Bine zis „şi“ !

Cel mai adesea e greu să alegi titlul – cel puţin pentru mine, care sunt ataşat de ce e clasic, deci caut ca orice titlu să exprime lapidar baza a ce am de spus. În acest caz, am fost bucuros să pot lega in­trarea în ideea ce vreau s-o dezvolt de formula ce prezintă tematica numărului curent. În mo­men­tul de faţă, însă (şi din păcate), în multe locuri din lume (inclusiv România) mai degrabă se po­tri­veş­te un enunţ de genul „globalizare sau identitate culturală“.

Am arătat într-un eseu anterior de ce situez globalizarea pe un loc de frunte între aşa-zisele pro­­vo­cări ale lumii contemporane, ajungând şi atunci la ţara şi poporul meu – de care mi se pare fi­resc să fiu preocupat în primul rând. Totodată, spectacolul vieţii de zi cu zi, mai cu seamă tele­vi­ziu­nea, îmi întăreşte părerea că suntem năpădiţi de un cosmopolitism dus la extrem. Prin urmare, dacă te ra­por­tezi la curentul predominant, devine de prost-gust să afirmi şi să susţii valorile româneşti. Cei ca­re o fac, deşi distinşi ca intelectuali şi oameni (dintre care câţiva cunosc personal – ceea ce mă o­no­r­ează), sunt relativ puţini şi izolaţi, date fiind împrejurările.

Identitatea culturală este, evident, parte a identităţii naţionale. Urmează să aibă tot mai multă pon­dere, de vreme ce ne îndreptăm – măcar teoretic – spre o epocă a cooperării, în care presiunile mi­litare şi economice ar trebui să fie serios diminuate, până la dispariţie. Desigur că românii, ca po­por al lumii şi – poate în primul rând – al Europei unite, sunt datori să ţină pasul cu schimbările şi să se încadreze armonios în concertul naţiunilor. Aceasta nici pe departe nu înseamnă, însă, să im­plan­tăm la noi ca atare particularităţile altora, ba chiar să le înlocuiască pe ale noastre.

Exemple se pot da lesne şi pe multiple planuri. Vedem peste tot varietăţi de hot-dog şi ham­bur­ger, precum şi de pizza (în general departe de cea originală – cum am constatat în patria ei), în loc de plăcinte şi cornuri. Nu numai eu afirm că aceste importuri sunt cu atât mai indigeste cu cât o­ri­gi­nea lor e mai depărtată de meleagurile şi obişnuinţele noastre. (De bine, de rău, pizza aparţine u­nui popor nu numai european, ci şi de un sânge cu noi.)

Ar fi prea banal să mă refer pe larg la conţinutul filmelor de pe posturile de televiziune cele mai vizionate (azi se zice: cu cel mai mare rating) şi la influenţa lor. Nu le urmăresc, cum nu urmă­resc nici documentarele despre laturile vieţii vedetelor de la Hollywood; mi-am afirmat altă dată con­­vin­gerea că fac parte dintr-un plan concertat – intern şi extern – de transformare a indivizilor într-o ma­să amorfă, deci uşor de manevrat. Se încearcă aşa ceva în toată lumea, dar cu regret constat că ro­mâ­nii sunt mai receptivi ca alţii – opinie pe care o voi susţine şi în continuare.

Desigur că nu poţi vorbi despre televiziune şi răsunetul ei fără să aminteşti de telenovele. Mai mult decât nivelul lor calitativ (măcar intenţionează să promoveze ce este pozitiv în viaţă – din pu­ţi­nul cât am văzut), în cadrul temei pe care o am de tratat intră maimuţăreala pe care o facem şi în a­cest domeniu. Prima telenovelă românească – judecând după crâmpeiele la care, fără să vreau, am fost martor – a ieşit lamentabil. Nu mă bag în critică de film, deci voi comenta despre prestaţia ac­to­rilor doar că generaţia mai în vârstă a reuşit să atenueze cât de cât neajunsurile scenariului şi regiei. Acestea sunt cauzele primordiale ale eşecului, şi denotă slaba percepţie a ce înseamnă cu adevărat ca­pitalismul. (E drept că viaţa de zi cu zi nu este o sursă de inspiraţie; dimpotrivă.) Aşa s-a ajuns la fal­­sitate. În schimb, serialul „Ochii care nu se văd“ a reuşit să fie aproape de fiinţa noastră, poate fiindcă a fost mai puţin preţios. Chiar şi fiul meu (de 3 ani în 1989) l-a apreciat în aşa măsură încât îl prefera filmelor americane.

Trebuie să recunoaştem că românii au o jenantă tradiţie în a se plia după alţii. De la atitudini gen coana Chiriţa şi tendinţele postbelice spre a demonstra că româna este o limbă slavă, s-a ajuns azi ca mai toată lumea să caute oportunităţi de job. Ce să mă mai mir, dacă în programa de bacalau­re­at pentru limba română există itemuri, sau am auzit cu urechile mele, la facultatea de filologie şi cu referire la folclorul nostru, termeni ca "background" şi "pattern"? (Să nu fiu înţeles greşit – că aş fi un partizan al formulelor gen „de gât legău“. Nu trebuie să forţăm echivalenţe în limba româ­nă, dar nici să le înlăturăm, dovedind necunoaştere şi a limbii la modă.)

A-ţi păstra identitatea culturală este altceva decât opacitatea faţă de tezaurul intelectual al al­­tor popoare sau forţarea exportului valorilor proprii. Totuşi, realizările care au alcătuit patrimoniul u­niversal de-a lungul timpului au trebuit cândva să fie făcute cunoscute, chiar dacă uneori pare că s-au impus de la sine. Pentru asta, însă, e esenţial ataşamentul faţă de locurile şi neamul de origine, du­blat de capacitate de persuasiune. Difuzarea valorilor şi informaţiilor în prezent este infinit mai fa­cilă şi mai vastă decât în perioada când lumea a luat cunoştinţă de arta Greciei antice, pictura itali­ană sau literatura şi muzica secolelor XVIII şi XIX – ca să dau exemplele ce mi-au venit pe loc. Nu cred că putem recurge la argumentul că o limbă slab cunoscută nu poate sta la baza unei mari li­te­ra­turi; rusa are şi alt alfabet, şi totuşi o lume întreagă îi cunoaşte pe Dostoievski şi Tolstoi.

Am convingerea – bazat şi pe experienţele de peste hotare – că popoarele nu sunt mari după nu­mărul de indivizi sau întinderea teritoriului naţional, ci după demnitate şi respect faţă de valorile pro­prii – a căror promovare este, de altfel, stipulată în carta Uniunii Europene. E departe (dacă va ve­­­ni vreodată) vremea să se instaureze situaţia imaginată de comunism şi de filmele SF: întreg Pă­mântul să fie locuit de o singură naţiune, cu aceleaşi valori şi aspiraţii. Deocamdată identitatea na­ţio­nală nu poate fi nesocotită. Cultura – cum am spus (nu doar eu, desigur) – va fi un instrument pu­ter­nic de afirmare a unui popor şi îşi poate găsi locul în ansamblul unei civilizaţii umane în care re­la­ţiile şi influenţele reciproce sunt tot mai intense. Cea mai importantă condiţie este să răspundă u­nor aspiraţii legate de fiinţa omenească, dar contează mult şi eliminarea unor complexe – de in­fe­rio­ri­tate, mai ales.

(Apărut, probabil, în „Origini“,în 2005)

Provocări – în ce sens?

Pare facil să abordezi o temă despre care ar fi atâtea de spus, dar – dacă vrei s-o faci serios – e foarte complicat. Aş stabili o analogie cu muzica: la canţonetele şi ariile care sunt cunoscute în aşa măsură încât le fredonează cam toată lumea (de multe ori fără să ştie ce), interpreţii nu îşi pot permite nici cea mai mică ezitare – mai ales dacă au deja un nume.

Prin urmare, nu cred că ar avea cineva temeritatea să încerce, într-un spaţiu restrâns, o analiză profundă a ansamblului problemelor cu care noi – întreaga umanitate – suntem confruntaţi în prezent. Tocmai de aceea, la aspectele de natură materială nu vreau să mă opresc; consider că îmi depăşesc competenţa. Totuşi, o părere mi-am format şi despre acestea, bazat pe selecţiile din lecturi: o repartizare raţională a resurselor – de apă şi alimentare, în primul rând – este posibilă. Astfel, suprapopularea devine o falsă problemă. În plus, continui să cred că avansul pe latura materială este, dacă nu pe un plan secundar faţă de progresul spiritual, măcar mai uşor de dobândit.

De aici derivă ce consider a fi o serioasă încercare la care ne supune lumea contemporană: atingerea adusă valorilor tradiţionale, cu edificarea unui nou sistem, pe care – vrând-nevrând – trebuie să îl luăm în considerare, chiar dacă nu ne pliem la el întru totul. Cum cred că s-a înţeles deja, nu mă refer la progresele în tehnologie, cu care generaţia noastră a luat contact abia după ce am făcut 30 de ani (calculatorul sau telefonul celular), deşi se ridică şi aici o mare problemă: există marele pericol (semnalat de alţii şi observat de mine la cei din jur) ca aparatura să preia rolul dominant. Consecinţele pot fi extrem de neplăcute, chiar fatale uneori (de exemplu în anestezie). Este motivul pentru care mereu spun celor din jur că aceste minunate realizări ale tehnicii sunt, totuşi, doar unelte în esenţă, deci omul trebuie să la stăpânească pe ele, şi nu invers. În acest moment intervine orizontul spiritual şi experienţa de viaţă.

