cu atâta entuziasm în 1996, sperând să o rupem de tot cu comunismul, a recurs voluntar la un asemenea sfătuitor, până nu l-am văzut târât chiar de Iliescu la o emisiune televizată – şi n-a fost prima dată când loveau împreună în succesorul lor.) Revenind la Voiculescu, mi se pare important, pentru claritate, să punctez ferm că este „doar“ tâlhar, nu şi criminal – din ce ştiu eu, cel puţin. Din aceeaşi categorie, mai mic ca anvergură şi ca rol în această poveste murdară (ce altceva se poate spune despre felul cum s-a pus la cale doborârea unui prim-ministru şi înlocuirea lui?), face parte Sorin Ovidiu Vântu. Se află în urma lui Voiculescu şi ca virulenţă a atacurilor împotriva actualului preşedinte, la postul de televiziune patronat. Nu am înţeles de ce Realitatea s-a luat după Antena 3 în a împroşca venin, până tot Traian Băsescu mi-a arătat că Geoană îi este vasal şi lui Vântu, nu numai lui Iliescu.

Teoretic (dar şi practic, într-o democraţie solidă), guvernul şi preşedintele îşi desfăşoară activitatea – cu toate laturile ei – fără o strânsă interdepedenţă. Evident, la noi situaţia e radical diferită – nu doar din cauza a ce a creat Iliescu, ci şi prin natura noastră ca popor. Cred că e de prisos să intru în amănunte; în loc de asta, voi puncta că am făcut această consideraţie pentru ca să fie pe deplin înţeles că e dificilă o sistematizare a celor pe care vreau să le expun. Cu toate acestea, încerc să ating tot ce mi-am propus.

Astfel, pentru un om cu principii e şocantă şi compoziţia majorităţii generate la „Grivco“, nu doar circumstanţele pe care le-am pomenit. E în afara firescului o alianţă între liberali şi social-democraţi chiar în ţările unde partidele îşi respectă doctrinele, însă pe Dâmboviţa există precedente: cu mult înainte de participarea grupării lui Tăriceanu la tentativa de eliminare a preşedintelui, Radu Câmpeanu s-a repezit să se asocieze la guvernarea F.S.N., după mai 1990. Atunci era dorinţa de a apuca din ciolan, dar acum substratul e mult mai îngrijorător. Îl voi aborda în partea cuprinzând candidaţii la preşedinţie.

Cu aceste premise, acord mai puţină importanţă celui pe care au decis să-l susţină; e clar pentru toţi cei (încă) lucizi că respectivul e destinat a fi o marionetă – şi, prin asta, un paravan pentru jafurile indisolubil legate de guvernarea lui Iliescu. (S-ar putea spune că sunt opinii partizane, deci subiective, dar reproduc ce afirmă un om căruia nu i se poate imputa aşa ceva, mai ales că e englez: Tom Gallagher. În „Furtul unei naţiuni“ scria: „Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bijuterii, s-ar putea spune că, timp de doisprezece ani, Iliescu a fost un client fidel care a distras atenţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valoroase bijuterii.“.)

Poate că Johannis – cu suficienţa care i se citeşte pe faţă – nu-şi pune problema că ar fi om de paie. (Deocamdată nu am motive să mă îndoiesc de onestitatea lui, deci nu cred că face parte din maşinaţie; naivitatea – chiar dacă nu e uşor tolerabilă la această vârstă, după o bogată viaţă intelectuală şi socială – merită, evident, mai puţină severitate decât ticăloşia patentă.) Mă mir, totuşi, că – având solida pregătire pe care am menţionat-o (ştiu din surse sigure că a fost un apreciat profesor de fizică), nu pune la socoteală faptul că ar fi în situaţia să administreze o populaţie de 100 de ori mai mare decât a Sibiului – şi trebuie să ţinem cont că mentalitatea (şi, implicit, nivelul de civilizaţie) nu e la fel (ca s-o spunem blând) pe teritoriul României. În plus, chiar primul-ministru căruia i se caută înlocuitor s-a dovedit lamentabil (sunt şi eu de acord) în această funcţie, după ce a fost bun ca primar – ceea ce, noi, clujenii, putem atesta.

