Privindu-l pe Dan Diaconescu

Evident, e de bon-ton – ca element al unei imagini de „intelectual subţire“ – să afirmi că vezi postul OTV cel mult în treacăt, dată fiind tematica multor emisiuni de acolo. Despre mine nu pot să spun că zăbovesc pe acel canal, dar motivul nu are tenta fariseică reliefată chiar la început; pur şi simplu prefer sportul sau filmele documentare. Aşadar, în general OTV îmi este cam ultima opţiune pentru serile de televizor, posturile pe care au loc dezbateri fiind excluse. Totuşi, au fost situaţii când m-a captat: emisiunile despre fenomene neconvenţionale şi – mai ales – cele despre cazul Iovan, care mi-au inspirat un articol de-sine-stătător.

Am cuvinte de apreciere şi pentru intensificarea legăturii cu oamenii obişnuiţi, de când traiul lor s-a înrăutăţit. Desigur că asemenea iniţiative pot fi etichetate ca populism ieftin – pe lân¬gă că ar fi mijloace de a dobândi facil aderenţă. Cert este, însă, că acest dialog există.

Oi fi având eu o viziune naivă, dar nu se poate contesta că arestarea patronului OTV (care – nu mai trebuie spus – îi dictează orientarea şi, implicit, grila de program) a survenit după criticile viru-lente aduse reducerii salariilor şi pensiilor. Acest episod mi-a oferit o altă certitudine: nu este dictatură în România, de vreme ce Dan Diaconescu a fost eliberat repede (pentru noi, nu pentru el – gândindu-mă cum trebuie să fie fiecare clipă în celulă).

În loc să analizez dacă era vinovat sau nu pentru ce i se imputa, voi puncta că – într-o situaţie asemănătoare – am simţit nevoia să-mi fac public sprijinul pentru Gigi Becali. (Similitudinea dintre arestări a fost făcută arhicunoscută – spre deosebire de poziţia mea; nu ştiu, însă, dacă s-a mers până la precaritatea bazei acuzaţiilor.)

Sunt destule alte amănunte pe care nu le cunosc, cauza fiind deja arătată: interesul predominant pentru alt gen de programe. Consider, totuşi, că pot să ajung la o opinie de ansamblu chiar din puţinele secvenţe urmărite, în împrejurările când situaţia lui Dan Diaconescu devenea principalul obiect al atenţiei mele. (Sper că e clar de ce: mă preocupă orice atentat la libertatea individuală, chiar şi când e aproape imposibil să mi se întâmple la fel – spre deosebire de majoritatea celor din jur.) După ce l-am văzut revenit, am trecut peste reticenţa (cel puţin) faţă de dezbaterile de seară la Realitatea, dacă l-am remarcat acolo. Repede, însă, mi s-a vădit că nu am substrat pentru senzaţii de altă natură. Din contră, cu silă am fost martor la agresivitatea manifestată de Andreea Pora faţă de cel care îi acordase sprijin într-un moment greu. S-a adăugat dezamăgire, amintindu-mi cât curaj dovedise ea spre sfârşitul anului trecut, chiar prin simpla participare la emisiuni unde ştia că va fi atacat violent cel pe care-l susţinea: Băsescu.

Despre sprijinul pomenit am aflat chiar de la cel care l-a dat. Găsesc că bine a făcut că l-a punctat, trecând peste ideea (nu numai a mea) că un om superior nu se referă făţiş la ce i se datorează; anturajul i-a furnizat circumstanţe atenuante. Cu totul altfel am cotat, însă, frecventele intervenţii când vorbea altcineva. (E drept că moderatoarea nu şi-a îndeplinit rolul, dar de la ea mă aşteptam la subiectivism.) La povestea cu implicarea liderilor „portocalii“ în arestare nu vreau să mă opresc – şi din cauză că nu am prins amănunte, dar şi pentru că o consider indiciu de paranoia. În ce priveşte convorbirea la telefon cu preşedintele, nu sunt convins că a existat (chiar dacă elementele perceptibile au arătat contrariul); mai degrabă consider menţionarea ei ca delir de grandoare. Acela a fost, de altfel, momentul în care am renunţat la vizionarea emisiunii – mai ales că nimic nu îmi va înlătura credinţa că în spatele acelei arestări – ca şi a lui Becali – stă tocmai Traian Băsescu.

Una peste alta, cu bune şi rele (în această a doua categorie încadrez campania cu adevărat electorală începută după eliberare, Dan Diaconescu este o personalitate ce aduce un aer nou în dezgustătoarea conjunctură actuală. Un semn clar este intensificarea atacurilor (incluzând ironia de slabă calitate) din partea indivizilor şi a canalelor care îl percep – justificat – ca ameninţare serioasă. E foarte adevărat – cum deja am notat – că tematica multor emisiuni ale OTV e cel puţin îndoielnică pentru cei cu o pregătire mai serioasă, dar aceasta dovedeşte că proprietarul postului e perfect conştient de nivelul majorităţii. Cine vrea să fie pe deplin corect, însă, trebuie să recunoască şi că, adeseori, invitaţii lui Dan Diaconescu sunt superiori celor care vin la alte televiziuni. Dau drept exemplu doar episodul cu faimoasa flacără violetă a lui Geoană: la OTV au fost Emil Străinu şi Pavel Coruţ, iar la alţii Oreste Teodorescu se străduia să deschidă minţile opace din jur, începând cu Mugur Ciuvică.

Problema pe care mi-o pun este dacă să mai am speranţe, după ce am văzut în aceşti 20 de ani. Poate că nici nu voi mai fi în ţară (optând pentru calea mai de încredere spre un trai decent) când partidul lui Diaconescu va avea succes în alegeri (dacă se va întâmpla asta). Oricum, credit se cuvine să îi acord, cu toate că – pentru protecţia proprie – mă pregătesc şi să îl văd facând ca toţi ceilalţi, o dată ajuns sus.