Altă noutate căreia suntem nevoiţi să-i facem faţă în prezernt este globalizarea. O favorizează rapiditatea în comunicare, unde rolul covârşitor îl are – zic eu – Internetul. E colosal să fii la curent instantaneu cu tot ce se petrece pe planetă, ca şi să ai acces la cvasi-totalitatea informaţiilor în extrem de multe şi variate domenii. (Orice beneficiu prezintă în subsidiar şi aspecte mai puţin acceptabile, însă acestea par mai pronunţate în cazul lărgirii orizontului prin calculator, după opinia oamenilor de cultură: acumulând pe această cale, nu mai există imboldul de a recurge la cărţi – fenomen observat în special la tineri. Or, cititul – ca şi scrisul de mână – are savoarea lui, precum şi o influenţă favorabilă de neînlocuit.)

Cu o asemenea sincronizare a unei mari părţi a populaţiei Pământului, apare riscul uniformizării, care nu cadrează cu esenţa spiritului uman. Şi mai periculos – după mine – este că această uniformizare evoluează pe baza copierii fără prelucrare a modelului oferit de singura superputere din prezent. (Însuşi termenul de „provocare“ nu acoperă toate sensurile lui "challenge", dar şi-a făcut loc în limbajul comun.) Adesea se compară Statele Unite cu Imperiul Roman, referirile făcându-se mai cu seamă la decăderea moravurilor din perioada de maximă forţă şi influenţă. Trebuie însă ţinut bine minte că a¬mericanii, ca şi romanii, au ajuns la apogeu prin propriile eforturi, susţinute de bravură, spirit de sacrificiu şi austeritate – inclusiv morală. Din ce exemple ne oferă istoria, se pare că e inerent ca statutul economic şi politic foarte înalt să aducă evidenţierea laturilor spectaculare sau chiar aberante ale existenţei umane. Se ştie cât sunt de savurate în general amănuntele mai mult sau mai puţin picante din viaţa persoanelor publice. O asemenea aviditate poate fi privită cu îngăduinţă de către cei cu concepţii mai conservatoare (şi rigide, implicit), între care mă număr. Şocant este însă când iese în prim-plan fără sfială (ba chiar cu un fel de mândrie, aş zice) patologicul: asumarea publică de către homosexuali – bărbaţi sau femei, e totuna – a deviaţiei lor, până la pretenţia de legalizare a legăturilor între cei de acelaşi sex. Cel mai tare mă mir de preoţii care oficiază asemenea nun-tă, când Biserica spune că aceasta e singura taină venită de la Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care a hotărât că bărbatul se va uni cu femeia lui.

Sunt convins că americanii sau alte mari popoare şi-ar regăsi imediat capacităţile latente în cazul unei ameninţări serioase, însă mă îndoiesc că la fel s-ar întâmpla şi cu cei ajunşi brusc în lumea modernă, tradiţiile lor de veritabilă economie de piaţă şi democraţie fiind precare sau absente. E normal să mă gândesc în primul rând la ţara şi poporul cărora aparţin, şi cu regret trebuie să spun că este izbitor cum sunt doar maimuţăriţi cei avansaţi. Poate că era de aşteptat să fie aşa; totuşi, nu e de blamat exclusiv comunismul. E drept că a întrerupt brutal şi pe perioadă lungă evoluţia social-economică şi politică, dar societatea autohtonă era oricum departe de standardele unei democraţii capitaliste solide, după cum bine observă cei care o au acasă. Ilustrativ în acest sens este Tom Gallagher, al cărui punct de vedere asupra istoriei României după 1859 e aproape în întregime de acceptat de către cei lucizi, printre altele şi din motivul că indică felul cum ne privesc occidentalii.

Nu e de mirare că e contestat printre politicienii post-decembrişti, care încurajează gustul pentru divertisment şi aşa-numita discriminare pozitivă, ca să abată atenţia de la a lor căpătuială. Cred că nu este vorba doar de o constantă a clasei superioare de aici, pe care o relevă autorul lucrării sugestiv intitulate „Furtul unei naţiuni“, ci pur şi simplu aşa înţeleg ei capitalismul. E explicabil, având în vedere mediul în care s-au dezvoltat, impregnat de concepţia bolşevică asupra sistemului rival.

Cu speranţa că ne vom alătura şi noi cândva lumii civilizate, mă întorc la globalizare – în care dă tonul. Indiscutabilele laturi pozitive ale schimbului de idei şi tehnologie, manifestate în intenţiile (mai puţin acţiunile) de reducere a decalajelor de toate naturile, sunt afectate printr-o tendinţă de a sacrifica specificul statal şi etnic în favoarea unificării punctelor de vedere, ca premisă a adâncirii cooperării. Probabil că oamenii intuiesc că, o dată afectată identitatea naţională, urmează interferenţa în existenţa individuală şi intimitate. (Există deja indicii în acest sens.) Astfel îmi explic rezervele manifestate de către popoarele care ţin la tradiţie şi mândrie faţă de proiectul de constituţie a Europei unite. Mă aşteptam la aşa ceva; nu se poate crea pe bătrânul continent o uniune de tipul S.U.A. Altele sunt condiţiile istorice, dar mai ales tradiţiile naţiilor implicate.

E greu de spus spre ce se îndreaptă lumea; trebuie ţinut cont şi că – legic – orice mare putere ajunge în faza de decadenţă. Fundamental ar fi să se găsească un echilibru între necesităţile de dezvoltare globală şi preţul pe care trebuie să-l plătească indivizii – ei înşişi sau în cadrul popoarelor şi naţiunilor. Cred că avem motive să fim încrezători în capacitatea spiritului uman de a ajunge la soluţii apropiate de ideal, chiar dacă nu de la bun început.

(Apărut în „Origini“, nr. 6-7-8/2005)

O chestiune de percepţie

Probabil că se poate vorbi şi scrie la infinit despre relaţiile dintre intelectuali şi puterea politică, in­diferent dacă sunt evidente sau nu. În acest din urmă caz, mă gândesc că pasivitatea celor cu un a­numit orizont („intelectual“ nu este – după mine – sinonim cu „titrat“, ci presupune existenţa unui sis­­tem de valori bine întemeiat) e practic superpozabilă cu o opoziţie – tăcută, din păcate. Acest „din păcate“ mi-a dezvăluit poziţia, dar mi-o asum; toţi suntem mai mult sau mai pu­ţin subiectivi, în spe­cial când politicul dirijează (şi se vede cum) economicul, ca în Ro­mânia. Aceas­tă subiectivitate se adaugă la tendinţa spre critică, atât de caracteristică unui inte­lec­tual care se res­pec­tă. Una este în­să să analizezi în amănunţime fisurile societăţilor care şi-au dovedit şi îşi dove­desc superioritatea, şi al­ta – să descrii ce îţi sare în ochi.

Această din urmă frază a lămurit şi titlul – cel puţin aşa sper. Înainte de a detalia cele schiţate în in­­troducere, însă, consider la locul ei o rapidă trecere în revistă a raporturilor dintre intelectuali şi pu­­tere de-a lungul vremurilor şi meridianelor.

O dominantă a acestei relaţii sensibile e că persoanele cu orizont larg au fost incomode pentru po­­tentaţi, în special dacă reuşeau să îşi împărtăşească ideile, şi adesea desconsiderate sau insufi­cient apreciate (mi-a venit pe loc în minte Leonardo da Vinci). Această reacţie a celor de la putere a fost mai mult sau mai puţin disimulată, în funcţie de gradul de cultură sau de democratizare al so­cie­tăţii. În a­ceste condiţii, există (intenţionat nu folosesc trecutul), în general, două căi majore pen­tru cei cu sta­tutul de supuşi (sau cetăţeni de rând, ca s-o spunem mai blând): ori să accepte com­pro­mi­sul cu pu­­­­terea, ori să nu se valideze, mergând până la a muri de foame – şi chiar mai rău. (De ce să-i dăm drept exemple pe Socrate sau Giordano Bruno, când avem atâţia martiri ai închisorilor comu­nis­te?)

Detaliind cele de mai sus, voi începe cu categoria a cărei atitudine o con­­si­der departe de a fi lă­u­­dabilă, fiind cu atât mai păgubitoare pentru mase cu cât exponenţii ei er­au pri­vi­­legiaţi în po­sibi­li­ta­tea de a-şi face auzite cuvintele. În acelaşi Ev mediu, în care nu te aştep­tai de la condotieri se­mi-a­nal­fabeţi să preţuiască pe cei cu har în artă şi gândire mai mult decât pe nişte meşteşugari oa­re­care, este evident că artiştii şi poeţii de curte (care cu greu pot fi blamaţi că au vrut să mănânce o pâi­ne mai bună) pălesc în faţa clericilor în privinţa susţinerii conducătorilor vre­mel­­nici. Mai ales în Bi­zanţ se prevalau oamenii Bisericii de celebra vorbă a lui Iisus, iar fi­li­­a­ţia până în zi­le­le noastre este uşor de observat. Ridic (şi nu singur, cred), însă, o mare obiec­ţie: în­ce­pând cu capii, în timpul co­­munis­mu­­lui preoţii nu i-au dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Departe de mine gândul că oamenii înzestraţi cu har şi orizont trebuie să fie rebeli şi negativişti cu orice preţ. E destul să facem o paralelă între reacţiile lui Alecsandri şi Eminescu la atenţia de ca­re s-au bucurat din partea perechii regale, mai ales a reginei cu veleităţi de poetă. Amabilitatea ce­lui ca­­re a fost un mare domn (ca origine, stare materială şi conduită) i-a adus numai bine, deci nici vor­bă să-i afec­teze i­ma­ginea printre contemporani şi (mai important) pentru posteritate; în schimb, e­xa­ge­rările celui de ne­­­egalat în poezia noastră (şi căruia însuşi Alecsandri era dispus să îi recunoască su­pe­rio­ri­ta­tea) au dus doar la vă­­­­direa bolii sale, cu ştiutele consecinţe nefaste.