Cine ştie cât timp vom vorbi la prezent despre Emil Boc ca premier, dar bine a făcut cel care l-a promovat (şi l-a ţinut în obedienţă – fapt pe care nu-l pot nega) că nu a cedat presiunii grupului de la „Grivco“, chiar dacă e şi el conştient că nu-şi va impune candidatul, din cauză că Iliescu e dispus să sacrifice ţara şi poporul – cum a făcut-o de atâtea ori – ca să-şi îndeplinească planurile. Fostul căpitan de vas e, însă, obişnuit să reziste urgiilor, ba chiar să le ia în piept. Aşa interpretez eu iniţiativa cu referendumul pentru parlament unicameral şi redus numeric (semn şi al dorinţei de revanşă), venită după anunţarea unei noi candidaturi la preşedinţie.

Această intrare în lupta electorală am avut-o în vedere când am pus titlul. Cu durere constat că, dacă dorim să avem un viitor cât de că acceptabil, nu există variantă la Băsescu. (Mă gândesc cu groază, fiind în România, că s-ar putea să se fi înţeles – pe seama celor de rând, desigur – cu cei pe care aparent îi contracarează.) Excluzând acest scenariu (până nu vom fi puşi în tragica situaţie de a-i suporta consecinţele), e de spus că, totuşi, el nu reprezintă o alternativă în sensul cel mai deplin; cred că nu e nevoie de lămuriri, pentru cine ştie cu adevărat limba română.

De ce, cu toate declaraţiile necugetate şi patimile stânjenitoare (reliefate din plin de presă), mă raliez la numerosul – din câte ştiu – grup al doresc ca actualul preşedinte să mai aibă un mandat? Răspunsul se află în analiza posibililor contracandidaţi din turul II. (Apropo de manipulări: sondajele difuzate de Realitatea TV îl dau pe Băsescu învins până la urmă, în timp ce la un post maghiar am văzut exact invers. Important mi se pare că şi un canal care – la comanda patronului – manifestă adversitate feroce faţă de cel care tinde să redevină preşedinte trebuie să admită că va participa la disputa în doi.)

De Mircea Geoană am amintit în treacăt; mai am de spus că, în toate apariţiile sale, nu face decât să confirme faimoasa etichetare ca prostănac – pe care nu un adversar politic i-a dat-o. Te şi umflă râsul când auzi că nu vrea vot negativ, ci unul generat de puterea sa de convingere.

Figura lui Crin Antonescu inspiră de la început reticenţă, deci nu e de mirare că am crezut imediat că s-a oferit să devină turnător la Securitate ca să scape de la ţară. În acelaşi mediu eram şi eu (expediat din Cluj, nu din Tulcea), dar nu mi-a trecut prin cap să mă demonetizez în aşa hal. Dincolo de aprecierile de ordin moral, contează că acest gest din trecut îi generează acţiuile din prezent. Nu e absurd să presupun că înscrierea în cursa electorală i-a fost impusă de securistul căruia îi dădea raportul (cam cum a fost cu Lia Roberts), acelaşi mecanism stând la baza ascensiunii în fruntea partidului. Cert este că a trecut în subordinea clicii lui Iliescu la fel de deplin ca Tăriceanu – ginere de general de Securitate – când s-a dorit înlăturarea lui Traian Băsescu.

