Reflecţii profane privind religia creştină

De la început trebuie să precizez că nu cunosc aprofundat textele dogmatice care stau la baza în­văţăturii creştine. M-am încumetat, totuşi, să mă opresc la subiect ca reacţie la iniţiative şi acţiuni despre care consider că afectează religia strămoşilor mei, fiind astfel – în cele din urmă – ameninţări la identitatea noastră culturală şi naţională.

Nu pot să spun că am fost crescut în spirit religios, cu toate că mi s-au transmis în familie ele­men­te de învăţătură şi cult creştin. La şcoală, aşa-zisa educaţie era de esenţă contrară – precum la ge­neraţiile ce au urmat învăţământul în perioada comunistă. Poate chiar asta mi-a stimulat curiozita­tea de a cunoaşte mai multe despre viaţa, faptele şi ideile lui Iisus şi ale apostolilor Săi. Le-am abor­dat din perspectivă istorică – deci cu mintea, nu cu sufletul. Totodată însă, pe măsură ce treceau a­nii, îmi dădeam seama că trebuie să existe o entitate supremă, care să fi creat universul şi să-i fi sta­bi­lit legile. De la început mi s-a părut şubredă afirmaţia lui Engels cum că materia e infinită în timp şi spa­ţiu; chiar şi ştiinţa (fizica, în speţă), prin progresele recente, o contrazice.

Toate religiile (în primul rând cele larg răspândite, cu care se impune să fac conexiuni) au, însă, ca punct nodal existenţa unui Creator, care – în general – este şi divinitatea supremă. Bineînţeles că de aici până la a fi creştin e o cale lungă, şi se ştie unde trebuie să ajungi: să fii pătruns de miracolul Învierii – prin care Iisus Hristos demonstrează incontestabil şi pe veci că este El Însuşi Dumnezeu şi individualizează ca religie ansamblul învăţăturilor propovăduite. Astfel, totul poate fi sintetizat în ce­lebra zicală „Crede şi nu cerceta“.

Recunosc că – dată fiind formaţia mea de om al secolului XX, cu asaltul informaţional implicit – mi-e greu să mă conformez acestui principiu din Evul mediu, ceea ce nu mi se întâmplă cu cre­din­­ţa într-un Creator, după cum sper că am arătat clar. (Aceasta este diferenţa dintre a fi ateu şi a fi li­­ber-cugetător – termeni care adesea sunt luaţi ca sinonimi de către oameni ce se pretind cu ori­zont.) To­tuşi, chiar din perspectiva unor domenii ce ţin de sfera materialului (is­torie, sociologie, etc.), creş­ti­nismului i se cuvine mai mult decât consideraţie, fie şi pentru că este cea mai răspândită re­ligie din lume. Timp de 2000 de ani a atras întruna adepţi, în ciuda obstacolelor de tot felul (la ca­re voi reveni), şi continuă pe acelaşi drum. Un astfel de fenomen nu ar fi putut avea loc dacă nu be­ne­fi­cia de temeiuri extrem de stabile şi impresionante.

Înainte de a prezenta unele pericole şi lovituri din interior la adresa religiei noastre (şi care, de fapt, m-au îmboldit să scriu aceste rânduri), îmi voi permite să vorbesc despre ascensiunea ei, a­lă­turi de re­laţia cu celelalte două mari religii din bazinul mediteranean, precum şi cu ipoteze deri­vând din stu­dii de analiză istoriografică. Toate acestea – după cum se poate şi remarca – afectează mai pu­ţin creştinismul şi pe adepţii săi decât unele manifestări recente, pe care le consider aberante; voi încer­ca să îmi argumentez punctul de vedere trecându-le în revistă. Trebuie să adaug o pre­ci­za­re: nu am de gând să mă refer la clerici. Ar fi de discutat cu privire la colaborarea înalţilor prelaţi or­to­docşi cu regimul comunist, dar am făcut-o destul în alte părţi. Cât despre preoţii protestanţi care cu­nună homosexuali, nu ne afectează îndeaproape în prezent. Aşadar, mă opresc aici cu această te­mă, motivul primordial fiind că Mântuitorul Însuşi spunea că fiecare om poate să-şi facă biserica lui – chiar dintr-o piatră de pe câmp; totul este să se roage cu credinţă. În plus, nu vreau să cad în e­roa­rea învăţământului politico-ideologic de pe vremuri, care ataca Biserica în cadrul şedinţelor de ate­ism ştiinţific. (Aş pune ghilimele dacă n-aş fi convins că termenul e grăitor chiar pentru cei care nu au luat contact cu conţinutul lui.)