Am ales exemplul legat de Carmen Sylva şi pentru că perioada în care a trăit a reprezentat, cu toa­te umbrele ei, un imens salt pentru ţară şi – parţial – pentru popor. O astfel de desfăşurare a eve­ni­­­men­telor este departe de a fi o excepţie; din contră. Toate societăţile care au progresat – înce­pând cu epoca Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice (revoluţia industrială o văd ca pe o con­se­­­cin­ţă fi­rească a acestor două momente de cotitură ale civilizaţiei) – au făcut din con­sideraţia a­cordată min­ţilor luminate una dintre forţele motrice ale a­van­­su­lui. În ultimă instanţă şi pe termen lung, evo­lu­ţia spi­ri­tua­lă stă la baza dezvoltării materiale. Astfel, a devenit un truism că o societate ci­vilizată (şi ca­re vrea să îşi menţină statutul) investeşte prioritar în educaţie şi în sănătate.

Intenţia de a mă apropia tot mai mult de subiectul propriu-zis, aşa cum îl văd eu (adică situaţia ac­­tuală şi eventuale soluţii), mă determină să expun şi câteva idei asupra condiţiei intelectualului ro­mân în secolul XX, cu perioadele sale net deosebite.

Este evident că în România interbelică nu era o societate idilică; levantinismul (sau balcanis­mul, sau bizantinismul – cum vrea fiecare să-i spună) a fost o constantă a existenţei noastre. (Se ma­­ni­­fes­tase amplu şi sub Carol I, cu toate eforturile regelui de a-l contracara – între care pe primul plan era exemplul personal.) Prin urmare, pilduitoare pentru viziunea intelectualului din acea e­­pocă mi se pare replica dată de Mircea Eliade celor care lansaseră expresia „Cretinion“ la adresa u­nei i­ni­ţia­­tive cât se poate de lăudabile, pentru că a fost un model de conduită: oamenii de înaltă cul­tu­ră e­rau pe a­tunci pătrunşi de misiunea lor de membri ai comunităţii. Va deveni şi mai clar unde vreau să bat după ce voi reproduce cuvintele marelui nostru om de cultură:„Să fii cretin – adică să te în­că­pă­­ţânezi a face cultură, a crea colabo­rări în­tre mai multe elite intelectuale, a scrie şi a vorbi fără nicio răsplată, ştiind prea bine că vei oţărî invidia şi acreala mai marilor tăi, că nu vei gă­­si nici spri­jin, nici inaugurări, nici colaborare. E de-a dreptul cretin să-ţi pierzi timpul discutând probleme ne­re­mu­ne­ratorii, la «Fundaţie», în loc de a-ţi căuta anumiţi stăpâni cari nu te vor lăsa să mori de foa­me, şi a ma­ni­festa patriotic, din ordinul lor. Numai un grup de cretini vor spera că li­ber­tatea şi gene­rozitatea spirituală poate dura mult timp într-o piaţă (...). Băiatul deştept ştie că trebuie să fii călduţ în toa­te i­­deile, blând cu cei tari şi sălbatic cu cei slabi, ignorant, prezumţios, arţăgos şi cu mu­tre su­pe­rioa­re – căci acestea i se cer pe treptele as­censiunii politice sau cultura­le...". Cu toate inerentele cri­tici ce i se aduceau, proba timpului arată că societatea de du­­pă Ma­rea Unire a fost una din cul­mi­le dez­vol­tă­rii şi din punct de vedere spiritual. Cred că nu mai este ca­zul să dau nume multe şi arhi­­cunoscute; prefer să subliniez sprijinul acordat culturii de Carol al II-lea, că­ruia i se evidenţiază de obicei alte ac­­­­ţiuni şi laturi ale personalităţii – ceea ce desigur că se jus­tifică, dar nu exclude relie­farea atenţiei a­cordate valorilor.

Poate mai dezbătută în prezent este perioada comunistă – imposibil de ocolit, evident, într-o ast­fel de a­na­­li­ză. Ar fi banal, căci au făcut-o destui, să pun la zid pe cineva anume. În loc de aceas­ta, mă voi în­­toarce la poeţii de curte din feudalism. Nu puteau fi băgaţi pe gât maselor, din cauze pe ca­re nu cred că se impune să le detaliez; consider că am spus tot cu asta. Să-ţi vinzi doar con­ştiinţa pro­­­prie te ex­­pune la variate etichetări, dar să perverteşti un popor întreg, cu consecinţe încă per­cep­ti­bile şi greu de es­timat în totalitate, este echivalent cu o crimă extrem de gravă. O mică – prin ră­su­net – ex­cepţie, pe care mă simt to­­tuşi dator să o scot în evidenţă, a reprezentat-o Paul Goma, ce­ea ce mă face să înţe­leg atitudinea sa de astăzi. Cât despre „literatura de sertar“, poate au alţii cu­noş­tinţă de ea. Aş fi vrut ca, după 1989, să am revelaţii în acest sens; sub Ceauşescu îmi era clar că nici cei din jur nu au sto­fă de eroi, dar ni­meni nu te împiedica să ai o atitudine rezervată şi tainice de­fulări. Se ve­de însă că, practic, a­ces­te eliberări în intimitate nu au existat.

Spre comparaţie, se ştie care a fost atitudinea intelectualilor în alte ţări auto-denumite „socia­lis­te“ – inclusiv solidarizarea cu muncitorii, în loc de românescul dispreţ pentru „prostime“, pe care ar trebui să-l nutrească faţă de ei înşişi cei care n-au fost în stare (sau n-au avut interesul) să acţio­ne­ze pentru a ridica nivelul general de civilizaţie. Desigur că, în loc să vadă legătura dintre activitatea in­­­telectualilor autentici şi evoluţia ţărilor din Europa Centrală, majoritatea dau vina pe conjunctura in­ternaţională, vrând să omită că tocmai această conjunctură ne-a făcut membri NATO şi urmează să ne alipească la Uniunea Europeană – în care, în mod normal, de mult ne-ar fi fost locul.

Dacă în timpul terorii comuniste se puteau găsi – cum am mai spus – circumstanţe atenuante ce­lor care se fereau să se constituie în lideri de opinie, în scopul contracarării mersului ţării spre de­zas­tru, astăzi a­ceste circumstanţe nu mai există – cel puţin în principiu; în schimb, e asemănătoare si­­tuaţia ge­­ne­ra­lă. Cum să fie altfel, când interesele, orgoliile şi rivalităţile meschine prevalează, ali­men­­tate şi de cei care au de profitat de pe urma acestora? Iarăşi nu vreau să dau exemple, şi nici să i­di­li­zez ge­ne­­ra­ţiile an­terioare (începând cu cea paşoptistă), dar e imposibil să rămâi surd la temei­ni­ce­le critici a­duse de neutri binevoitori, reprezentanţi ai unor societăţi democratice autentice.

Şi atunci, care ar fi rolul unui intelectual român care nu vrea să fie complice la decăderea – sau, cel pu­ţin, stagnarea – ţării şi poporului său? În primul rând, dacă îşi merită titulatura, trebuie să aibă un orizont suficient de larg pentru a-şi da seama că adevăratul bine individual (constant şi pe termen lung) se poate dobândi doar prin binele colectiv. De aici ar trebui să pornească în munca de lă­murire şi educaţie, începând cu elementele de bază. Ar fi de dorit ca toţi să înţeleagă că activitatea lor con­ju­gată poate duce la ameliorarea funcţionării societăţii, cu consecinţe evidente în plan mate­rial (cel mai sensibil şi mai palpabil pentru aproape oricine). De altfel, sunt convins că, în 1989, ri­di­carea ma­sivă a avut la bază în proporţie covârşitoare lipsurile, nu considerentele ideologice.

Sper că n-am alunecat spre didacticism, dar mai mult aş dori ca măcar o mică parte din această vi­ziune – etichetată drept cel puţin idilică de către mai toţi cei cărora le-am expus-o, pe diverse căi – să se materializeze. Atunci va exista o speranţă pentru viitorul poporului meu şi al ţării.

(Completat după un articol apărut în „Origini“, nr. 9-10/2004)

Traducerea şi adaptarea

Folosesc o expresie preluată de la televiziune pentru a încerca să redau cât mai sugestiv, în puţinele cuvinte care trebuie să compună un titlu, ce mă preocupă de mult timp. În plus, subtitrarea filmelor pe micul ecran ilustrează multe dintre punctele slabe pe care le voi evidenţia. Chiar dacă specialitatea mea e cu totul alta decât filologia, interesul faţă de cultură, lingvistică şi literatură mă împinge la aceste consideraţii, şi cu ideea – deloc originală, de altfel – că limba este un element fundamental al identităţii naţionale. Cu atât mai mult simt nevoia să îmi împărtăşesc opiniile cu cât în ultimii ani – într-un context pe care n-aş fi vrut să-l detaliez, dar îmi dau seama că ar trebui – se observă cu claritate o decădere vertiginoasă a tot ce reprezintă adevărata cultură.

Fac abstracţie de ce anume se traduce, deci nu discut valoarea literară şi educativă a acelor lucrări. Oricum, altceva voiam să subliniez: capitalismul de aici, la fel de original ca democraţia, a permis apariţia unei puzderii de edituri, cu condiţii preliminare ca pentru orice firmă. Trebuie, deci, doar bani şi acte; ştiu precis, întrucât m-am informat. De aici neajunsurile tehnoredactării şi, mai ales (având, evident, pondere mai mare în receptare), ale traducerilor. Cele două aspecte impietează în plus asupra modului cum sunt privite lucrările respective de către cei cu adevărată pregătire intelectuală. Cu regret trebuie să spun că, în marea majoritate a cazurilor, nu se poate compara o carte apărută acum cu una din comunism. Dacă se va crede că fac apologia acelor vremuri, cu atât mai rău. Cred că e de prisos să repet în ce măsură ni se îngrădea accesul la liberă exprimare şi informare. Totuşi, onest e să recunoaştem că, în cadrul strâmt impus de cenzură, au apărut marile opere ale literaturii universale, ca şi scrieri nemuritoare pentru copii şi adolescenţi, care – evident – puteau avea o cu totul altfel de influenţă în educaţie decât ce se prezintă în zilele noastre. Legat strict de subiect, oricine va admite că acele cărţi aveau aspect şi conţinut foarte îngrijite.

