Elemente de „romgleză“

Prin această parafrază a unui termen intrat de mult în uz („frangleză“), am intenţionat să redau dez­voltarea unei idei dintr-un articol mai vechi, intitulat „Traducerea şi adapta­rea“. Scriam acolo că, o dată adoptate expresii ca „oportunitate“ şi „a pune presiune“, n-ar fi de mi­rare să se spună când­va „ia-ţi timpul“ (de la "take your time"), în loc de „nu te grăbi“. Am exagerat grosolan, desigur. Nu la fel ar fi, însă, în cazul altor transpuneri pe care le-am gă­sit amuzându-mă; trebuie ţinut cont că mereu asistăm la batjocura de tot ce e românesc, îngemănată cu imitarea oarbă a americanilor. De ce ar face excepţie limba, mai ales că foarte mulţi de aici pre­tind că ştiu englezeşte?

Cum ştim, asemenea indivizi se întâlnesc frecvent între cei care au statut privilegiat în maimu­ţă­reala de ca­pitalism creată de securiştii şi activiştii oblăduiţi de Iliescu. Se remarcă uşor la ei ten­­din­ţa de se plia la inedit – firească, de vreme ce le lipseşte educaţia necesară pentru un veritabil dis­cer­nă­mânt. S-ar putea să afirme că, prin poziţiile ce le au, sunt deseori puşi în situaţia de a „face“ o de­cizie sau alta, pe baza u­nor elemente considerate a „face“ sens (make decisions/sense). Totodată, trebuie să ţină „în atingere“ (keep in touch), nu legătura, cu persoane de la care au interes. În acest scop, le vor „plăti“ câte-o vizită sau atenţie (pay a visit/attention). Aceste VIP-uri (cred că e nimerit termenul, în context) vor avea o „alegere“ (choice) şi după ce vor „lua“ sau „avea“ o privire (take/have a look) la ce le prezintă subordonaţii. Ajungând la verbul din acele locuţiuni, mă gândesc cine i-ar înţelege când ar zice „privesc înainte“ (I look forward), pen­tru „abia aştept“; ar fi încă bine să rămână la „nu pot aştepta“ (I can't wait).

Dacă mai stăteam să-mi frământ minţile, probabil că găseam şi alte modalităţi de pervertire su­pli­mentară a limbii române, dar cred că ajung aceste exemple. Sunt convins că multora li se vor pă­rea total ridicole, chiar absurde. La fel, însă, mi-a sunat şi mie – acum mai mult de 10 ani – ce am au­zit de la fiul meu: că Greuceanu a descoperit pentru paloşul său locaţia.

Reflecţii profane privind religia creştină

De la început trebuie să precizez că nu cunosc aprofundat textele dogmatice care stau la baza în­văţăturii creştine. M-am încumetat, totuşi, să mă opresc la subiect ca reacţie la iniţiative şi acţiuni despre care consider că afectează religia strămoşilor mei, fiind astfel – în cele din urmă – ameninţări la identitatea noastră culturală şi naţională.

Nu pot să spun că am fost crescut în spirit religios, cu toate că mi s-au transmis în familie ele­men­te de învăţătură şi cult creştin. La şcoală, aşa-zisa educaţie era de esenţă contrară – precum la ge­neraţiile ce au urmat învăţământul în perioada comunistă. Poate chiar asta mi-a stimulat curiozita­tea de a cunoaşte mai multe despre viaţa, faptele şi ideile lui Iisus şi ale apostolilor Săi. Le-am abor­dat din perspectivă istorică – deci cu mintea, nu cu sufletul. Totodată însă, pe măsură ce treceau a­nii, îmi dădeam seama că trebuie să existe o entitate supremă, care să fi creat universul şi să-i fi sta­bi­lit legile. De la început mi s-a părut şubredă afirmaţia lui Engels cum că materia e infinită în timp şi spa­ţiu; chiar şi ştiinţa (fizica, în speţă), prin progresele recente, o contrazice.

Toate religiile (în primul rând cele larg răspândite, cu care se impune să fac conexiuni) au, însă, ca punct nodal existenţa unui Creator, care – în general – este şi divinitatea supremă. Bineînţeles că de aici până la a fi creştin e o cale lungă, şi se ştie unde trebuie să ajungi: să fii pătruns de miracolul Învierii – prin care Iisus Hristos demonstrează incontestabil şi pe veci că este El Însuşi Dumnezeu şi individualizează ca religie ansamblul învăţăturilor propovăduite. Astfel, totul poate fi sintetizat în ce­lebra zicală „Crede şi nu cerceta“.