Spuneam mai sus că sunt mulţi care doresc ca preşedintele să rămână unde este. Am constatat personal asta, auzind discuţii în troleibuz – mediu grăitor, zic eu. Foarte probabil că acei oameni nu fac analize precum cea de aici, dar (simt şi) ştiu una şi bună: mai degrabă Băsescu decât Geoană sau Antonescu. Fenomenul este întâlnit şi în alte părţi ale ţării (după câte aflu pe Internet) – ceea ce mă duce cu gândul la spusa lui Lincoln cum că nu poţi să înşeli un popor întreg la infinit.

Rămâne de văzut ce ne va aduce seara de Sf. Nicolae. Este de mult clar ce doresc să se întâmple, dar nu e propriu-zis o speranţă; aşa ceva s-ar lega de adevăraţi lideri. Voi continua să-i aştept câte zile îmi va da Dumnezeu, chiar numai pentru binele nepoţilor.

Rugbi şi viaţă

De mic am avut pasiunea să urmăresc o gamă largă de sporturi. (Cu practica stau – din păcate – mult mai slab, lipsindu-mi talentul, dar mai ales avântul.) Ca la majoritatea, fotbalul stă pe primul plan – în aşa măsură încât am simţit imboldul să-mi împărtăşesc amintirile legate de evenimentele supreme în domeniu. E clar că în niciun alt sport campionatul mondial nu generează atâta interes (şi asistenţă, implicit), însă trebuie să adaug că niciodată nu m-am mulţumit pur şi simplu să urmăresc (şi, eventual, să transpun în scris) succesiunea fazelor; aceasta e treabă de statistică, iar eu m-am sim­­ţit dator să extrag învăţăminte, conotaţii şi concluzii – cum cred că se cuvine totdeauna când treci printr-o experienţă, indiferent de ce gen.

Acest mod de gândire, tot mai prevalent şi manifest pe măsură ce am înaintat în vârstă, mă de­ter­mină acum – când mai am puţin până la 50 de ani – să am altă perspectivă asupra rugbiului decât în fragedă tinereţe, cu toate că nici atunci nu îl consideram o simplă succesiune de învălmăşeli, cum cred (cu motive) că e opinia neavizaţilor. Trebuie să recunosc – ca să fiu pe deplin cinstit – că mi s-au explicat regulile de bază ale acestui sport încă prin clasa a VII-a, dar la fel de potrivit este să re­marc că exact doar de elementele fundamentale a fost vorba; chiar şi aspectele mai profunde lega­te de jocul pro­priu-zis – ca să nu mai vorbesc de conotaţii – le-am descoperit singur, ulterior. Dintre e­le, aş menţiona doar că viteza – şi nu forţa – este cheia.

Iniţial voiam să scriu despre rugbi doar ce numesc panseu, adică două-trei fraze, dar mi-am dat sea­ma că mi-ar fi imposibil – ceea ce deja se vădeşte aici. S-ar putea ca nici într-o scriere mai amplă să nu cuprind tot ce îmi trece prin cap în context, însă măcar încerc, având şi plăcerea de a lua în dis­cuţie altceva decât starea societăţii noastre – care numai satisfacţie nu-mi provoacă, dar (sau toc­mai de aceea) constituie tema predominantă a articolelor mele.

Oricum aveam de gând să continui prin a arăta, în esenţă, ce mă face să apreciez tot mai tare jo­cul de rugbi, însă iată că acum – având sub ochi sfârşitul alineatului precedent – în vine mult mai u­şor. O asemenea situaţie poate fi considerată coincidenţă, dar e una care ilustrează nuanţa în con­cep­ţia mea asupra acestui gen de împrejurări: totul are – în cele din urmă – sens, chiar dacă nu e sesi­zabil la prima vedere.

Despre altă constantă a mea – desprinderea unor conexiuni multiple şi ramificate – am adus de­ja vorba, iar dificultatea de a mă înfrâna să fac introduceri şi paranteze stufoase reiese din rândurile de mai sus. Pentru a nu obţine un efect exact invers celui dorit, se impune acum să redau cu claritate ce mă impresionează în rugbi, convins fiind că legătura cu ce se întâmplă în România se va face de la sine: onestitatea şi disciplina au loc de frunte ca în niciun alt sport, chiar dacă toate sunt (sau ar tre­bui să fie) simboluri ale disputei şi concurenţei cinstite. Voi aborda pe rând cele două îmbucu­ră­toare – pentru mine, fidel unei etici rigide pentru ziua de azi – aspecte.