Unul dintre neajunsurile majore ale traducerilor actuale din engleză (la ele mă refer cu deosebire – nu doar din motivul că este limba străină pe care o cunosc cel mai bine) este preluarea ca atare a unor expresii din această limbă. Nu doresc să dau citate, din două motive: nu m-am apucat să fac o dizertaţie ştiinţifică (pentru care, evident, nu am competenţă) şi nu am intenţia să denigrez doar unele lucrări şi edituri, când fenomenul este cvasi-unanim. Îl văd ca pe un simptom al tendinţei de a ne ploconi în faţa unei mari puteri: de la Imperiul otoman am trecut la U.R.S.S., apoi la S.U.A. Cum se poate uşor vedea, şi limbajul curent este abundent impregnat de termeni preluaţi fără adaptare de la americani, ceea ce duce la confuzii serioase şi formulări ridicole.

Acest aspect îl voi trata separat, şi probabil va ocupa cea mai mare parte a expunerii. Înainte de toate, însă, aş vrea să împărtăşesc ce mă frământă încă de pe vremea când masiva influenţă americană era blocată. Există în limba română termeni şi expresii care – cum voi încerca să demon¬strez – au, cel puţin pentru mine, o formă inadecvată după transpunere.

Prima inexactitate pe care vreau să o analizez nu aparţine exclusiv limbii noastre. Este vorba de celebra afirmaţie a lui Iisus, citată în Evanghelia după Matei: „Mai degrabă trece cămila prin urechi¬le acului decât bogatul în Împărăţia Cerurilor“. Într-o lucrare apărută în comunism, care a tratat originile religiei creştine pertinent, în limitele a ce îi era permis, autorul a făcut un comentariu care mi-a dat mult de gândit: s-a copiat greşit citatul, la traducerea din aramaică în greacă. Se mai spunea (şi preiau ca atare, deoarece nu am cunoştinţele necesare pentru o verificare) că, în această a doua limbă, cuvintele „odgon“ şi „cămilă“ se deosebesc doar printr-o literă. Concluzia a fost logică, motiv pentru care m-am raliat la ea: Mântuitorul a vorbit, de fapt, despre un odgon care să treacă prin ac. Aşa trebuie să fi fost; făcând abstracţie de orice altceva, Iisus citea şi scria, deci era un om luminat pentru acele vremuri. Dacă adăugăm că toate celelate cuvinte de învăţătură ale Sale sunt pilde în cel mai propriu sens şi că tot în Evanghelia după Matei se află cea cu paiul şi bârna, ne dăm seama că ar fi fost absurd să asocieze aţa cu cămila, şi nu cu odgonul. Acum câţiva ani, însă, am citit o lucrare a unui teolog francez, având ca temă tocmai aspecte neclare din Noul Testament. A ajuns şi la citatul care mă preocupa, dar nu i s-a părut nimic ciudat în legătură cu cămila şi acul. Atunci mi-am zis că e clar că aşa a intrat citatul în conştiinţa universală, deci ar fi aproape imposibil de modificat.

Analog se pune problema cu alţi termeni – de data asta aparţinând exclusiv limbii române. Chiar dacă au intrat în tradiţie, deci nu poate fi vorba de ajustarea lor pentru a fi superpozabili cu originalul, consider că merită măcar o abordare teoretică.

Cel mai bun exemplu mi se pare titlul unui celebru roman: „Mizerabilii“. Găsesc că este o traducere cel puţin superficială a lui „Les misérables“, şi din cauza conotaţiei peiorative pe care o are termenul la noi, dar şi – la fel de important – pentru că „misérable“ corespunde mai degrabă lui „nenorocit“. Astfel, titlul românesc de-a dreptul induce în eroare pe neavizaţi – şi sunt incredibil de mulţi, raportându-mă la tinereţea mea. În orice caz, nu redă semnificaţia atribuită de Hugo – care, firesc pentru un asemenea titan al literaturii, a cuprins într-un singur cuvânt esenţa unui roman mare şi ca dimensiuni. Cum spuneam, însă, nu mai e nimic de făcut; e uşor de imaginat ce confuzie s-ar crea, de dragul corectitudinii cu tot preţul.

Doresc să mă refer şi la altă categorie de denumiri: ale unor ţări. Despre acestea nu aş afirma tranşant că sunt incorecte, ci doar că nu corespund ca gen cu cele prin care alte limbi (pe primul plan stând cele vorbite acolo) le definesc. În minte mi-au venit Brazilia, Portugalia şi Japonia. Cu privire la cea de-a treia, se înţelege de ce nu mă hazardez să fac o analiză. Totuşi, menţionez că – din câte ştiu – japonezii îşi numesc patria Nippon. Mai grăitor mi se pare că forma din engleză sau germană (Japan) sugerează masculinul. În franceză e de-a dreptul clar: le Japon. Cât despre celelalte două denumiri care mă preocupă, genul masculin mi se pare vădit la termenii originari (Brasil, res¬pec¬tiv Portugal), de vreme ce sunt în altă limbă romanică. Am dat nuanţa de prudenţă afirmaţiei de mai sus pentru că nu cunosc portugheza. Mă bazez, însă, din nou pe limba franceză, în special pentru că din ea avem cele mai multe neologisme: ambele au ca articol „le“, ţara cu cel mai bun fotbal fiind Brésil. (E uşor de priceput de ce nu am mai trecut forma pentru Portugalia.)

Nu agreez clişeele, deci m-am ferit de „ţara cafelei“, dar tot la această licoare ajung pentru a arăta de ce cred că sunt totuşi acceptabile formulele feminine din româneşte. Şi substantivul „cafea“ este masculin în franceză, italiană sau spaniolă. Aici trebuie neapărat să trec gluma pe care până acum am împărtăşit-o doar prin vorbă: dialectul nostru, ardelenesc, este mai apropiat de surorile occidentale (deci cu mai mare grad de romanitate – dacă vrem să forţăm nota) în acest punct decât româna cultă. În zona de pe lângă Cluj (şi nu numai, probabil) se zice „on cafei“. (Păcat că nu pot reda în scris întreaga savoare a expresiei, dar cei ce ştiu cum se vorbeşte aici mă vor înţelege pe deplin.) Totuşi (şi revenind la sobrietate), argumentul principal pe care îl găsesc în favoarea formelor definitivate la noi este că însuşi termenul pentru „ţară“ are gen feminin în româneşte şi masculin în limbile cu care am făcut asociere.

Mai dificilă e situaţia cu camerele parlamentului englez – în original House of Lords şi House of Commons. Nu trebuie să fim rigizi în legătură cu transpunerea lui "house"; poate însemna şi „încăpere“ sau „spaţiu“, deci „cameră“ este acceptabil. Cu totul altfel, însă, stă treaba cu atributul „Comunelor“ – consacrat la noi, cum bine se ştie. "Commons" înseamnă „obişnuiţi“, deci cetăţeni de rând – cum erau cei care ajungeau acolo când s-a statuat această organizare. Ar mai fi de spus doar că există şi termen pentru comune (mai degrabă cu sensul de mici colectivităţi): communes. Aşadar, nu e fondată o eventuală justificare a numelui românesc al acestei camere inferioare prin sistemul electoral în urma căruia era (şi este) alcătuită: vot uninominal pe circumscripţii.

Un alt termen care m-a frământat – apropo şi de calitatea şi menirea cărţilor pentru tineri care apăreau în trecut – este „veşnicele plaiuri ale vânătoarei“. Convins că nu trebuie să arăt ce reprezintă şi în ce context am reţinut expresia, voi enunţa motivul insatisfacţiei mele faţă de ea: nu este grăitoare. Totdeauna mi s-a părut firesc ca vânătoarea să fie veşnică. (Desigur că se pot face speculaţii în legătură cu modificările reliefului în sute de milioane de ani, dar evident că nu au sens, din moment ce normal e să ne raportăm la viziunea şi cunoştinţele pieilor-roşii.) Ca să-mi susţin punctul de vedere, am căutat faimoasa formulă în limbile principalilor autori care ni i-au apropiat pe indieni: Karl May şi James Fenimore Cooper. În germană este „Ewige Jagdgründe“, iar în engleză am găsit mai întâi "eternal hunting grounds“– care, cu altă ortografiere ("Eternal Hunting-grounds"), mi se pare mai sugestivă pentru ce voiam să-mi demonstrez mie însumi. În această variantă devine lămurit – după mine – că veşnică e vânătoarea, dar şi din celelalte formulări ar rezulta mai degrabă că vânatul din acele plaiuri (traducerea românească e adecvată) nu se termină. Mai mult decât atât, există varianta cu determinativul "happy" pentru "hunting" – ceea ce dă un plus de claritate, cred eu.