Recunosc că – dată fiind formaţia mea de om al secolului XX, cu asaltul informaţional implicit – mi-e greu să mă conformez acestui principiu din Evul mediu, ceea ce nu mi se întâmplă cu cre­din­­ţa într-un Creator, după cum sper că am arătat clar. (Aceasta este diferenţa dintre a fi ateu şi a fi li­­ber-cugetător – termeni care adesea sunt luaţi ca sinonimi de către oameni ce se pretind cu ori­zont.) To­tuşi, chiar din perspectiva unor domenii ce ţin de sfera materialului (is­torie, sociologie, etc.), creş­ti­nismului i se cuvine mai mult decât consideraţie, fie şi pentru că este cea mai răspândită re­ligie din lume. Timp de 2000 de ani a atras întruna adepţi, în ciuda obstacolelor de tot felul (la ca­re voi reveni), şi continuă pe acelaşi drum. Un astfel de fenomen nu ar fi putut avea loc dacă nu be­ne­fi­cia de temeiuri extrem de stabile şi impresionante.

Înainte de a prezenta unele pericole şi lovituri din interior la adresa religiei noastre (şi care, de fapt, m-au îmboldit să scriu aceste rânduri), îmi voi permite să vorbesc despre ascensiunea ei, a­lă­turi de re­laţia cu celelalte două mari religii din bazinul mediteranean, precum şi cu ipoteze deri­vând din stu­dii de analiză istoriografică. Toate acestea – după cum se poate şi remarca – afectează mai pu­ţin creştinismul şi pe adepţii săi decât unele manifestări recente, pe care le consider aberante; voi încer­ca să îmi argumentez punctul de vedere trecându-le în revistă. Trebuie să adaug o pre­ci­za­re: nu am de gând să mă refer la clerici. Ar fi de discutat cu privire la colaborarea înalţilor prelaţi or­to­docşi cu regimul comunist, dar am făcut-o destul în alte părţi. Cât despre preoţii protestanţi care cu­nună homosexuali, nu ne afectează îndeaproape în prezent. Aşadar, mă opresc aici cu această te­mă, motivul primordial fiind că Mântuitorul Însuşi spunea că fiecare om poate să-şi facă biserica lui – chiar dintr-o piatră de pe câmp; totul este să se roage cu credinţă. În plus, nu vreau să cad în e­roa­rea învăţământului politico-ideologic de pe vremuri, care ataca Biserica în cadrul şedinţelor de ate­ism ştiinţific. (Aş pune ghilimele dacă n-aş fi convins că termenul e grăitor chiar pentru cei care nu au luat contact cu conţinutul lui.)

Din informaţiile mele, se admite unanim că schimbarea unei orânduiri cu alta se face prin revo­lu­ţie. Este evidentă, în ţările care au influenţat mersul istoriei, instaurarea pe această cale a capita­lis­mu­lui şi a socialismului (denu­mit actualmente co­munism – punctez şi aceasta, ca să elimin orice con­fuzie). Chiar trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă putem să o atribuim unei re­voluţii, în­să în tehnologie: perfecţionarea uneltelor şi armelor din fier. Logic, mi-am pus problema că trebu­ia să fi existat o revoluţie şi între sclavagism şi feudalism, dar nicăieri nu am găsit formulat explicit acest punct de vedere. Reflectând mai profund, mi-am dat seama că tocmai creştinismul a ju­cat acest rol revoluţionar, subminând Imperiul roman.