Chiar şi cei care au urmărit doar în treacăt rugbiul au putut observa că aici – spre deosebire de fotbal – se joacă mingea şi cu mâna. (De altfel, acesta a fost substratul primordial pentru des­­părţirea din­tre cele două. Nu insist, însă, asupra originii comune, de vreme ce vreau să scot în e­vi­­den­ţă toc­mai unele dife­ren­ţe – mai a­les în conduită.) Am amintit acest element de bază al regula­men­tului ca să ajung mai lin la ce e simbolic pentru mine: pasa cu mâna nu este permisă decât înapoi. (Paralela cu fotbalul american vine de la sine.) Mai mult, chiar transmiterea cu piciorul are limitele ei – cu toa­te că este din oficiu supusă hazardului, prin renumita formă ovală a balonului. Astfel, coechipie­rii trebuie să se afle în spatele celui care a şutat, dacă vor să urmărească respectiva minge.

Corectitudinea pe care o subliniam are un rol dominant şi pe cea mai evidentă faţetă a jocului – in­trată, de aceea, în conştiinţa comună: duritatea. Un necunoscător (nu numai al rugbiului) ar spune că nu prea ar fi compatibilitate între una şi alta, însă există cadrul care le oferă puncte de convergen­ţă: renumitul placaj este permis numai asupra jucătorului care are balonul, dar nu mai sus de umeri. În plus (şi spre deosebire de baschet sau handbal – şi ele spectaculoase şi iubite), se sancţionează „pa­ravanul“, adică interpunerea între adversar şi coechiperul la minge.

Cât despre disciplină, e amuzant pentru cei superficiali şi impresionant pentru ceilalţi să vadă cum 30 de coloşi stau ca nişte copii de grădiniţă cuminţi când arbitrul ia măsuri împotriva vreunei bru­talităţi. Nici în rest nu i se discută deciziile (doar căpitanul de echipă are dreptul să solicite ex­pli­ca­ţii, pe un ton cât se poate de condescendent), însă momentul sancţiunilor este cel mai izbitor. Cei în culpă – desemnaţi prin numărul de pe spate – se prezintă fără murmur în faţa conducătorului jo­cu­lui, şi la fel se duc afară dacă sunt trimişi. Dacă, totuşi, schiţează proteste, sunt puşi la punct în primul rând de către căpitanul lor. E drept, însă, şi că judecătorul principal îşi motivează întotdeau­na de­ci­zi­ile, deseori adresându-se cu termenul "gentlemen". La fel de adevărat este că nici măcar nu am au­zit de părtinire voită – cu substrat material sau nu. Foarte probabil că sunt total descurajante mă­­su­ri­le împotriva arbitrilor care ar încerca aşa ceva. Discrepanţa faţă de ce se întâmplă pe tere­nu­ri­le de fot­bal sare în ochi, deci trebuie să o consemnez, oricât – repet – mi-ar fi de drag sportul-rege.