Expresiile şi termenii la care m-am referit până acum au deja o formă stabilă şi acceptată în româneşte, deci ar fi absurd să încerce cineva să le schimbe. Cu totul altul, însă, e – cel puţin după părerea mea, ca om care ţine la valorile autentice – statutul unor formulări introduse în limba noastră mai degrabă forţat şi din ignoranţă, ca parte a tendinţei de ploconire faţă de cei puternici pe care am amintit-o. Deşi sunt prezente în mod curent atât în limbajul cotidian cât şi în traducerile unor lucrări literare sau (mai grav) de popularizare a ştiinţei, încă pot fi eliminate, ca să revenim la o română îngrijită. Acest punct de vedere nu înseamnă însă că aş fi adeptul formulelor de genul „de-gât-legău“; departe de mine ideea că trebuie să înlocuim cu orice preţ cuvintele importate – în special noţiunile din domeniile de strictă specialitate. Astfel, ar fi stupid să forţăm echivalente pentru "desktop", "laptop", "screening" sau "mouse". În legătură cu acesta din urmă pot spune o poveste întreagă. Nu pot fi de acord – apropo şi de ce afirmam mai sus – cu termenul „souris“ pe care-l folosesc francezii; ţine de bun-simţ că şoarecele e una, iar dispozitivul auxiliar al calculatorului – cu totul altceva. Pe de altă parte, nu consider potrivit ca noi să scriem cuvântul conform regulii pentru cele autohtone, adică aşa cum se citeşte; tot la şoarece ajungem, dar în germană.

Să lăsăm însă alte limbi; normal găsesc să ne analizăm propriile neajunsuri, care sunt destule (şi) la acest capitol. Voi da exemple prin care sper să demonstrez grăitor că (prea) des nu se recurge la o română adevărată, ci la transpuneri cuvânt cu cuvânt – ridicole uneori – din limba universal vorbită. Mai mult decât atât, uneori se dă sensul din engleză unor cuvinte care în româneşte înseamnă cu totul altceva. Le voi trata în această ordine.

O expresie pe care o aud tot mai des în comentariile sportive este „a pune presiune“. E drept că în engleză se spune "to put pressure", dar – după cum chiar ei indică, într-un dicţionar frazeologic – este profund greşit să transpui întocmai expresii dintr-o altă limbă. Din câte ştiu eu, în româna nealterată de implanturi pripite se utilizează „a exercita (aplica) presiune“; în acelaşi timp, „a pune sub presiune“ mi se pare adecvat.

Repet că nu am pregătire sistematică în filologie. Cred, totuşi, că pot să-mi exprim opiniile – care se bazează pe limba vorbită, auzită şi citită în mulţii ani în care mai observam grijă pentru acurateţea în exprimare. În orice caz, dacă ar putea exista discuţii asupra celor din alineatul precedent, acestea nu îşi mai au locul la traducerea „Regatul Cerului“, pentru filmul intitulat în original "Kingdom of Heaven". Putem spune că literal este aproape exact (pe deplin corect ar fi „Regatul Raiului“), însă expresia consacrată la noi – fără alternativă – este „Împărăţia Cerurilor“. Dacă am ajuns la titluri, voi aminti şi „Alegerea Sophiei“ – pentru "Sophie's Choice". Iarăşi e clar că aici se potriveşte „opţiune“, dar „alegere“ se foloseşte pe scară tot mai largă. Asemănătoare văd situaţia pentru termenul „dezamăgitor“: e o traducere denotând îngustime a lui "disappointing" (adecvat în engleză, de altfel). La noi – cred – sună mai armonios „decepţionant“, nu numai pentru că mă obişnuisem cu el.

Mă deranjează că sunt pur şi simplu copiaţi termeni ca "target" sau "management" – constant prezenţi (şi) în articolele din domeniul meu: cel medical. Spre deosebire de "screening" (pe care ar fi inexact să îl înlocuim cu „cernere“), acestea două au echivalente ce se utilizau până recent: „ţintă“ (referitor la grupuri de pacienţi studiate), respectiv „conduită“. Bineînţeles că altfel se pune problema în ce priveşte conducerea unei firme şi a celor care se ocupă de aceasta, unde nu cunosc în româneşte termen exact superpozabil. Ideal ar fi să se şi pronunţe ca în engleză "manager" şi cuvintele din familia lui.

Vorbind tot despre firme şi angajaţii lor, din ce în ce mai des auzim de „performanţă“. După mine, acest termen – ca şi „suporter“ – este adecvat numai în sport; a fost absolut ridicol să aud la televizor de suporterii lui Yasser Arafat. Evident că se impunea „susţinători“, acesta fiind sensul lui "supporter", după cum "performance" înseamnă „prestaţie“. În engleză este adecvat pentru multe moduri de a activa (inclusiv în filme sau recitaluri muzicale), dar nu cred că la noi e la fel.
Ca să termin cu ce mi-a venit mai repede în minte dintre transpunerile cel puţin aproximative din limba pe care mai toată lumea crede că o ştie (accentuez pe „crede“; nu trebuie luată în glumă afirmaţia lor că limba cea mai vorbită în lume este "bad English"), voi aborda poate cea mai frecventă – din păcate – apariţie în diverse contexte: sex. Auzim tot timpul de sex şi violenţă sau despre cum şi cât se face sex. Observ că nimeni nu ţine cont (din ignoranţă, probabil) că "sex" este o prescurtare în stil american (de aceeaşi factură cu "lab") a lui "sexual relations" – cum le spune toată lumea, deci cum s-ar cuveni tradus termenul. Oricum, „a face sex“ nici măcar ca traducere nu e corect; în original este "to have sex". Ţinând cont de economia în limbaj pe care am punctat-o, devine clar că aşa era şi la noi, când ne mai vorbeam limba. (Fără să dau nume, voi spune că pe conducătoarea unei reviste pentru femei aş fi recomandat-o ca model ideal pentru Molière, în „Preţioasele ridicole“. Publicaţia este împănată de titluri şi termeni ce se vor în engleză, dintre chiar caraghios a fost "Let's make amazing sex". Consider de prisos comentarii explicative.) Mai presus de toate stă, însă, faptul că – într-o română autentică – sexul este un atribut individual, care împarte în două specia umană. Aşadar, poate fi doar bărbătesc şi femeiesc; masculin şi feminin sunt genuri.

Pe lângă cele de mai sus, există o categorie de cuvinte unde confuzia este şi mai mare, pentru că formele străine (nu exclusiv cele englezeşti, dar pe acestea le luăm azi drept model) sunt foarte asemănătoare cu ale noastre în scriere, dar înseamnă cu totul altceva. Unele au vechime în limbajul curent, şi de aceea pot doar să le semnalez: „suport moral“ (din ce am amintit mai sus devine lămurit că "support" înseamnă „susţinere“ sau „sprijin“), „a realiza“ (în ortografierea americană, „a-şi da seama“ este "to realize") sau „condiţie“. "Condition“ înseamnă la origine „stare“, dar de mult se vorbeşte des¬pre condiţie fizică sau condiţia intelectualului, a artistului, etc.

Alţi termeni de acest gen sunt, însă, de apariţie recentă. Prin urmare, ar fi mai uşor de înlăturat – ceea ce s-ar şi impune, după părerea mea. În frunte l-aş situa aici pe cel ce pare a se definitiva, la cât de des e utilizat: „oportunitate“. Într-o română veritabilă (chiar dacă puţin forţat, după mine) desemnează calitatea de a fi oportun. În niciun caz nu ar trebui folosit cu sensul „ocazie“ sau „prilej“ – al lui "opportunity". De plural, ce să mai vorbim? Revenind la sport, „oportunităţi de gol“ mi se pare şi mai stupid decât „a pune presiune“.

Există şi situaţii în care confuziile devin mari greşeli. Nu e admisibil să se utilizeze „confident“ în loc de „încrezător“ doar pentru că primul se scrie exact aşa în engleză. Aproximativ la fel este şi cu "consider": înseamnă „a lua în considerare“, şi nu „a considera“ – exprimare pe care am auzit-o în locul celei dintâi.

Continuând aşa, limbajul românilor ar putea ajunge să includă expresii pe care deocamdată le lansez doar ca să mă amuz împreună cu fiul meu – care, de altfel, a luat testul Cambridge la nivelul cel mai înalt, deci ar putea preda engleza. Un exemplu este „ia-ţi timpul“, în loc de „nu te grăbi“ (de la "take your time"). Pentru a se evita astfel de situaţii (perfect posibile, judecând după ce am văzut până acum) consider că, în traduceri şi adaptări (sau adoptări), poate la fel de importante ca stăpânirea limbii străine respective sunt cunoaşterea temeinică a limbii române şi o cultură generală cel puţin satisfăcătoare.

(Apărut în revista „Agora“, a Ligii Scriitorilor“– 2008)

Elemente de „romgleză“

Prin această parafrază a unui termen intrat de mult în uz („frangleză“), am intenţionat să redau dez­voltarea unei idei dintr-un articol mai vechi, intitulat „Traducerea şi adapta­rea“. Scriam acolo că, o dată adoptate expresii ca „oportunitate“ şi „a pune presiune“, n-ar fi de mi­rare să se spună când­va „ia-ţi timpul“ (de la "take your time"), în loc de „nu te grăbi“. Am exagerat grosolan, desigur. Nu la fel ar fi, însă, în cazul altor transpuneri pe care le-am gă­sit amuzându-mă; trebuie ţinut cont că mereu asistăm la batjocura de tot ce e românesc, îngemănată cu imitarea oarbă a americanilor. De ce ar face excepţie limba, mai ales că foarte mulţi de aici pre­tind că ştiu englezeşte?