Mă simt dator să îmi argumentez părerea, şi înainte de orice voi sublinia că nicio altă religie nu are atâta importanţă în istoria omenirii. Desigur că, în conştiinţa comună, o transformare de tip revo­lu­ţionar presupune confruntări cu grad variabil de violenţă desfăşurate într-un interval scurt, în­să uneori trebuie să privim dincolo de aparenţe. Toată lumea îşi dă seama că, la apariţia creştinismu­lui şi cel puţin 200 de ani mai apoi, puterea – implicit ordinea ­– romană nu avea cum să fie răsturna­tă pe cale armată. În schimb, mesajul Mântuitorului – cu nenumăratele lui faţete, asupra cărora nu am pregătirea şi spaţiul să insist – a înlăturat teama oamenilor simpli faţă de opresori; de aici răs­pân­direa colosală. Slăbirea imperiului s-a concretizat şi pe plan militar – poate cel mai important, du­pă cum sugeram mai sus. Convertirile masive, de la soldat la general (Sfântul Gheorghe), în pa­ra­lel cu intensificarea atacurilor popoarelor migratoare (datorită şi acestor circumstanţe favorabile), au dus, în timp, la situaţia în care a devenit necesar gestul lui Constantin cel Mare de a statua religia creş­tină ca oficială. Pe de altă parte, consider fundamentată ideea că Biserica a fost prima or­ga­niza­re de tip feudal – idee găsită în cartea „Sfinţii – mit, legendă, adevăr“, apărută în comunism, dar ca­re aborda problemele cu considerabil mai multă decenţă decât întâlnim deseori astăzi; de a­ce­ea am ţi­­nut să îi menţionez titlul.

Există opinii că această religie ar fi una a sclavilor (deşi de la început a câştigat adepţi între membrii clasei sus-puse, iar pe împărăteasa Elena – mama celui tocmai pomenit – nu trebuie eu să o pun în evidenţă) sau că nu poate avea prestigiu o credinţă al cărei întemeietor a suferit cea mai de­gra­dantă moarte existentă la acea vreme. Faptele au demonstrat, însă, că tăria creştinismului stă chiar în aparenta sa slăbiciune, ceea ce mă face să îndrăznesc a afirma că Îl urmează pe Cel care l-a fondat – şi care a ales să îşi sfârşească astfel existenţa pământească, să nu uităm. Această trăsătură e­senţială i-a permis să reziste şi ulterior agresiunilor de tot felul, păstrându-şi nelaterată fibra.

Încerc să trec în revistă câteva dintre cele pe plan ideatic, remarcate pe parcursul anilor. Nu mă a­plec asupra relaţiei dintre iudaism şi creştinism, pentru că o consider arhicunoscută; totodată, e un subiect prea vast şi cu prea multe aspecte dureroase pentru a fi cuprins aici. Vreau doar să punctez o o­pinie – despre care nu ştiu dacă e originală. Cred că o serie de dificultăţi din această relaţie au pro­ve­nit din fap­tul că adepţii lui Iisus au fost consideraţi o sectă desprinsă din religia iudaică. E o sim­plă ipo­teză; de aceea nu mă hazardez să afirm că din acest gen de concepţie derivă opinii afectând dog­ma creştină, cu pretenţie la o bază raţional-ştiinţifică. Voi enumera – fără comentarii – pe cele mai izbi­toa­re (pentru mine, cel puţin): Iisus nici n-ar fi existat ca personaj istoric (şi – legat de a­ceas­ta – în­treaga doctrină creştină ar fi fost creată de Apostolul Pavel) sau – dacă a existat – S-ar fi năs­cut dintr-un viol al unui legionar roman, iar sfârşitul Său nu ar fi venit prin răstignire, ci ar fi fost co­bo­rât viu de pe cruce, ulterior plecând în sudul Franţei actuale împreună cu Maria Magdalena (deja so­ţia Lui) şi cu fiica lor.

Deşi e o abatere serioasă de la dogmă, personal nu văd nimic rău în ideea că Iisus ar fi fost că­să­torit. Şochează, însă (fiind mai mult decât blasfemie), o altă redare a relaţiei Lui cu Maria din Magdala – şi cu aceasta ajung la loviturile din interior (teoretic, cel puţin) asupra religiei împămân­te­nite aici chiar de către unul dintre discipolii lui Iisus: Sfântul Apostol Andrei. Iarăşi nu vor mai fi necesare comentarii după ce voi arăta că mă gândesc la acea piesă scrisă de Alina Mungiu-Pippidi care a determinat – firesc – multe şi vii reacţii. Trec peste cele majoritare şi justificate (între care a fost a mea şi a întregii familii), dorind să le consemnez doar pe cele care mi-au stârnit impresii ase­mă­nă­toa­re cu lucrarea teatrală. Le voi lua în ordinea ascendentă a neplăcerii provocate: unii au luat în râs (cum prea des e la români) autoarea, în legătură cu anumite refulări, iar alţii au reproşat acto­ri­lor ca­re au refuzat să joace într-o asemenea porcărie (să-i spun pe nume) că nu sunt destul de des­chişi la cap. În acel moment m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi apărut ceva analog într-o ţa­ră mu­sul­mană. Mulţi s-au ridicat împotriva lor când au reacţionat violent în legătură cu caricatu­ri­za­rea lui Mahomed, dar o atare atitudine este – cred eu – mai bună decât îngăduinţa faţă de impietăţi de ge­nul celei aruncată în lume de către Alina Mungiu-Pipppidi.