Din informaţiile mele, se admite unanim că schimbarea unei orânduiri cu alta se face prin revo­lu­ţie. Este evidentă, în ţările care au influenţat mersul istoriei, instaurarea pe această cale a capita­lis­mu­lui şi a socialismului (denu­mit actualmente co­munism – punctez şi aceasta, ca să elimin orice con­fuzie). Chiar trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă putem să o atribuim unei re­voluţii, în­să în tehnologie: perfecţionarea uneltelor şi armelor din fier. Logic, mi-am pus problema că trebu­ia să fi existat o revoluţie şi între sclavagism şi feudalism, dar nicăieri nu am găsit formulat explicit acest punct de vedere. Reflectând mai profund, mi-am dat seama că tocmai creştinismul a ju­cat acest rol revoluţionar, subminând Imperiul roman.

Mă simt dator să îmi argumentez părerea, şi înainte de orice voi sublinia că nicio altă religie nu are atâta importanţă în istoria omenirii. Desigur că, în conştiinţa comună, o transformare de tip revo­lu­ţionar presupune confruntări cu grad variabil de violenţă desfăşurate într-un interval scurt, în­să uneori trebuie să privim dincolo de aparenţe. Toată lumea îşi dă seama că, la apariţia creştinismu­lui şi cel puţin 200 de ani mai apoi, puterea – implicit ordinea ­– romană nu avea cum să fie răsturna­tă pe cale armată. În schimb, mesajul Mântuitorului – cu nenumăratele lui faţete, asupra cărora nu am pregătirea şi spaţiul să insist – a înlăturat teama oamenilor simpli faţă de opresori; de aici răs­pân­direa colosală. Slăbirea imperiului s-a concretizat şi pe plan militar – poate cel mai important, du­pă cum sugeram mai sus. Convertirile masive, de la soldat la general (Sfântul Gheorghe), în pa­ra­lel cu intensificarea atacurilor popoarelor migratoare (datorită şi acestor circumstanţe favorabile), au dus, în timp, la situaţia în care a devenit necesar gestul lui Constantin cel Mare de a statua religia creş­tină ca oficială. Pe de altă parte, consider fundamentată ideea că Biserica a fost prima or­ga­niza­re de tip feudal – idee găsită în cartea „Sfinţii – mit, legendă, adevăr“, apărută în comunism, dar ca­re aborda problemele cu considerabil mai multă decenţă decât întâlnim deseori astăzi; de a­ce­ea am ţi­­nut să îi menţionez titlul.

Există opinii că această religie ar fi una a sclavilor (deşi de la început a câştigat adepţi între membrii clasei sus-puse, iar pe împărăteasa Elena – mama celui tocmai pomenit – nu trebuie eu să o pun în evidenţă) sau că nu poate avea prestigiu o credinţă al cărei întemeietor a suferit cea mai de­gra­dantă moarte existentă la acea vreme. Faptele au demonstrat, însă, că tăria creştinismului stă chiar în aparenta sa slăbiciune, ceea ce mă face să îndrăznesc a afirma că Îl urmează pe Cel care l-a fondat – şi care a ales să îşi sfârşească astfel existenţa pământească, să nu uităm. Această trăsătură e­senţială i-a permis să reziste şi ulterior agresiunilor de tot felul, păstrându-şi nelaterată fibra.

Încerc să trec în revistă câteva dintre cele pe plan ideatic, remarcate pe parcursul anilor. Nu mă a­plec asupra relaţiei dintre iudaism şi creştinism, pentru că o consider arhicunoscută; totodată, e un subiect prea vast şi cu prea multe aspecte dureroase pentru a fi cuprins aici. Vreau doar să punctez o o­pinie – despre care nu ştiu dacă e originală. Cred că o serie de dificultăţi din această relaţie au pro­ve­nit din fap­tul că adepţii lui Iisus au fost consideraţi o sectă desprinsă din religia iudaică. E o sim­plă ipo­teză; de aceea nu mă hazardez să afirm că din acest gen de concepţie derivă opinii afectând dog­ma creştină, cu pretenţie la o bază raţional-ştiinţifică. Voi enumera – fără comentarii – pe cele mai izbi­toa­re (pentru mine, cel puţin): Iisus nici n-ar fi existat ca personaj istoric (şi – legat de a­ceas­ta – în­treaga doctrină creştină ar fi fost creată de Apostolul Pavel) sau – dacă a existat – S-ar fi năs­cut dintr-un viol al unui legionar roman, iar sfârşitul Său nu ar fi venit prin răstignire, ci ar fi fost co­bo­rât viu de pe cruce, ulterior plecând în sudul Franţei actuale împreună cu Maria Magdalena (deja so­ţia Lui) şi cu fiica lor.