Cum ştim, asemenea indivizi se întâlnesc frecvent între cei care au statut privilegiat în maimu­ţă­reala de ca­pitalism creată de securiştii şi activiştii oblăduiţi de Iliescu. Se remarcă uşor la ei ten­­din­ţa de se plia la inedit – firească, de vreme ce le lipseşte educaţia necesară pentru un veritabil dis­cer­nă­mânt. S-ar putea să afirme că, prin poziţiile ce le au, sunt deseori puşi în situaţia de a „face“ o de­cizie sau alta, pe baza u­nor elemente considerate a „face“ sens (make decisions/sense). Totodată, trebuie să ţină „în atingere“ (keep in touch), nu legătura, cu persoane de la care au interes. În acest scop, le vor „plăti“ câte-o vizită sau atenţie (pay a visit/attention). Aceste VIP-uri (cred că e nimerit termenul, în context) vor avea o „alegere“ (choice) şi după ce vor „lua“ sau „avea“ o privire (take/have a look) la ce le prezintă subordonaţii. Ajungând la verbul din acele locuţiuni, mă gândesc cine i-ar înţelege când ar zice „privesc înainte“ (I look forward), pen­tru „abia aştept“; ar fi încă bine să rămână la „nu pot aştepta“ (I can't wait).

Dacă mai stăteam să-mi frământ minţile, probabil că găseam şi alte modalităţi de pervertire su­pli­mentară a limbii române, dar cred că ajung aceste exemple. Sunt convins că multora li se vor pă­rea total ridicole, chiar absurde. La fel, însă, mi-a sunat şi mie – acum mai mult de 10 ani – ce am au­zit de la fiul meu: că Greuceanu a descoperit pentru paloşul său locaţia.

Reflecţii profane privind religia creştină

De la început trebuie să precizez că nu cunosc aprofundat textele dogmatice care stau la baza în­văţăturii creştine. M-am încumetat, totuşi, să mă opresc la subiect ca reacţie la iniţiative şi acţiuni despre care consider că afectează religia strămoşilor mei, fiind astfel – în cele din urmă – ameninţări la identitatea noastră culturală şi naţională.

Nu pot să spun că am fost crescut în spirit religios, cu toate că mi s-au transmis în familie ele­men­te de învăţătură şi cult creştin. La şcoală, aşa-zisa educaţie era de esenţă contrară – precum la ge­neraţiile ce au urmat învăţământul în perioada comunistă. Poate chiar asta mi-a stimulat curiozita­tea de a cunoaşte mai multe despre viaţa, faptele şi ideile lui Iisus şi ale apostolilor Săi. Le-am abor­dat din perspectivă istorică – deci cu mintea, nu cu sufletul. Totodată însă, pe măsură ce treceau a­nii, îmi dădeam seama că trebuie să existe o entitate supremă, care să fi creat universul şi să-i fi sta­bi­lit legile. De la început mi s-a părut şubredă afirmaţia lui Engels cum că materia e infinită în timp şi spa­ţiu; chiar şi ştiinţa (fizica, în speţă), prin progresele recente, o contrazice.

Toate religiile (în primul rând cele larg răspândite, cu care se impune să fac conexiuni) au, însă, ca punct nodal existenţa unui Creator, care – în general – este şi divinitatea supremă. Bineînţeles că de aici până la a fi creştin e o cale lungă, şi se ştie unde trebuie să ajungi: să fii pătruns de miracolul Învierii – prin care Iisus Hristos demonstrează incontestabil şi pe veci că este El Însuşi Dumnezeu şi individualizează ca religie ansamblul învăţăturilor propovăduite. Astfel, totul poate fi sintetizat în ce­lebra zicală „Crede şi nu cerceta“.

Recunosc că – dată fiind formaţia mea de om al secolului XX, cu asaltul informaţional implicit – mi-e greu să mă conformez acestui principiu din Evul mediu, ceea ce nu mi se întâmplă cu cre­din­­ţa într-un Creator, după cum sper că am arătat clar. (Aceasta este diferenţa dintre a fi ateu şi a fi li­­ber-cugetător – termeni care adesea sunt luaţi ca sinonimi de către oameni ce se pretind cu ori­zont.) To­tuşi, chiar din perspectiva unor domenii ce ţin de sfera materialului (is­torie, sociologie, etc.), creş­ti­nismului i se cuvine mai mult decât consideraţie, fie şi pentru că este cea mai răspândită re­ligie din lume. Timp de 2000 de ani a atras întruna adepţi, în ciuda obstacolelor de tot felul (la ca­re voi reveni), şi continuă pe acelaşi drum. Un astfel de fenomen nu ar fi putut avea loc dacă nu be­ne­fi­cia de temeiuri extrem de stabile şi impresionante.

Înainte de a prezenta unele pericole şi lovituri din interior la adresa religiei noastre (şi care, de fapt, m-au îmboldit să scriu aceste rânduri), îmi voi permite să vorbesc despre ascensiunea ei, a­lă­turi de re­laţia cu celelalte două mari religii din bazinul mediteranean, precum şi cu ipoteze deri­vând din stu­dii de analiză istoriografică. Toate acestea – după cum se poate şi remarca – afectează mai pu­ţin creştinismul şi pe adepţii săi decât unele manifestări recente, pe care le consider aberante; voi încer­ca să îmi argumentez punctul de vedere trecându-le în revistă. Trebuie să adaug o pre­ci­za­re: nu am de gând să mă refer la clerici. Ar fi de discutat cu privire la colaborarea înalţilor prelaţi or­to­docşi cu regimul comunist, dar am făcut-o destul în alte părţi. Cât despre preoţii protestanţi care cu­nună homosexuali, nu ne afectează îndeaproape în prezent. Aşadar, mă opresc aici cu această te­mă, motivul primordial fiind că Mântuitorul Însuşi spunea că fiecare om poate să-şi facă biserica lui – chiar dintr-o piatră de pe câmp; totul este să se roage cu credinţă. În plus, nu vreau să cad în e­roa­rea învăţământului politico-ideologic de pe vremuri, care ataca Biserica în cadrul şedinţelor de ate­ism ştiinţific. (Aş pune ghilimele dacă n-aş fi convins că termenul e grăitor chiar pentru cei care nu au luat contact cu conţinutul lui.)

Din informaţiile mele, se admite unanim că schimbarea unei orânduiri cu alta se face prin revo­lu­ţie. Este evidentă, în ţările care au influenţat mersul istoriei, instaurarea pe această cale a capita­lis­mu­lui şi a socialismului (denu­mit actualmente co­munism – punctez şi aceasta, ca să elimin orice con­fuzie). Chiar trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă putem să o atribuim unei re­voluţii, în­să în tehnologie: perfecţionarea uneltelor şi armelor din fier. Logic, mi-am pus problema că trebu­ia să fi existat o revoluţie şi între sclavagism şi feudalism, dar nicăieri nu am găsit formulat explicit acest punct de vedere. Reflectând mai profund, mi-am dat seama că tocmai creştinismul a ju­cat acest rol revoluţionar, subminând Imperiul roman.

Mă simt dator să îmi argumentez părerea, şi înainte de orice voi sublinia că nicio altă religie nu are atâta importanţă în istoria omenirii. Desigur că, în conştiinţa comună, o transformare de tip revo­lu­ţionar presupune confruntări cu grad variabil de violenţă desfăşurate într-un interval scurt, în­să uneori trebuie să privim dincolo de aparenţe. Toată lumea îşi dă seama că, la apariţia creştinismu­lui şi cel puţin 200 de ani mai apoi, puterea – implicit ordinea ­– romană nu avea cum să fie răsturna­tă pe cale armată. În schimb, mesajul Mântuitorului – cu nenumăratele lui faţete, asupra cărora nu am pregătirea şi spaţiul să insist – a înlăturat teama oamenilor simpli faţă de opresori; de aici răs­pân­direa colosală. Slăbirea imperiului s-a concretizat şi pe plan militar – poate cel mai important, du­pă cum sugeram mai sus. Convertirile masive, de la soldat la general (Sfântul Gheorghe), în pa­ra­lel cu intensificarea atacurilor popoarelor migratoare (datorită şi acestor circumstanţe favorabile), au dus, în timp, la situaţia în care a devenit necesar gestul lui Constantin cel Mare de a statua religia creş­tină ca oficială. Pe de altă parte, consider fundamentată ideea că Biserica a fost prima or­ga­niza­re de tip feudal – idee găsită în cartea „Sfinţii – mit, legendă, adevăr“, apărută în comunism, dar ca­re aborda problemele cu considerabil mai multă decenţă decât întâlnim deseori astăzi; de a­ce­ea am ţi­­nut să îi menţionez titlul.

Există opinii că această religie ar fi una a sclavilor (deşi de la început a câştigat adepţi între membrii clasei sus-puse, iar pe împărăteasa Elena – mama celui tocmai pomenit – nu trebuie eu să o pun în evidenţă) sau că nu poate avea prestigiu o credinţă al cărei întemeietor a suferit cea mai de­gra­dantă moarte existentă la acea vreme. Faptele au demonstrat, însă, că tăria creştinismului stă chiar în aparenta sa slăbiciune, ceea ce mă face să îndrăznesc a afirma că Îl urmează pe Cel care l-a fondat – şi care a ales să îşi sfârşească astfel existenţa pământească, să nu uităm. Această trăsătură e­senţială i-a permis să reziste şi ulterior agresiunilor de tot felul, păstrându-şi nelaterată fibra.

Încerc să trec în revistă câteva dintre cele pe plan ideatic, remarcate pe parcursul anilor. Nu mă a­plec asupra relaţiei dintre iudaism şi creştinism, pentru că o consider arhicunoscută; totodată, e un subiect prea vast şi cu prea multe aspecte dureroase pentru a fi cuprins aici. Vreau doar să punctez o o­pinie – despre care nu ştiu dacă e originală. Cred că o serie de dificultăţi din această relaţie au pro­ve­nit din fap­tul că adepţii lui Iisus au fost consideraţi o sectă desprinsă din religia iudaică. E o sim­plă ipo­teză; de aceea nu mă hazardez să afirm că din acest gen de concepţie derivă opinii afectând dog­ma creştină, cu pretenţie la o bază raţional-ştiinţifică. Voi enumera – fără comentarii – pe cele mai izbi­toa­re (pentru mine, cel puţin): Iisus nici n-ar fi existat ca personaj istoric (şi – legat de a­ceas­ta – în­treaga doctrină creştină ar fi fost creată de Apostolul Pavel) sau – dacă a existat – S-ar fi năs­cut dintr-un viol al unui legionar roman, iar sfârşitul Său nu ar fi venit prin răstignire, ci ar fi fost co­bo­rât viu de pe cruce, ulterior plecând în sudul Franţei actuale împreună cu Maria Magdalena (deja so­ţia Lui) şi cu fiica lor.