S-ar putea obiecta că religia creştină este – prin esenţa ei – una a toleranţei. Şi islamismul este, însă. Desigur că e la îndemână contraexemplul actelor teroriste din prezent, dar cred că e înţelept să pri­vim în ansamblu. Ştim foarte bine că turcii au îngăduit în Ţările Române continuitatea religiei stră­moşeşti, ceea ce se încadrează într-o tendinţă generală a credinţei lor. Am aflat chiar de la un mu­sulman că, după ei, creştinii pot ajunge până în cerul al treilea al lui Mahomed, dintre cele nouă. Totodată, recunosc 5 mari profeţi – pe care îi voi enumera în ordine cronologică: Moise, Zara­thustra, Buddha, Iisus şi Mahomed. Nu mai trebuie să spun că asemenea concepţii nu se bucură de re­ciprocitate din partea creştinilor – şi nici să dau detalii.

Rămânând la raportul cu mahomedanismul, e clar că religia noastră n-ar fi atât de expusă dacă s-ar fundamenta pe o formulă de genul „Allah este Dumnezeu, şi Mahomed – profetul său“. (De alt­fel, existenţa acestui personaj istoric nu are cum să fie pusă la îndoială.) Ca şi cum contestarea lui Hristos nu ar fi suficientă, mai nou asistăm la discuţii – tot în interiorul creştinismului ­– chiar asupra na­turii Crea­torului. Mai auzisem eu de secte care vorbeau de Dumnezeu-Mama, dar erau minore, a­şa că le-am acordat atenţia corespunzătoare. Acum, însă, am aflat că o traducere a Bibliei are ten­din­ţa de a se adapta la atmosfera modernă de emancipare (greşit înţeleasă – fie-mi permisă remarca) a feme­ii. Se poate că această nuanţă a versiunii a fost imprimată de coordonatoare, însă mi se pare mai im­por­tant să nu se bucure de influenţă – mai ales că nu are bază, cel puţin din punctul meu de ve­dere. Nu am căderea să vin cu argumente teologice detaliate, însă pentru mine e destul că Iisus vor­beşte doar despre Tatăl – de unde şi rugăciunea noastră fundamentală, tot de către El dată ome­ni­rii.

Nu-mi este dat – fireşte – să ştiu ce va mai fi. Am, însă, credinţa fermă că religia întemeiată de Hristos îşi va urma existenţa fără mari tulburări. E clar că structura unora îi împiedică să accepte fă­ră rezerve cele cuprinse în Noul Testament – în frunte cu Învierea. Totuşi, baze raţionale are şi con­sta­tarea că religia creştină nu mai poate fi subminată serios, fie şi pentru că s-a impus şi se impune de aproape 2000 de ani. Cu atât mai mult se cere o atitudine cel puţin decentă – dacă nu pătrunsă de pi­­oşenie – în faţa acestei componente cu totul remarcabile a existenţei umanităţii.

(Apărut în Almanahul „Tribuna afacerilor“, Cluj, 2008 şi tradus pe WriteSight.com)

Alături (în gând) de Artur Silvestri

Cum se va vedea de la primele rânduri, acest articol a fost elaborat până să aflu tragica veste a dispariţiei (doar fizice) dintre noi a celui care a fost eminentul şi polivalentul om de cultură Artur Silvestri. (Adaug că o stranie coincidenţă face ca eu să fi terminat lucrarea de faţă în dimineaţa de 30 noiembrie 2008 – la scurt timp, probabil, după ce trecea într-o lume mai bună cel căruia îi era adresată. Abia seara, însă, am deschis mesajul care anunţa aceasta.) Fireşte că, în momentele când scriam, speram ca rândurile mele să contribuie la ameliorarea stării de ansamblu a omului căruia îi erau dedicate, raliindu-mă astfel cu tragere de inimă la iniţiativa soţiei sale. Pe de altă parte, însă, faptul că nu pomenesc nimic despre boală este în foarte mare măsură consecinţa ideii că, pentru a aduce bine, doar la el trebuie doar la el trebuie să te gândeşti şi să faci referire. Cu aceasta cred că am lămurit şi de ce nu am dorit să schimb cele scrise, în tendinţa de a mă racorda la actualitate; s-a impus, totuşi (iarăşi e clar de ce), intercalarea parantezei în titlu.

