Revolta din Petrova

În aceste zile, gândurile românilor de suflet se îndreaptă spre retrăirea evenimentului de la ca­re – parcă de necrezut – au trecut 15 ani şi care şi-a găsit un loc de onoare în amintirile pe ca­re pot să le fac cunoscute datorită prietenilor de la Criterion Publishing. Totuşi, deoarece capitolul ce e­­vo­că mişcarea din decembrie 1989 e amplu (pe lângă că s-au spus şi s-au scris atâtea despre ea), pre­fer să mă o­rien­tez spre un alt capitol. Este – poate – tot atât de semnificativ, din moment ce re­dă – aş zice – o anticipare, la care mă mândresc că am fost martor ocular, a ridicării care a dus la răsturnarea lui Ceauşescu.

XVIII

La scurtă vreme după ce se întoarseră şi ei în Petrova, într-o di­mineaţă de luni, tinerii Ardeleanu a­u­zi­ră o gălăgie neobişnuită pen­tru acele locuri şi acea oră. Când se duse la fereastră, Bogdan văzu cum gru­puri destul de mari înaintau pe uliţa dispensarului spre cen­trul satului. Erau şi deosebit de mulţi bărbaţi pen­­tru perioada a­cea­­sta, când majoritatea plecau la tăiat păduri sau la lucrul câmpu­lui în Banat. Se co­men­ta cu glas răstit, aşa că se putea auzi că sunt re­vol­taţi împotriva faptului că s-a de­cis ca Petrova să devină sat şi să a­parţină de comuna vecină Leordina.

Deşi continua să se considere clujean get-beget, nu pu­tea totuşi să nu fie alături de petroveni – mai ales că era vorba aici de o problemă care privea întreaga ţară, fiind un alt abuz al regimu­lui. I­de­ea – izvorâtă, de­sigur, din capul „genial“ al Marelui Stăpân – se nu­­mea „sistematizarea satelor“ şi a­vea mai multe aspecte. U­nul din­tre ele era desfiinţarea comunelor şi transformarea lor în sate, ca să se reducă şi numărul de pri­mă­rii, şcoli, dispensare, etc. – din sim­plul mo­tiv că nu mai era din ce să-i plă­teşti pe cei care lucrau a­co­lo. Pe de al­tă parte se urmărea mutarea ţăranilor în blocuri, ca să li se ia şi mi­­ci­le loturi de pe lân­gă casă. A­ces­­te blocuri de 4 eta­je nu erau însă prevăzute cu canalizare ca la oraş, aşa că locuitorii lor a­veau par­te numai de dezavantajele de la ţară – adică fântâna şi la­tri­na în curte. (Se mai dorea şi mutarea cu forţa a pen­sio­narilor la ţa­ră, tot în astfel de blocuri, ca să se e­li­be­re­ze locuri în oraş pentru mun­­citori[63] – dar aceasta nu s-a reuşit, fiindcă n-a mai fost timp.)

Ştiind că în sudul ţării abuzurile asupra ţăranilor fuseseră duse la îndeplinire fără murmur, Bog­dan se bu­cura că în sfârşit cineva protestează. Abia aştepta să afle mai multe amănunte – şi norocul a fă­­cut să a­pa­ră destul de repede în dispensar cumnata uncheşului Ţă­ranu, care stătea şi ea în centrul sa­­tului.

— Ce se întâmplă aici?

— Dom’ doctor, e bai mare. Vor să ne transforme în sat şi să fie cen­trul de comună la Leordina. As­ta în­seam­nă că pentru fiecare scri­soa­re sau fiecare act de semnat de la primărie ar trebui să mer­gem pâ­nă aco­lo.[64] Ba mai mult, şi registrul funciar o să treacă acolo – aşa că or să ne ia şi pămân­tu­rile.

— Bine-bine, dar cum s-a putut aşa ceva de pe-o zi pe alta?

— Au chemat-o pe primăriţă la partid, şi ea a semnat imediat să ne schimbe în sat. Ei nu-i pasă, căci e zâni­tu­­ră. A venit de undeva de lân­­gă Braşov şi n-are nici un pic de pământ aici.

Asta se adăuga la faptul că, deşi trecuse ceva vreme de când era medic în comună, nici n-o cu­nos­cuse pe primăriţă – ca­re îşi îndeplinea funcţia ca pe orice sarcină de partid, adică fără nici cea mai mică tragere de inimă. Voia totuşi să ştie dacă această fe­­meie a călcat măcar în Petrova de când e­rau ei acolo.

— Primăriţa a fost pe-aici zilele astea?

— Da. Chiar azi-dimineaţă oamenii au vrut s-o rupă în bucăţi, dar a fu­­git cu trenul, nu ştim cum.

