Bine zis „şi“ !

Cel mai adesea e greu să alegi titlul – cel puţin pentru mine, care sunt ataşat de ce e clasic, deci caut ca orice titlu să exprime lapidar baza a ce am de spus. În acest caz, am fost bucuros să pot lega in­trarea în ideea ce vreau s-o dezvolt de formula ce prezintă tematica numărului curent. În mo­men­tul de faţă, însă (şi din păcate), în multe locuri din lume (inclusiv România) mai degrabă se po­tri­veş­te un enunţ de genul „globalizare sau identitate culturală“.

Am arătat într-un eseu anterior de ce situez globalizarea pe un loc de frunte între aşa-zisele pro­­vo­cări ale lumii contemporane, ajungând şi atunci la ţara şi poporul meu – de care mi se pare fi­resc să fiu preocupat în primul rând. Totodată, spectacolul vieţii de zi cu zi, mai cu seamă tele­vi­ziu­nea, îmi întăreşte părerea că suntem năpădiţi de un cosmopolitism dus la extrem. Prin urmare, dacă te ra­por­tezi la curentul predominant, devine de prost-gust să afirmi şi să susţii valorile româneşti. Cei ca­re o fac, deşi distinşi ca intelectuali şi oameni (dintre care câţiva cunosc personal – ceea ce mă o­no­r­ează), sunt relativ puţini şi izolaţi, date fiind împrejurările.

Identitatea culturală este, evident, parte a identităţii naţionale. Urmează să aibă tot mai multă pon­dere, de vreme ce ne îndreptăm – măcar teoretic – spre o epocă a cooperării, în care presiunile mi­litare şi economice ar trebui să fie serios diminuate, până la dispariţie. Desigur că românii, ca po­por al lumii şi – poate în primul rând – al Europei unite, sunt datori să ţină pasul cu schimbările şi să se încadreze armonios în concertul naţiunilor. Aceasta nici pe departe nu înseamnă, însă, să im­plan­tăm la noi ca atare particularităţile altora, ba chiar să le înlocuiască pe ale noastre.

Exemple se pot da lesne şi pe multiple planuri. Vedem peste tot varietăţi de hot-dog şi ham­bur­ger, precum şi de pizza (în general departe de cea originală – cum am constatat în patria ei), în loc de plăcinte şi cornuri. Nu numai eu afirm că aceste importuri sunt cu atât mai indigeste cu cât o­ri­gi­nea lor e mai depărtată de meleagurile şi obişnuinţele noastre. (De bine, de rău, pizza aparţine u­nui popor nu numai european, ci şi de un sânge cu noi.)

Ar fi prea banal să mă refer pe larg la conţinutul filmelor de pe posturile de televiziune cele mai vizionate (azi se zice: cu cel mai mare rating) şi la influenţa lor. Nu le urmăresc, cum nu urmă­resc nici documentarele despre laturile vieţii vedetelor de la Hollywood; mi-am afirmat altă dată con­­vin­gerea că fac parte dintr-un plan concertat – intern şi extern – de transformare a indivizilor într-o ma­să amorfă, deci uşor de manevrat. Se încearcă aşa ceva în toată lumea, dar cu regret constat că ro­mâ­nii sunt mai receptivi ca alţii – opinie pe care o voi susţine şi în continuare.

Desigur că nu poţi vorbi despre televiziune şi răsunetul ei fără să aminteşti de telenovele. Mai mult decât nivelul lor calitativ (măcar intenţionează să promoveze ce este pozitiv în viaţă – din pu­ţi­nul cât am văzut), în cadrul temei pe care o am de tratat intră maimuţăreala pe care o facem şi în a­cest domeniu. Prima telenovelă românească – judecând după crâmpeiele la care, fără să vreau, am fost martor – a ieşit lamentabil. Nu mă bag în critică de film, deci voi comenta despre prestaţia ac­to­rilor doar că generaţia mai în vârstă a reuşit să atenueze cât de cât neajunsurile scenariului şi regiei. Acestea sunt cauzele primordiale ale eşecului, şi denotă slaba percepţie a ce înseamnă cu adevărat ca­pitalismul. (E drept că viaţa de zi cu zi nu este o sursă de inspiraţie; dimpotrivă.) Aşa s-a ajuns la fal­­sitate. În schimb, serialul „Ochii care nu se văd“ a reuşit să fie aproape de fiinţa noastră, poate fiindcă a fost mai puţin preţios. Chiar şi fiul meu (de 3 ani în 1989) l-a apreciat în aşa măsură încât îl prefera filmelor americane.

Trebuie să recunoaştem că românii au o jenantă tradiţie în a se plia după alţii. De la atitudini gen coana Chiriţa şi tendinţele postbelice spre a demonstra că româna este o limbă slavă, s-a ajuns azi ca mai toată lumea să caute oportunităţi de job. Ce să mă mai mir, dacă în programa de bacalau­re­at pentru limba română există itemuri, sau am auzit cu urechile mele, la facultatea de filologie şi cu referire la folclorul nostru, termeni ca "background" şi "pattern"? (Să nu fiu înţeles greşit – că aş fi un partizan al formulelor gen „de gât legău“. Nu trebuie să forţăm echivalenţe în limba româ­nă, dar nici să le înlăturăm, dovedind necunoaştere şi a limbii la modă.)

A-ţi păstra identitatea culturală este altceva decât opacitatea faţă de tezaurul intelectual al al­­tor popoare sau forţarea exportului valorilor proprii. Totuşi, realizările care au alcătuit patrimoniul u­niversal de-a lungul timpului au trebuit cândva să fie făcute cunoscute, chiar dacă uneori pare că s-au impus de la sine. Pentru asta, însă, e esenţial ataşamentul faţă de locurile şi neamul de origine, du­blat de capacitate de persuasiune. Difuzarea valorilor şi informaţiilor în prezent este infinit mai fa­cilă şi mai vastă decât în perioada când lumea a luat cunoştinţă de arta Greciei antice, pictura itali­ană sau literatura şi muzica secolelor XVIII şi XIX – ca să dau exemplele ce mi-au venit pe loc. Nu cred că putem recurge la argumentul că o limbă slab cunoscută nu poate sta la baza unei mari li­te­ra­turi; rusa are şi alt alfabet, şi totuşi o lume întreagă îi cunoaşte pe Dostoievski şi Tolstoi.

Am convingerea – bazat şi pe experienţele de peste hotare – că popoarele nu sunt mari după nu­mărul de indivizi sau întinderea teritoriului naţional, ci după demnitate şi respect faţă de valorile pro­prii – a căror promovare este, de altfel, stipulată în carta Uniunii Europene. E departe (dacă va ve­­­ni vreodată) vremea să se instaureze situaţia imaginată de comunism şi de filmele SF: întreg Pă­mântul să fie locuit de o singură naţiune, cu aceleaşi valori şi aspiraţii. Deocamdată identitatea na­ţio­nală nu poate fi nesocotită. Cultura – cum am spus (nu doar eu, desigur) – va fi un instrument pu­ter­nic de afirmare a unui popor şi îşi poate găsi locul în ansamblul unei civilizaţii umane în care re­la­ţiile şi influenţele reciproce sunt tot mai intense. Cea mai importantă condiţie este să răspundă u­nor aspiraţii legate de fiinţa omenească, dar contează mult şi eliminarea unor complexe – de in­fe­rio­ri­tate, mai ales.

(Apărut, probabil, în „Origini“,în 2005)