Consider că nu mai trebuie să accentuez cât de îmbucurător ar fi fost ca Artur Silvestri să vadă volumul dedicat lui şi ca acesta să producă efectul aşteptat de noi toţi. Şi-aşa, însă, este cât se poate de oportună o culegere de articole care pe drept să omagieze această mare personalitate. Oricum, rămân cu sentimentul că nu am lucrat în zadar – şi încă o dată simt nevoia să-i mulţumesc pentru acest nou imbold la scris, într-o perioadă în care mă temeam tot mai tare că existenţa de care am parte mă va împiedica să mă concentrez la această activitate cu valoare de balsam.

* * *

E în firea lucrurilor ca, preocupaţi de cele cărora trebuie să la facem faţă (şi care, adeseori, nu sunt puţine – şi nici uşor de suportat), să nu dăm mare atenţie existenţei altora – mai ales dacă fizic nu se află în proximitate. Vin, însă, momente în care această indiferenţă se cuvine a fi lăsată la o parte, dacă vrei să fii om cu adevărat – şi nu doar vietate vorbitoare (cu gura sau în scris). Este situaţia de acum: aflând că Artur Silvestri, unul din puţinii oameni pentru care voi avea întotdeauna cele mai frumoase sentimente, a trecut de al unsprezecelea buchet de 5 ani, am luat repede hotărârea de a-i transmite felicitări în această formă. Mi-ar fi plăcut mai mult – pentru amândoi – s-o fi făcut la semicentenar; ar fi însemnat ca destinatarul acestor gânduri de bine (care, implicit, devin, urări) să fi avut înainte mai mulţi ani pentru a aduce noi valenţe unei activităţi oricum prodigioase. Şi-aşa, însă, pot fi mulţumit; mai mult, aş spune că formula prin care am redat 55 de ani trăiţi mi-a fost indusă pe căi cărora nu pot (şi nu mă străduiesc) să le desluşesc natura; în orice caz, nu consider întâmplător că în ea se cuprinde o faţetă a relaţiilor ce le-am avut cu domnul Silvestri: în Biblioteca on-line figurează şi „Al unsprezecelea“ – cea mai recentă carte dintre cele care mi-au apărut în format clasic.

Cred că se subînţelege că am pomenit de cele pe care le-am scris doar pentru a da o pildă a susţinerii de care am avut parte de la Artur Silvestri. Renunţ la formula de reverenţă înaintea numelui pentru că, în ochii mei, este o personalitate de mare anvergură, nu numai pentru prezent, ci pentru ansamblul creaţiei scrise a românilor. (Poate că nu trebuie să accentuez că fraza dinainte ilustrează precizările făcute în introducere.) Cu convingere spun că, fondând Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi extinzându-i activitatea, se înscrie în galeria marilor mentori ai actvităţii literare de la noi, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Desigur că, pentru a-i fi pe deplin şi unanim recunoscut acest statut este necesar ca autorii cărora le acordă sprijin să fie validaţi în timp (de cititori, în primul rând), dar poate afirma cu conştiinţa împăcată că tot ce a depins de el a făcut.

Această latură a activităţii sale, îndeplinită prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu sau chiar direct, îmi este cea mai apropiată; de aceea mă refer aproape exclusiv la ea. De altfel, cred că n-ar avea sens să trec şi eu în revistă prodigioasa contribuţie a celui despre care vorbesc în cam tot ce înseamnă cultură umanistă. Reliefez, totuşi, că această constantă a preocupărilor sale am văzut-o manifestată şi într-un domeniu care nu are – aparent – legătură cu ce am amintit mai sus: sectorul construcţiilor – ca să folosesc un termen generic. Articolele lui Artur Silvestri în favoarea conservării a ce dă farmec Bucureştiului au găsit în mine cu atât mai multă rezonanţă cu cât am văzut cu ochii mei cum a fost afectată Calea Victoriei.