Pentru un om care ştia istoria acestor locuri – începând de la cum a că­zut Sarmizegetusa, era u­şor de bă­nu­it cum a scăpat cea care ar fi tre­buit să-şi apere oa­menii. În acelaşi timp însă, un pasio­nat de do­­me­niu îşi dă­dea seama că trăieşte în acel moment evenimente memorabile, deci trebuia să la­se la o parte ce s-a p­e­­tre­cut în ur­mă cu aproape 2000 de ani. Toate acestea îi tre­cură într-o clipă prin min­­te tânărului me­dic, ast­fel că se ho­­tărî să îşi continue întrebările:

— Care este situaţia acolo, în centru? Am văzut de dimineaţă că vin gru­­puri de oameni de pe toa­te dea­lurile.

— E nenorocire. Au venit din toate părţile şi au blocat drumul naţio­nal. Au spart geamurile şi au dat foc la primărie, şi cer să vină pri­mul-secretar, căci nu discută decât cu el. Cele mai furioase e­rau fe­me­ile, care-şi du­ceau şi copiii. Acum parcă s-au mai potolit, căci vi­cele le-a spus că va veni în­­coace primul-secretar. La în­ceput în­să, n-a putut răzbi singur – aşa că l-a chemat în ajutor şi pe cum­­na­tu-meu.

Bogdan Ardeleanu abia aştepta să vadă cu ochii lui că în sfârşit ţăranul român se ia de piept cu oricine pentru pământul său, aşa că se îmbrăcă repede şi se duse glonţ la primărie. (Ileana rămăsese în dis­­pensar pen­tru orice eventualitate, dar era absurd să crezi că ar fi ve­­nit cineva la consultaţie, când practic tot satul era pe şoseaua prin­ci­pală.)

Făcându-şi loc printre oamenii care flancau drumul mare încă de la ieşirea din uliţa dispensa­ru­lui, a­jun­­se destul de re­pe­de peste drum de primărie. I-a sărit în ochi că asis­ten­ta nu exa­ge­ra­se cu ni­mic: clă­di­rea era plină de funingine şi cu gea­mu­ri­le spar­te, iar mobilele erau aruncate în curte sau în drum. Fe­me­i­le – cu co­piii în faţa lor (ca la Lupeni, în 1929) – urlau şi se agi­tau, dar nu mai e­xis­tau ac­te de vi­olenţă. Oricum, ni­meni n-ar fi în­drăz­nit să le a­gre­seze, căci în spatele lor stăteau băr­ba­ţii – tă­cuţi, dar cu fi­­guri de­loc preves­ti­toare de bine, mai ales că aveau şi topoarele la ei. Lui nu a­vea însă de ce să-i fie frică, fiindcă îi ajutase pe mulţi dintre ei – şi oamenii ţineau cont de asta. Se a­mestecă în dis­­cuţii, asi­gurându-i pe cei din jur de spri­­jinul lui moral[65] – după care tre­cu dru­mul şi spu­se câteva vor­be bune şi viceprimarului, pentru că stima lui faţă de acesta nu era conjuncturală sau de supra­fa­ţă, aşa că puţin îi păsa de reacţiile celor din jur. (De alt­fel, nici în acea împrejurare „vi­cele“ nu-şi pă­tase obrazul prin ostilitate pentru săteni – ar fi însemnat să îşi calce pe inimă, şi e­vi­dent că nu era ge­nul de om care s-o facă – ci se rezumase la a încerca să păstreze ordinea.) Era bu­curos că şo­seaua na­ţio­nală se e­li­be­rase, în aşteptarea liderului de partid din ju­deţ – şi de-a drep­tul încântat că autorităţile de par­tid şi mi­li­ţie­nii din sat dispăruseră ca-n gaură de şarpe.

Într-un târziu apăru şi coloana oficială de la Baia-Mare. Pri­mul-secretar coborî dintr-un Mer­ce­des (as­ta tot în cadrul patrio­tis­mu­lui socialist) şi îi asigură pe oameni că Petrova va rămâne co­mu­nă. Ei au în­tâmpinat aceste cuvinte cu aplauze, urale şi ovaţii (aşa cum scria în ziare că erau primite cu­vân­tările Ma­re­lui Stăpân) – dar sin­gurul clu­jean din mulţime era sceptic, fiindcă ştia cât preţuieşte cu­­vântul unui slujitor al re­­gimului. Se gândea că există totuşi o spe­ran­ţă, datorită faptului că oricând pe­­trovenii ar putea relua re­vol­ta da­că le-ar fi înşelate aştep­tările.