Deşi e o abatere serioasă de la dogmă, personal nu văd nimic rău în ideea că Iisus ar fi fost că­să­torit. Şochează, însă (fiind mai mult decât blasfemie), o altă redare a relaţiei Lui cu Maria din Magdala – şi cu aceasta ajung la loviturile din interior (teoretic, cel puţin) asupra religiei împămân­te­nite aici chiar de către unul dintre discipolii lui Iisus: Sfântul Apostol Andrei. Iarăşi nu vor mai fi necesare comentarii după ce voi arăta că mă gândesc la acea piesă scrisă de Alina Mungiu-Pippidi care a determinat – firesc – multe şi vii reacţii. Trec peste cele majoritare şi justificate (între care a fost a mea şi a întregii familii), dorind să le consemnez doar pe cele care mi-au stârnit impresii ase­mă­nă­toa­re cu lucrarea teatrală. Le voi lua în ordinea ascendentă a neplăcerii provocate: unii au luat în râs (cum prea des e la români) autoarea, în legătură cu anumite refulări, iar alţii au reproşat acto­ri­lor ca­re au refuzat să joace într-o asemenea porcărie (să-i spun pe nume) că nu sunt destul de des­chişi la cap. În acel moment m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi apărut ceva analog într-o ţa­ră mu­sul­mană. Mulţi s-au ridicat împotriva lor când au reacţionat violent în legătură cu caricatu­ri­za­rea lui Mahomed, dar o atare atitudine este – cred eu – mai bună decât îngăduinţa faţă de impietăţi de ge­nul celei aruncată în lume de către Alina Mungiu-Pipppidi.

S-ar putea obiecta că religia creştină este – prin esenţa ei – una a toleranţei. Şi islamismul este, însă. Desigur că e la îndemână contraexemplul actelor teroriste din prezent, dar cred că e înţelept să pri­vim în ansamblu. Ştim foarte bine că turcii au îngăduit în Ţările Române continuitatea religiei stră­moşeşti, ceea ce se încadrează într-o tendinţă generală a credinţei lor. Am aflat chiar de la un mu­sulman că, după ei, creştinii pot ajunge până în cerul al treilea al lui Mahomed, dintre cele nouă. Totodată, recunosc 5 mari profeţi – pe care îi voi enumera în ordine cronologică: Moise, Zara­thustra, Buddha, Iisus şi Mahomed. Nu mai trebuie să spun că asemenea concepţii nu se bucură de re­ciprocitate din partea creştinilor – şi nici să dau detalii.

Rămânând la raportul cu mahomedanismul, e clar că religia noastră n-ar fi atât de expusă dacă s-ar fundamenta pe o formulă de genul „Allah este Dumnezeu, şi Mahomed – profetul său“. (De alt­fel, existenţa acestui personaj istoric nu are cum să fie pusă la îndoială.) Ca şi cum contestarea lui Hristos nu ar fi suficientă, mai nou asistăm la discuţii – tot în interiorul creştinismului ­– chiar asupra na­turii Crea­torului. Mai auzisem eu de secte care vorbeau de Dumnezeu-Mama, dar erau minore, a­şa că le-am acordat atenţia corespunzătoare. Acum, însă, am aflat că o traducere a Bibliei are ten­din­ţa de a se adapta la atmosfera modernă de emancipare (greşit înţeleasă – fie-mi permisă remarca) a feme­ii. Se poate că această nuanţă a versiunii a fost imprimată de coordonatoare, însă mi se pare mai im­por­tant să nu se bucure de influenţă – mai ales că nu are bază, cel puţin din punctul meu de ve­dere. Nu am căderea să vin cu argumente teologice detaliate, însă pentru mine e destul că Iisus vor­beşte doar despre Tatăl – de unde şi rugăciunea noastră fundamentală, tot de către El dată ome­ni­rii.

Nu-mi este dat – fireşte – să ştiu ce va mai fi. Am, însă, credinţa fermă că religia întemeiată de Hristos îşi va urma existenţa fără mari tulburări. E clar că structura unora îi împiedică să accepte fă­ră rezerve cele cuprinse în Noul Testament – în frunte cu Învierea. Totuşi, baze raţionale are şi con­sta­tarea că religia creştină nu mai poate fi subminată serios, fie şi pentru că s-a impus şi se impune de aproape 2000 de ani. Cu atât mai mult se cere o atitudine cel puţin decentă – dacă nu pătrunsă de pi­­oşenie – în faţa acestei componente cu totul remarcabile a existenţei umanităţii.

(Apărut în Almanahul „Tribuna afacerilor“, Cluj, 2008 şi tradus pe WriteSight.com)

Alături (în gând) de Artur Silvestri

Cum se va vedea de la primele rânduri, acest articol a fost elaborat până să aflu tragica veste a dispariţiei (doar fizice) dintre noi a celui care a fost eminentul şi polivalentul om de cultură Artur Silvestri. (Adaug că o stranie coincidenţă face ca eu să fi terminat lucrarea de faţă în dimineaţa de 30 noiembrie 2008 – la scurt timp, probabil, după ce trecea într-o lume mai bună cel căruia îi era adresată. Abia seara, însă, am deschis mesajul care anunţa aceasta.) Fireşte că, în momentele când scriam, speram ca rândurile mele să contribuie la ameliorarea stării de ansamblu a omului căruia îi erau dedicate, raliindu-mă astfel cu tragere de inimă la iniţiativa soţiei sale. Pe de altă parte, însă, faptul că nu pomenesc nimic despre boală este în foarte mare măsură consecinţa ideii că, pentru a aduce bine, doar la el trebuie doar la el trebuie să te gândeşti şi să faci referire. Cu aceasta cred că am lămurit şi de ce nu am dorit să schimb cele scrise, în tendinţa de a mă racorda la actualitate; s-a impus, totuşi (iarăşi e clar de ce), intercalarea parantezei în titlu.

Consider că nu mai trebuie să accentuez cât de îmbucurător ar fi fost ca Artur Silvestri să vadă volumul dedicat lui şi ca acesta să producă efectul aşteptat de noi toţi. Şi-aşa, însă, este cât se poate de oportună o culegere de articole care pe drept să omagieze această mare personalitate. Oricum, rămân cu sentimentul că nu am lucrat în zadar – şi încă o dată simt nevoia să-i mulţumesc pentru acest nou imbold la scris, într-o perioadă în care mă temeam tot mai tare că existenţa de care am parte mă va împiedica să mă concentrez la această activitate cu valoare de balsam.

* * *

E în firea lucrurilor ca, preocupaţi de cele cărora trebuie să la facem faţă (şi care, adeseori, nu sunt puţine – şi nici uşor de suportat), să nu dăm mare atenţie existenţei altora – mai ales dacă fizic nu se află în proximitate. Vin, însă, momente în care această indiferenţă se cuvine a fi lăsată la o parte, dacă vrei să fii om cu adevărat – şi nu doar vietate vorbitoare (cu gura sau în scris). Este situaţia de acum: aflând că Artur Silvestri, unul din puţinii oameni pentru care voi avea întotdeauna cele mai frumoase sentimente, a trecut de al unsprezecelea buchet de 5 ani, am luat repede hotărârea de a-i transmite felicitări în această formă. Mi-ar fi plăcut mai mult – pentru amândoi – s-o fi făcut la semicentenar; ar fi însemnat ca destinatarul acestor gânduri de bine (care, implicit, devin, urări) să fi avut înainte mai mulţi ani pentru a aduce noi valenţe unei activităţi oricum prodigioase. Şi-aşa, însă, pot fi mulţumit; mai mult, aş spune că formula prin care am redat 55 de ani trăiţi mi-a fost indusă pe căi cărora nu pot (şi nu mă străduiesc) să le desluşesc natura; în orice caz, nu consider întâmplător că în ea se cuprinde o faţetă a relaţiilor ce le-am avut cu domnul Silvestri: în Biblioteca on-line figurează şi „Al unsprezecelea“ – cea mai recentă carte dintre cele care mi-au apărut în format clasic.

Cred că se subînţelege că am pomenit de cele pe care le-am scris doar pentru a da o pildă a susţinerii de care am avut parte de la Artur Silvestri. Renunţ la formula de reverenţă înaintea numelui pentru că, în ochii mei, este o personalitate de mare anvergură, nu numai pentru prezent, ci pentru ansamblul creaţiei scrise a românilor. (Poate că nu trebuie să accentuez că fraza dinainte ilustrează precizările făcute în introducere.) Cu convingere spun că, fondând Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi extinzându-i activitatea, se înscrie în galeria marilor mentori ai actvităţii literare de la noi, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Desigur că, pentru a-i fi pe deplin şi unanim recunoscut acest statut este necesar ca autorii cărora le acordă sprijin să fie validaţi în timp (de cititori, în primul rând), dar poate afirma cu conştiinţa împăcată că tot ce a depins de el a făcut.