Spuneam înainte că am ajuns la concluzia că în rugbi esenţială este viteza, şi nu forţa. Sunt con­vins că mai toţi cunoscătorii au aceeaşi părere; nu poate fi altfel, dacă urmăreşti timp îndelungat şi cu atenţie echipele care – tocmai datorită acestei caracteristici – domină ierarhia mondială. (Îi am în vedere aproape exclusiv pe anglo-saxoni; spre deosebire netă de fotbal – cu aceiaşi inventatori şi promotori, subliniez – naţiunile latine nu au realizat creşterea spectaculozităţii, ba chiar dimpotrivă. Mă refer practic numai la francezi, eventual la argentinieni – din păcate, trebuie să adaug; românii noş­tri sunt foarte departe de poziţia deţinută acum 30-40 de ani.) Legat de această prevalenţă a vite­zei, iese imediat în evidenţă o altă trăsătură care face să apară pe deplin corectă caracterizarea ca băr­­bătesc a acestui sport: curajul. Deseori vedem cum oameni de 1,70-1,80 încearcă – şi de multe ori reuşesc – să se strecoare printre adversari cu 20-30 cm mai înalţi (raportul greutăţilor – şi al for­ţei de aşteptat – fiind, evident, corespunzător), asumându-şi riscul de a intra într-un contact cât se poa­­te de intens cu asemenea oponenţi. De altfel, asemenea şocuri apar frecvent în fazele de câmp, însă – cum iarăşi se vede – cei mai puţin dotaţi fizic nu îşi pun problema să se dea la o parte.

Întrunind cele evidenţiate (şi nutresc temerea că n-am reuşit să cuprind totul), rugbiul merită şi el să fie numit – ca şi boxul, născut tot în Anglia – „sport de gentlemani“. Desigur, am făcut voit a­so­cie­rea; găsesc că duritatea e parte din existenţă, însă trebuie să existe reguli care să o limiteze şi să o canalizeze. Dacă lupta şi participanţii la ea se supun corectitudinii, devine clar că învinsul poate să îşi impute doar sie însuşi eşecul. În viaţă, însă, nu se întâmplă ca în sportul căruia i-am consacrat a­­ceste rânduri, mai ales într-o societate unde legea este aplicată net diferenţiat, cum este – şi va fi, pe termen nedefinit – cea românească.

Cine a fost Masca de fier?

Fiind pasionat de mistere în general, de câtva timp îmi pun cu tot mai multă intensita­te pro­ble­ma identităţii celui care, din raţiuni politice, a fost izolat la Bastilia, şi – mai mult decât atât – i s-a făcut de nerecunoscut faţa prin celebra mască de fier.

Cele mai multe ipoteze merg spre fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea. Ca medic, însă, nu pot să accept această va­rian­tă – din două motive. Unul dintre ele este că gemenii nu se nasc exact deodată – lucru de altfel ştiut de toată lumea – aşa că primul născut ar fi devenit Delfin (şi apoi regele Franţei) fără nici un fel de discuţie. În plus, naşterea unui geamăn – implicit existenţa lui – nu putea fi tăinuită.

Pe de altă parte, cu adevărat remarcabil – şi mai puţin cunoscut – este că Ludovic al XIII-lea, pe care istoria îl dă ca tată al celui care avea să fie denumit Regele-Soare, nu putea procrea, du­pă cum s-a dovedit ştiinţific. Având în vedere că în anul naşterii lui Ludovic al XIV-lea (1638), Franţa – dato­rită politicii lui Richelieu – era pe cale de a deveni prima putere de pe con­ti­nent, în ur­ma vic­toriilor din Războiul de 30 de ani, era firesc ca acest mare om de stat să se gândească la sta­bilitatea di­nas­tiei. Chiar dacă n-ar fi fost sterilitatea (de care foarte probabil Richelieu ştia, cu re­ţea­ua lui de spionaj), Ludovic al XIII-lea era bolnăvicios, deci era imperios necesar să i se asigure un urmaş.

În aceste condiţii, mi se pare posibil ca acelaşi Richelieu să fi găsit pe cineva atră­gă­tor pentru regina Ana de Austria, şi această atracţie să fi fost reciprocă. În popor se spune că în astfel de îm­pre­jurări chipul tatălui se reflectă în cel al copilului – ceea ce se remarcă mai uşor la băieţi, care în­de­obş­te seamănă mai mult cu mamele. Pe aceasta mă bazez când afirm că se prea poate ca ase­mă­na­rea lui Ludovic al XIV-lea cu tatăl său natural să fi fost atât de mare încât acestuia din urmă să tre­bu­iască să i se aplice masca de fier – pe lîngă izo­la­rea totală, pentru a nu dezvălui teribila taină.