Repet, însă (şi cu scopul de a accentua), că percep sprijinul acordat celor care simt nevoia să-şi comunice gândurile şi trăirile ca principalul element care îi asigură lui Artur Silvestri preţuirea atâtor oameni. Eu, cel puţin, am permanent în suflet că – prin Editura Online – m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul de a vedea difuzate două lucrări la care ţineam enorm, dar mai important şi mai semnificativ decât cele legate de mine este că aceste apariţii sunt (încă) o ilustrare a unui fapt care ar trebui să intre în banal: realizările tehnologice în sine nu pot fi catalogate drept morale sau imorale. Totul depinde de cum sunt utilizate – moment în care se vădeşte cine e cu adevărat om, deci înzestrat cu spiritualitate, în cel mai deplin sens. Aşa este cu Artur Silvestri: prin intermediul Internetului (atât de blamat deseori, nu fără temei) a reuşit să creeze o mişcare culturală de amploare şi să ofere şanse celor care au refuzat să-şi calce pe conştiinţă pentru a primi recunoaştere în România, unde şi în literatură se întâlnesc racilele ce pătează societatea – şi ar ţine de idilic să se întâmple altfel. E uşor să stabilesc relaţia între această poziţie a domniei-sale şi iniţiativa (care, din fericire, a avut ecoul dorit) de a-l numi preşedinte de onoare al Ligii Scriitorilor – organizaţie mai degrabă complementară decât alternativă cu origine în oraşul meu, Cluj, şi al cărei membru sunt. (S-ar putea, astfel, zice, că scriu în dublă calitate. Totuşi, cred că a ieşit în evidenţă că aceste rânduri vor să redea ce îmi este propriu.)

Datorită personalităţii şi strădaniilor lui Artur Silvestri, A.R.P. ar putea însemna şi Asociaţia Românilor de Pretutindeni. Găsesc foarte important (şi cu răsunet pe termen îndelungat, sper) demersul de a promova activitatea literară între conaţionalii noştri care suferă de pe urma statutului de minoritari. La fel este tendinţa de a difuza reviste conţinând transpuneri în alte limbi ale celor scrise de români. Chiar şi titlurile acestor publicaţii au rezonanţă deosebită pentru cine vrea să o perceapă: „Kogaion“ face trimitere la spiritualitatea noastră ancestrală (care încă reprezintă o enigmă, la cât de vastă este), iar „L'Étoile du Danube“ mă duce cu gândul la mijlocul secolului XIX – alt moment în care mari intelectuali se dedicau dezvoltării capacităţii creatoare autohtone, cu literatura ocupând un loc aparte.

Desigur că se mai pot spune multe cuvinte frumoase despre Artur Silvestri (şi nu pot avea pretenţia de a-i acoperi activitatea în toată complexitatea), dar sunt convins că domnia-sa însuşi, cu profunda implicare în creştinism pe care i-o cunosc, e distant faţă de măririle lumeşti. Totuşi, simt nevoia să accentuez cu putere o idee care ar putea servi şi drept concluzie: cel la care m-am referit este – indiscutabil – o rară valoare, fiind pătruns de acest fapt, în mod conştient sau nu. Opinia tocmai expusă provine şi din convingerea că numai oamenii cu asemenea suprafaţă nu au reţineri în a recunoaşte meritele altora, chiar exagerându-le uneori, în scop de stimulare. Aceasta, împreună cu îndrumările pe care le oferă cu largheţe, arată clar că nu se tem de o eventuală concurenţă. Astfel, Artur Silvestri constituie o excepţie – până la a face notă discordantă – faţă de cei care s-au făcut cunoscuţi în România contemporană.

(Apărut în cadrul uneia dintre cărţile omagiale – sper, pentru că nu am primit vreo dovadă, deşi – la cererea editorilor volumului, am adăugat acest prim alineat: „Regret enorm să văd că acest modest omagiu nu mai ajunge să-şi îndeplinească menirea iniţială: să contribuie, pe cât posibil, la a-i creşte lui Artur Silvestri tonusul psihic – element cu foarte mare (şi încă necunoscută în totalitate) importanţă în lupta cu tot ce afectează starea fizică. M-am apucat de lucru de îndată ce am aflat că o boala ce-o avea îi pune în pericol viaţa, şi n-am zăbovit mult; când scrii cu sufletul, ideile – vizibile prin cuvinte şi asocierea lor – apar şi se succed cu mai puţin efort. Fatalitatea a fost copleşitoare, totuşi: pe când voiam să trimit articolul, aşa cum îl elaborasem, am primit vestea sfârşitului existenţei fizice a celui căruia îi era destinat. Mai mult, am fost pus în faţa unei sinistre coincidenţe: tragicul eveniment se produsese cam pe când terminam scriitura – cu destule speranţe, cum se poate bănui. Această turnură nu schimbă, însă, esenţa a ce am simţit nevoia să comunic. Consolarea mea este că măcar păstrăm memoria acestui om cu totul remarcabil – şi aş vrea să fie pe termen nedefinit ca durată, precum în cazul meu.“ Implicit, am schimbat şi titlul, în „O dispariţie doar trupească“. E firesc, totuşi – cel puţin aşa cred – ca în această culegere să rămînă ce am scris exclusiv de la mine.)