Toate acestea le povesti soţiei lui când se întoarse la dispensar – şi a fost destul să pomenească de cutia Pan­dorei pentru ca şi ea să înţeleagă pe ce se baza. Se vede că a avut dreptate, căci nu a mai a­­­u­­zit să se pu­nă problema alipirii la Leordina. Mai mult decât atât, data următoare când s-a întors la Cluj a aflat de la bu­­­nicul său dinspre mamă că „Europa liberă“ spusese că Pe­trova era una din cele do­­­uă comune[66] din toată ţara care se împotrivise sis­tematizării satelor. Desigur că n-a scăpat ocazia de a le po­vesti bu­ni­cilor că a fost martor ocular la evenimente, fără însă să se im­pli­ce prea tare (asta ca s-o liniş­teas­că pe bunica, şi ea membră de par­tid încă din anii ’50, care – amintindu-şi de acea pe­­rioa­dă – se temea de re­per­cusiunile asupra ne­po­tului preferat).

După ce a auzit cu urechile lui ce vorbeau posturile străine, Bog­dan s-a simţit oarecum împlinit – deşi con­tinua să-şi dea seama că n-are nici un merit în desfăşurarea evenimentelor – şi abia aş­tep­ta să fie înt­re­bat de cei din jur despre ce s-a întâmplat acolo. Cele mai lungi şi mai consistente dis­cuţii le pur­ta – desi­gur – cu singurul din fa­­­milie care as­culta constant „Europa liberă“. Amân­doi erau pentru pre­­­cizie, aşa că bă­trânul Mircea Vlădescu găsea înţelegere numai la ne­potul său a­tunci când afirma că filmele despre pri­mul război mon­­­dial – mai cu seamă cele referitoare la lupte­le de pe Jiu – nu sunt veridi­ce. Ştia el ce ştia, căci avea a­mintiri de pe vremea aceea – deşi era doar un ţânc. Nostim era faptul că for­maţia lui de militar se vă­dea într-un domeniu aparent cu totul străin de răz­boi (deşi nu toc­­mai). Când urmăreau împreună me­­ciuri de fot­bal – în special cele din cu­pele europene – Bogdan se distra teri­bil când, la câte-o pasă greşită, îl auzea pe bu­nic zicând: „Hait! Iar a dat-o la inamic!“

În povestea mişcării din Petrova mai era ceva care-i provoca tânărului Ardeleanu o satisfacţie ră­­u­tă­cioa­să: evenimentele se pro­du­se­se­ră către sfârşitul lui ianuarie – ca un fel de „cadou“ de ziua de naş­tere a Ma­­re­lui Stăpân. Era bine­ve­nit acest lu­cru, fiindcă de ani buni se pusese pe acelaşi plan – ba chiar pe unul mai î­nalt – aniversarea şefului statului cu aniversarea Unirii de la 1859.

Toate acestea au fost comentate îndelung în familie – dar vorbe­le rămâneau vorbe, şi celui ce fu­se­se a­co­lo îi pă­rea rău că nu se trăsese con­clu­­zia practică: regimul era departe de a fi aşa de puter­nic cum voia să pară – do­vadă că dădea înapoi la prima opoziţie fermă. Totul era să demonstrezi că nu ţi-e frică, dar un om sin­gur nu putea face mi­nuni. Din păcate, solidaritatea nu era punctul forte al ro­mâ­nilor – şi stâlpii re­gi­mului şti­au acest lucru, fiind buni cunoscători ai psi­ho­lo­giei ma­selor. Su­puşii ca­re gândeau (fenomen des­tul de rar, şi chiar stânjenitor, în acea vre­me) ştiau şi ei asta – şi de aceea sperau doar în Gorbaciov.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

63] Cine a trăit la ţară şi a încercat să-i înţeleagă pe cei de acolo şi-a putut da sea­ma că se urmărea şi distrugerea su­fle­teas­­că a ţăranului român, prin ruperea legă­tu­rii lui cu pământul. O dată ce ai distrus psihic un om, poţi să-l faci o cârpă în mâi­nile tale – şi sfătuitorii din umbră ştiau asta, fiindcă erau ticăloşi, dar nu proşti. Problema muncitorilor se punea mai ales în Bucureşti, unde se construia „Casa Po­porului“ – denumire de un desăvârşit umor negru pentru cei care au tră­it în vre­mea aceea. Acolo au fost a­duse echipe din toată ţara – şi unii îşi amintesc cu drag de acea perioadă, fiindcă a­veau ce mânca şi bea (ca şi la Salva – Vişeu).

64] Erau 7 km între Petrova şi Leordina.

65] Expresia „suport moral“ este iarăşi o dovadă a uşurinţei cu care ne lăsăm influenţaţi ("support" înseamnă în engleză e­xact „sprijin“ sau „susţinere“).

66] Cealaltă a fost Parva (jud. Bistriţa-Năsăud), dacă nu mă înşeală memoria.

(Apărut în Almanahul „Origini“ 2005 şi tradus pe WriteSight.com)

Diploma Petrova