Îmi dau seama că am emis un punct de vedere şocant, care nu are legătură cu nimic din ce au scris autori cunos­cuţi, însă ţin la părerea mea. În fond, istoria s-a scris deja, dar doresc să mă adre­sez celor care refuză să se lase încor­se­taţi de rutină.

(tradus pe Wordpress)

Charles şi Camilla

De când se dezbătea aprins nunta lor (cu atât mai mult după ce am urmărit-o – cum îmi do­ream mult), simţeam impulsul de a scrie despre acest subiect, având o viziune diferită de a majo­ri­tă­ţii. Nu glăsuia în primul rând tendinţa-mi constantă de a avea opinii originale (deci o implicită re­ti­cen­ţă faţă de spiritul de turmă) sau cea de a judeca toate faţe­te­le unui eveniment sau ale unei acţiuni în­cercând să mă pun în pielea participanţilor. Cel mai important mobil a fost că am mai mult decât în­ţelegere pentru povestea de dragoste (de ce să nu-i spun pe nume?) dintre cei doi.

Din păcate pentru acurateţea expunerii, apuc să tratez la începutul anului următor nunta care a ţi­nut o vreme capul de afiş al ştirilor mondene (şi nu numai; canalul "Discovery" a transmis în repe­ta­te rânduri un documentar mai vechi despre Charles şi Camilla). Motivul este că mi-am ierarhizat prio­ri­tăţile. Între timp am scris despre o perioadă mult mai strâns legată de simţirile şi traiul nostru: cele şa­se luni dintre 16 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990. Întocmai ca în cazul acela, decalajul tem­po­ral faţă de evenimente are – zic eu (şi nu ca să-mi caut refugii) – o par­te bună pentru expunerea ce o intenţionez: permite decantarea aspectelor cu adevărat semnificative, respectiv cele devenite a­min­tiri de ne­şters. Le consider cu atât mai valoroase cu cât observ şi pe piele proprie ce se întâmplă cu memoria o dată cu înaintarea în vârstă.

Cu toate că vreau să fiu strict la subiect, trebuie să mă refer pe scurt la prima căsnicie a prinţului de Wales. Nu este chiar o divagaţie, din moment ce eşecul ei a stat la baza reînnodării le­gă­tu­rii mai mult decât prieteneşti dintre el şi Camilla Parker-Bowles. Cei pentru care eticheta şi un compor­ta­ment adecvat poziţiei şi rangului au mare importanţă – cum suntem mai mulţi din generaţia noas­tră, adică la 40-50 de ani – au văzut-o pe prinţesa Diana principala vi­no­vată pentru desfacerea le­gă­turii conjugale, din cauza incapacităţii ei de a se con­forma cerinţelor vie­ţii de la curtea regală bri­ta­nică; însuşi divorţul este o dovadă – chiar cea mai cla­ră – în acest sens. (Mariaje regale ne­re­u­şi­te au fost destule, dar nu s-au destrămat. În plus, altele fiind vremurile – inclusiv mijloacele de co­mu­­nicare în masă – răsunetul public era mult mai redus.) Mi se pare cu­rios că, deşi avea ascen­den­ţă autohtonă mai veche decât membrii fa­miliei dom­nitoare, s-a adaptat cu eforturi şi în mică măsură la convenienţele impuse de poziţia de prinţesă de Wales. Evident că i-ar fi fost şi mai greu ca re­gi­nă, apoi – eventual – ca regină-mamă, dar e fără sens să speculez. Mai de­grabă mă simt dator să fac precizări referitoare la ascendenţa pe care o reliefam, cu cre­din­ţa că există destui ca­re nu ştiu sau au uitat aceste elemente. Tatăl ei era conte Spencer – al 32-lea, dacă bine îmi amintesc; primul – sper iarăşi că am reţinut corect – fusese în cru­cia­dă cu Richard Inimă-de-Leu. Spre comparaţie, fon­datorul dinastiei actuale a venit în Anglia ca rege la înce­pu­tul secolului XVIII; când a fost de­sem­nat era elector de Hanovra, deci german get-beget. Probabil, însă, că Diana nu dădea importanţă is­toriei. Aşa am fost îndemnat să cred văzând că îşi botează fiii cu numele adversarilor din bătălia de la Hastings – a cărei în­sem­nă­ta­te şi faimă între englezi nu mai trebuie accentuată.