Poate romanul să fie minimalist?

Am adoptat forma interogativă pentru ca să nu vin direct cu o sentinţă. E destul că am con­vin­ge­rea că opinia îmi va fi desluşită pe măsură ce voi dezbate aspectele ce au prins contur în minte pe când încercam să răspund la întrebarea enunţată, întrebare care s-a dezvoltat tot mai insistent pe mă­su­ră ce citeam prezentarea apologetică şi ilustrarea acestei tentative de nou în – cred eu – cel mai po­pular do­meniu al epicului.

Analiza o voi face în calitate de consumator de literatură; pot să spun că mă plasez exclusiv în a­­ceas­tă postură, din moment ce şi în scriituri m-am ghidat după ea. Nu este, însă, locul să vorbesc des­pre mi­ne – bineînţeles; totuşi, mai trebuie să spun – şi ca un fel de explicaţie pentru poziţia ce-o a­dopt faţă de romanul minimalist – că am (şi) în lectură gusturi mai degrabă conservatoare. Toto­dată – şi aici cu tra­gere de inimă sunt de partea d-lui Grama – consider că nivelul unei lucrări lite­ra­re îl stabilesc cititorii, nu criticii. Spunând acestea, ar trebui să reiasă că sunt de acord şi cu o altă a­fir­maţie: nu agreez romane­le care cuprind de toate, autorii având intenţia clară de a da material bo­gat pentru cronici (elogiase – nor­mal!); „Baltagul“ este un exemplu extrem de ilustrativ. Pe de altă parte, însă, nu cred că se poate renunţa complet la pasajele de natură descriptivă, chiar când roma­nul este de acţiune, cu condiţia ca a­se­menea descrieri să fie la obiect, deci strict în legătură cu co­loa­na vertebrală a lucrării. (Dacă ar lipsi com­plet sau aproape, s-ar ajunge la cărţi gen „Indiana Jones“. S-ar putea ca acestea să fie considerate din familia romanului minimalist, însă nu sunt litera­tu­ră, ci scenariu de film.)

Ajungând să tratez despre descrieri, îmi pare potrivit să afirm că am considerat (şi opinia mi-a de­­ve­nit tot mai fermă cu trecerea timpului) lipsă de dibăcie scriitoricească o zugrăvire în amănun­ţi­me a per­sonajelor pe alte planuri decât cel fizic (inclusiv îmbrăcămintea). Acestea ar trebui să reiasă din vor­bi­re redată. Cu termenul dinainte – forţat, poate – am vrut să cuprind şi monologul, ca formă de exprimare în romanul psihologic. (Despre dialog ar avea rost să vorbesc dacă m-aş adresa unei a­u­dienţe cu pregătire redusă.)

Mai abordez două aspecte, percepute de mine ca fiind ilustrate prin romanul minimalist ce ni s-a propus spre lectură. Unul dintre ele este intenţia de a determina cititorul să-şi pună probleme, mergând până la a configura variante sau continuări. Şi judecând după mine, dar şi văzând ce gen de cărţi au succes mare, pot spune că majoritatea covârşitoare citesc pentru a se destinde, deci sunt departe de dorinţa de a se frământa pe marginea lucrărilor ce le parcurg. Mai degrabă ar ajunge la al doilea aspect ce mi-a atras atenţia: să înjure autorul. O fi şi aceasta o formă de popularitate, însă tre­bu­ie să fii cel puţin excentric ca s-o urmăreşti; rişti ca aproape nimeni să nu te mai citească a doua oa­ră, chiar dacă ai avea parte de critici elogioase.