Deşi e o abatere serioasă de la dogmă, personal nu văd nimic rău în ideea că Iisus ar fi fost că­să­torit. Şochează, însă (fiind mai mult decât blasfemie), o altă redare a relaţiei Lui cu Maria din Magdala – şi cu aceasta ajung la loviturile din interior (teoretic, cel puţin) asupra religiei împămân­te­nite aici chiar de către unul dintre discipolii lui Iisus: Sfântul Apostol Andrei. Iarăşi nu vor mai fi necesare comentarii după ce voi arăta că mă gândesc la acea piesă scrisă de Alina Mungiu-Pippidi care a determinat – firesc – multe şi vii reacţii. Trec peste cele majoritare şi justificate (între care a fost a mea şi a întregii familii), dorind să le consemnez doar pe cele care mi-au stârnit impresii ase­mă­nă­toa­re cu lucrarea teatrală. Le voi lua în ordinea ascendentă a neplăcerii provocate: unii au luat în râs (cum prea des e la români) autoarea, în legătură cu anumite refulări, iar alţii au reproşat acto­ri­lor ca­re au refuzat să joace într-o asemenea porcărie (să-i spun pe nume) că nu sunt destul de des­chişi la cap. În acel moment m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi apărut ceva analog într-o ţa­ră mu­sul­mană. Mulţi s-au ridicat împotriva lor când au reacţionat violent în legătură cu caricatu­ri­za­rea lui Mahomed, dar o atare atitudine este – cred eu – mai bună decât îngăduinţa faţă de impietăţi de ge­nul celei aruncată în lume de către Alina Mungiu-Pipppidi.

S-ar putea obiecta că religia creştină este – prin esenţa ei – una a toleranţei. Şi islamismul este, însă. Desigur că e la îndemână contraexemplul actelor teroriste din prezent, dar cred că e înţelept să pri­vim în ansamblu. Ştim foarte bine că turcii au îngăduit în Ţările Române continuitatea religiei stră­moşeşti, ceea ce se încadrează într-o tendinţă generală a credinţei lor. Am aflat chiar de la un mu­sulman că, după ei, creştinii pot ajunge până în cerul al treilea al lui Mahomed, dintre cele nouă. Totodată, recunosc 5 mari profeţi – pe care îi voi enumera în ordine cronologică: Moise, Zara­thustra, Buddha, Iisus şi Mahomed. Nu mai trebuie să spun că asemenea concepţii nu se bucură de re­ciprocitate din partea creştinilor – şi nici să dau detalii.

Rămânând la raportul cu mahomedanismul, e clar că religia noastră n-ar fi atât de expusă dacă s-ar fundamenta pe o formulă de genul „Allah este Dumnezeu, şi Mahomed – profetul său“. (De alt­fel, existenţa acestui personaj istoric nu are cum să fie pusă la îndoială.) Ca şi cum contestarea lui Hristos nu ar fi suficientă, mai nou asistăm la discuţii – tot în interiorul creştinismului ­– chiar asupra na­turii Crea­torului. Mai auzisem eu de secte care vorbeau de Dumnezeu-Mama, dar erau minore, a­şa că le-am acordat atenţia corespunzătoare. Acum, însă, am aflat că o traducere a Bibliei are ten­din­ţa de a se adapta la atmosfera modernă de emancipare (greşit înţeleasă – fie-mi permisă remarca) a feme­ii. Se poate că această nuanţă a versiunii a fost imprimată de coordonatoare, însă mi se pare mai im­por­tant să nu se bucure de influenţă – mai ales că nu are bază, cel puţin din punctul meu de ve­dere. Nu am căderea să vin cu argumente teologice detaliate, însă pentru mine e destul că Iisus vor­beşte doar despre Tatăl – de unde şi rugăciunea noastră fundamentală, tot de către El dată ome­ni­rii.

Nu-mi este dat – fireşte – să ştiu ce va mai fi. Am, însă, credinţa fermă că religia întemeiată de Hristos îşi va urma existenţa fără mari tulburări. E clar că structura unora îi împiedică să accepte fă­ră rezerve cele cuprinse în Noul Testament – în frunte cu Învierea. Totuşi, baze raţionale are şi con­sta­tarea că religia creştină nu mai poate fi subminată serios, fie şi pentru că s-a impus şi se impune de aproape 2000 de ani. Cu atât mai mult se cere o atitudine cel puţin decentă – dacă nu pătrunsă de pi­­oşenie – în faţa acestei componente cu totul remarcabile a existenţei umanităţii.

(Apărut în Almanahul „Tribuna afacerilor“, Cluj, 2008 şi tradus pe WriteSight.com)