E o regulă, însă, că nu poate fi învinuit doar unul dintre parteneri dacă e nefericită căsătoria. De a­ce­ea se cuvine să adaug idei ce mi s-au cristalizat pe măsură ce dobândeam informaţii. Recunosc că, a­­­tunci când a avut loc nunta lui Charles cu Diana, nu am avut amănunte, şi din motive o­biective; ştim cum au fost în România anii '80. Mai prindeam câte-o revistă (adusă din străinătate, bi­neîn­ţe­les), dar rubricile mondene nu m-au interesat niciodată. Aşa se face că de-abia recent am luat cu­noştinţă de diferenţa de vârstă dintre ei. Cred, însă, că a fost de mică pondere (care s-ar fi redus şi mai mult, pe măsură ce anii treceau) în ce s-a întâmplat ulterior, faţă de deosebirea netă de tem­pe­ra­ment şi preocupări. (Aplecarea lui spre istorie l-a adus aproape de ţara şi poporul nostru; nu mă pot ab­ţine să consemnez asta, cu toate că – desigur – nu are legătură cu expunerea.)

Revenind în miezul subiectului, mi se pare esenţial că, pe tot parcursul acelei căsnicii, iubirea din tinereţe a lui Charles a fost extrem de corectă în relaţiile cu el, inclusiv prin încercările de a-l con­­vinge să păstreze cadrul conjugal. Aşadar, ar fi profund greşit să spu­nem că „i-a stricat casa“ – ca să folosesc o expresie neaoş românească, dar denotând un clişeu de gândire universal. Să fiu sin­cer, aşa gândeam şi eu iniţial, însă mi-am schimbat radical concepţiile pe măsură ce aflam tot mai mul­te, printre care e de luat în considerare că adulterele din familia Parker-Bowles i-au aparţinut so­ţu­lui. Bănuiesc că şi Charles a fost corect multă vreme, chiar dacă simţea nevoia să fie în compania unei femei care îl înţelegea şi îi oferea tihnă. (Această speculaţie – ca şi cele care vor ur­ma – se bazează pe convingerea că intuiesc modul lui de a vedea viaţa, pornind de la imagi­nea ce mi-a oferit-o: de om interiorizat şi predispus spre meditaţie, un indiciu fiind pasiunea pentru istorie. Aş îndrăzni să spun că avem multe în comun – ceea ce sper că va reieşi în continuare.) De subliniat este că el a fost cel care a reluat legătura. După ştiinţa mea, a menţinut-o în limitele decen­ţei până când nu a mai contat.