O dată ce am revenit asupra diferenţei (şi chiar discrepanţei) dintre găselniţele criticii literare şi gustul comun, îmi permit să mă întorc şi la orientarea mea conservatoare. Ea mi-a determinat cri­sta­li­zarea opiniilor pe marginea romanului minimalist – pe care, însă, nu le cred infailibile. Rămâne ca tim­pul să hotărască asupra acestei tendinţe. Totuşi, cred că ar trebui ţinut cont de faptul că marile ro­­mane ale secolului XIX sunt încă de neînlocuit în edificarea unei culturi generale solide – şi îşi vor păstra acest statut multă vreme, probabil. În plus, după arhitectura lor s-au creat mai apoi cărţile de succes – inclusiv cele care nu excelează în privinţa calităţii literare.

Alte articole

Urmează o serie de articole pe care le voi publica în volum (tot pe Internet) – această intenţie fiind substratul reţinerii în a le fi pus aici deja. Recent, însă, mi-am zis că ar fi mai accesibile aşa, iar aceasta ar veni în sprijinul dorinţei mele de a împărtăşi idei şi trăiri la care e normal să ţin mult, de vreme ce am pus suflet în enunţarea lor. Am toate indiciile să cred că nu şi-au pierdut actualitatea, chiar dacă au izvorât acum mai bine de un an – dacă nu trei-patru.

Recenzie - 2007

O manipulare ce dă fiori

E destulă vreme de când posturile Realitatea (în primul rând) şi Antena 3 au început să difuzeze son­daje din care rezulta că românii consideră că traiul lor a fost mai bun în comunism. Am rămas a­proape indiferent, mai ales că nu acord acestor canale decât secundele necesare pentru a vedea în ce aspecte lovesc (altceva nu ştiu face). Încerc astfel să evit să fiu luat pe nepregătite dacă apar noutăţi (întotdeauna de natură negativă – evident).

Am folosit termenul „lovesc“ ca urmare a stării de spirit ce mi-o induc; de aproape un an sunt consternat de violenţa atacurilor asupra preşedintelui Băsescu şi a partidului din care provine (şi care încă este al său – să nu ne ascundem după deget), atacuri iscate sau încurajate de posturile în cauză. Mereu îmi aduc în minte articolele lui Brucan de după război şi editorialul lui Darie Novă­ceanu din 14 iunie 1990 (după prima zi a marii mineriade, cu cumplitele ei devastări – precizez, pen­tru cei prea tineri şi pentru cei care pot sau au intenţia să uite). Cele dintâi sunt doar istorie pen­tru mine şi, chiar dacă nu le-am văzut, am convingerea că atacau cu sălbăticie elita interbelică. În schimb, articolul lui Novăceanu l-am citit ca om de aproape 30 de ani, dintre care vreo 18 visasem la libertate. E clar, deci, ce groază m-a cuprins văzând că se cere abolirea foarte recentei democraţii (şi-aşa „originală“), fiind ataşat puternic de libertatea de exprimare; măcar asta am avut chiar şi sub Iliescu.

Sentimente atât de oribile se estompează foarte greu în timp; de aceea am fost şocat în acest sep­tembrie 2010, luând cunoştinţă – la Realitatea TV – despre un sondaj din care reieşea că locui­to­rii României ar dori din nou co­mu­nism.

Recunosc că nu am văzut (dar cred că nici nu s-a difuzat) repartiţia pe vârste a respondenţilor; dacă erau mulţi sub 25 de ani, mă mai puteam linişti, considerând – cu temei, cred – că aceştia nu au bază să se pronunţe. (Mi se pare clar de ce.) Oricum, rezultatul de ansamblu m-a impresionat atât de neplăcut încât pe loc m-a dus cu mintea la una din ideile capitale din filmele care atrag atenţia a­su­pra pericolului pentru însăşi esenţa fiinţei umane reprezentat de instaurarea unui guvern mondial, cu control absolut asupra fiecăruia dintre noi. Ader total la ce se afirma în filmele menţionate: mai tragic decât ca un atare guvern să fie impus prin forţă ar fi ca oamenii să îl ceară.

Analogia e vădită, deci oricine e lucid în România ar trebui să simtă fiori la gândul că există cine să împlinească această etalată dorinţă a populaţiei: Iliescu s-ar ocupa de doctrină, Voiculescu – de supravegherea strictă, iar Patriciu şi alţii – de jaf. Într-o asemenea situaţie, s-ar valida ceea ce deocamdată am spus doar în glumă alor mei: multora le-ar veni să-mi pupe mâna cu care l-am votat pe Băsescu.