Partea cu adevărat frumoasă a acestei poveşti (cum se vede că îmi place să îi spun) este afir­ma­rea unor sentimente şi valori general umane, care par a fi neglijate de cinica lume con­tem­porană. Ni­mic şi nimeni (ea, în primul rând) nu îl obliga pe Charles să o ia pe Camilla de soţie, însă – în­toc­mai ca în timpul nereuşitei căsătorii – el a avut iniţiativa aprofundării relaţiei. Am în­ţeles şi am a­preciat mult ce l-a făcut să insiste: pentru cei care ţin la principii, o legătură serioasă cu o per­soană de celălalt sex se cuvine să aibă oblăduirea lui Dumnezeu, dobândind astfel un alt statut în faţa oa­me­nilor. (În cadrul cinismului societăţii includ şi predilecţia pentru aparenţa de onorabili­ta­te: o că­să­torie, chiar dacă e doar formală, e altfel privită – trebuie s-o recunoaştem – decât un con­cu­bi­naj.) Cred că a avut intenţia, de îndată ce a devenit posibil, să o protejeze – măcar de-a­tunci încolo – pe femeia la care a ţi­nut o viaţă întreagă de comentariile celor din jur (mai cu seamă, poa­te, ale pre­sei de toate genurile). A ales o cale cu atât mai lăudabilă cu cât aproape că echivalează cu renun­ţa­rea la tron – fapt de care îşi dă seama mai bine decât noi, desigur. Aş zice că a fost un gest de a­de­vărat cavaler, demn de rangul său nobiliar.

Dacă abandonarea ideii de a deveni rege este doar o probabilitate (în favoarea căreia pledează schimbarea planurilor reginei Elisabeta în legătură cu abdicarea după 50 de ani de domnie), alte în­gră­diri – date tot de protocol, care i-a afectat şi prima căsătorie – erau cer­te. Pe primul plan aş pu­ne caracterul privat impus acestei cununii. (De fapt, a fost semi-oficială – mai cu seamă cea reli­gioa­­să, după cum s-a văzut. Sunt convins, însă, că la fel de mult ar fi agreat o ceremonie într-adevăr pri­­vată; ar fi fost în ton cu natura imboldului pentru acest act.) Dincolo de ce a fost uşor de re­mar­cat, aş vrea să subliniez un alt aspect de suflet: mama rămâne mamă. Cred că nu mai e necesar să de­tali­ez, având în vedere şi că tocmai am vorbit despre protocol. Ca să nu fie totul roz, mi s-a părut ne­­po­trivită prezenţa în biserică a copiilor celor doi, dar e o opinie strict personală.

Am avut satisfacţia să mi se confirme imediat că a fost încununată de succes iniţiativa prinţului de a determina o altă perspectivă asupra celei ce atâta vreme a avut locul principal în sufletul lui: i­mediat ce preotul i-a declarat căsătoriţi, la televiziune (CNN, în speţă) s-a terminat cu „Camilla“ (cel mai adesea fără fostul nume de familie). De atunci încolo, era – pentru toată lumea, aş zice – ducesa de Cornwall.

Ulterior, aşa cum bănuiam, nu am mai auzit nimic de ei. Din câte ştiu, îşi văd de propria viaţă, de­­parte de ochi indiscreţi. Sunt încredinţat că, în sfârşit, Charles (se înţelege de ce îi zic aşa) are par­te de o existenţă cum şi-a dorit întotdeauna. Cât despre ea, am toate motivele să cred la fel.

Păcat că această perioadă vine târziu în viaţa amândurora, dar apartenenţa la o familie regală nu presupune numai privilegii; fiecare persoană trebuie să se conformeze unor cerinţe. De aici pot apă­rea consecinţe dramatice, cum au suportat cei doi. Mai presus de ele însă, ca şi de prozaismul vie­ţii, stă – nu doar pentru mine, judecând după comentariile din timpul ceremoniei nupţiale – trăinicia unei iubiri adevărate, ajunsă la împlinire. Chiar dacă aceasta nu a venit la timp, e bine să ne gândim că des­tui nu o ating niciodată. Putem vedea o parte bună şi în cir­cumstanţele ne­fericite care au întâr­zi­at mult definitivarea relaţiei între Charles şi Camilla: au oferit certitudinea solidităţii şi trăiniciei sen­ti­mentelor reciproce.

(tradus pe Wordpress)

Jurnalul Naţional (supliment Scânteia) –19 ianuarie 2009