Această latură a activităţii sale, îndeplinită prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu sau chiar direct, îmi este cea mai apropiată; de aceea mă refer aproape exclusiv la ea. De altfel, cred că n-ar avea sens să trec şi eu în revistă prodigioasa contribuţie a celui despre care vorbesc în cam tot ce înseamnă cultură umanistă. Reliefez, totuşi, că această constantă a preocupărilor sale am văzut-o manifestată şi într-un domeniu care nu are – aparent – legătură cu ce am amintit mai sus: sectorul construcţiilor – ca să folosesc un termen generic. Articolele lui Artur Silvestri în favoarea conservării a ce dă farmec Bucureştiului au găsit în mine cu atât mai multă rezonanţă cu cât am văzut cu ochii mei cum a fost afectată Calea Victoriei.

Repet, însă (şi cu scopul de a accentua), că percep sprijinul acordat celor care simt nevoia să-şi comunice gândurile şi trăirile ca principalul element care îi asigură lui Artur Silvestri preţuirea atâtor oameni. Eu, cel puţin, am permanent în suflet că – prin Editura Online – m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul de a vedea difuzate două lucrări la care ţineam enorm, dar mai important şi mai semnificativ decât cele legate de mine este că aceste apariţii sunt (încă) o ilustrare a unui fapt care ar trebui să intre în banal: realizările tehnologice în sine nu pot fi catalogate drept morale sau imorale. Totul depinde de cum sunt utilizate – moment în care se vădeşte cine e cu adevărat om, deci înzestrat cu spiritualitate, în cel mai deplin sens. Aşa este cu Artur Silvestri: prin intermediul Internetului (atât de blamat deseori, nu fără temei) a reuşit să creeze o mişcare culturală de amploare şi să ofere şanse celor care au refuzat să-şi calce pe conştiinţă pentru a primi recunoaştere în România, unde şi în literatură se întâlnesc racilele ce pătează societatea – şi ar ţine de idilic să se întâmple altfel. E uşor să stabilesc relaţia între această poziţie a domniei-sale şi iniţiativa (care, din fericire, a avut ecoul dorit) de a-l numi preşedinte de onoare al Ligii Scriitorilor – organizaţie mai degrabă complementară decât alternativă cu origine în oraşul meu, Cluj, şi al cărei membru sunt. (S-ar putea, astfel, zice, că scriu în dublă calitate. Totuşi, cred că a ieşit în evidenţă că aceste rânduri vor să redea ce îmi este propriu.)

Datorită personalităţii şi strădaniilor lui Artur Silvestri, A.R.P. ar putea însemna şi Asociaţia Românilor de Pretutindeni. Găsesc foarte important (şi cu răsunet pe termen îndelungat, sper) demersul de a promova activitatea literară între conaţionalii noştri care suferă de pe urma statutului de minoritari. La fel este tendinţa de a difuza reviste conţinând transpuneri în alte limbi ale celor scrise de români. Chiar şi titlurile acestor publicaţii au rezonanţă deosebită pentru cine vrea să o perceapă: „Kogaion“ face trimitere la spiritualitatea noastră ancestrală (care încă reprezintă o enigmă, la cât de vastă este), iar „L'Étoile du Danube“ mă duce cu gândul la mijlocul secolului XIX – alt moment în care mari intelectuali se dedicau dezvoltării capacităţii creatoare autohtone, cu literatura ocupând un loc aparte.

Desigur că se mai pot spune multe cuvinte frumoase despre Artur Silvestri (şi nu pot avea pretenţia de a-i acoperi activitatea în toată complexitatea), dar sunt convins că domnia-sa însuşi, cu profunda implicare în creştinism pe care i-o cunosc, e distant faţă de măririle lumeşti. Totuşi, simt nevoia să accentuez cu putere o idee care ar putea servi şi drept concluzie: cel la care m-am referit este – indiscutabil – o rară valoare, fiind pătruns de acest fapt, în mod conştient sau nu. Opinia tocmai expusă provine şi din convingerea că numai oamenii cu asemenea suprafaţă nu au reţineri în a recunoaşte meritele altora, chiar exagerându-le uneori, în scop de stimulare. Aceasta, împreună cu îndrumările pe care le oferă cu largheţe, arată clar că nu se tem de o eventuală concurenţă. Astfel, Artur Silvestri constituie o excepţie – până la a face notă discordantă – faţă de cei care s-au făcut cunoscuţi în România contemporană.

(Apărut în cadrul uneia dintre cărţile omagiale – sper, pentru că nu am primit vreo dovadă, deşi – la cererea editorilor volumului, am adăugat acest prim alineat: „Regret enorm să văd că acest modest omagiu nu mai ajunge să-şi îndeplinească menirea iniţială: să contribuie, pe cât posibil, la a-i creşte lui Artur Silvestri tonusul psihic – element cu foarte mare (şi încă necunoscută în totalitate) importanţă în lupta cu tot ce afectează starea fizică. M-am apucat de lucru de îndată ce am aflat că o boala ce-o avea îi pune în pericol viaţa, şi n-am zăbovit mult; când scrii cu sufletul, ideile – vizibile prin cuvinte şi asocierea lor – apar şi se succed cu mai puţin efort. Fatalitatea a fost copleşitoare, totuşi: pe când voiam să trimit articolul, aşa cum îl elaborasem, am primit vestea sfârşitului existenţei fizice a celui căruia îi era destinat. Mai mult, am fost pus în faţa unei sinistre coincidenţe: tragicul eveniment se produsese cam pe când terminam scriitura – cu destule speranţe, cum se poate bănui. Această turnură nu schimbă, însă, esenţa a ce am simţit nevoia să comunic. Consolarea mea este că măcar păstrăm memoria acestui om cu totul remarcabil – şi aş vrea să fie pe termen nedefinit ca durată, precum în cazul meu.“ Implicit, am schimbat şi titlul, în „O dispariţie doar trupească“. E firesc, totuşi – cel puţin aşa cred – ca în această culegere să rămînă ce am scris exclusiv de la mine.)

Poate romanul să fie minimalist?

Am adoptat forma interogativă pentru ca să nu vin direct cu o sentinţă. E destul că am con­vin­ge­rea că opinia îmi va fi desluşită pe măsură ce voi dezbate aspectele ce au prins contur în minte pe când încercam să răspund la întrebarea enunţată, întrebare care s-a dezvoltat tot mai insistent pe mă­su­ră ce citeam prezentarea apologetică şi ilustrarea acestei tentative de nou în – cred eu – cel mai po­pular do­meniu al epicului.

Analiza o voi face în calitate de consumator de literatură; pot să spun că mă plasez exclusiv în a­­ceas­tă postură, din moment ce şi în scriituri m-am ghidat după ea. Nu este, însă, locul să vorbesc des­pre mi­ne – bineînţeles; totuşi, mai trebuie să spun – şi ca un fel de explicaţie pentru poziţia ce-o a­dopt faţă de romanul minimalist – că am (şi) în lectură gusturi mai degrabă conservatoare. Toto­dată – şi aici cu tra­gere de inimă sunt de partea d-lui Grama – consider că nivelul unei lucrări lite­ra­re îl stabilesc cititorii, nu criticii. Spunând acestea, ar trebui să reiasă că sunt de acord şi cu o altă a­fir­maţie: nu agreez romane­le care cuprind de toate, autorii având intenţia clară de a da material bo­gat pentru cronici (elogiase – nor­mal!); „Baltagul“ este un exemplu extrem de ilustrativ. Pe de altă parte, însă, nu cred că se poate renunţa complet la pasajele de natură descriptivă, chiar când roma­nul este de acţiune, cu condiţia ca a­se­menea descrieri să fie la obiect, deci strict în legătură cu co­loa­na vertebrală a lucrării. (Dacă ar lipsi com­plet sau aproape, s-ar ajunge la cărţi gen „Indiana Jones“. S-ar putea ca acestea să fie considerate din familia romanului minimalist, însă nu sunt litera­tu­ră, ci scenariu de film.)

Ajungând să tratez despre descrieri, îmi pare potrivit să afirm că am considerat (şi opinia mi-a de­­ve­nit tot mai fermă cu trecerea timpului) lipsă de dibăcie scriitoricească o zugrăvire în amănun­ţi­me a per­sonajelor pe alte planuri decât cel fizic (inclusiv îmbrăcămintea). Acestea ar trebui să reiasă din vor­bi­re redată. Cu termenul dinainte – forţat, poate – am vrut să cuprind şi monologul, ca formă de exprimare în romanul psihologic. (Despre dialog ar avea rost să vorbesc dacă m-aş adresa unei a­u­dienţe cu pregătire redusă.)

Mai abordez două aspecte, percepute de mine ca fiind ilustrate prin romanul minimalist ce ni s-a propus spre lectură. Unul dintre ele este intenţia de a determina cititorul să-şi pună probleme, mergând până la a configura variante sau continuări. Şi judecând după mine, dar şi văzând ce gen de cărţi au succes mare, pot spune că majoritatea covârşitoare citesc pentru a se destinde, deci sunt departe de dorinţa de a se frământa pe marginea lucrărilor ce le parcurg. Mai degrabă ar ajunge la al doilea aspect ce mi-a atras atenţia: să înjure autorul. O fi şi aceasta o formă de popularitate, însă tre­bu­ie să fii cel puţin excentric ca s-o urmăreşti; rişti ca aproape nimeni să nu te mai citească a doua oa­ră, chiar dacă ai avea parte de critici elogioase.

O dată ce am revenit asupra diferenţei (şi chiar discrepanţei) dintre găselniţele criticii literare şi gustul comun, îmi permit să mă întorc şi la orientarea mea conservatoare. Ea mi-a determinat cri­sta­li­zarea opiniilor pe marginea romanului minimalist – pe care, însă, nu le cred infailibile. Rămâne ca tim­pul să hotărască asupra acestei tendinţe. Totuşi, cred că ar trebui ţinut cont de faptul că marile ro­­mane ale secolului XIX sunt încă de neînlocuit în edificarea unei culturi generale solide – şi îşi vor păstra acest statut multă vreme, probabil. În plus, după arhitectura lor s-au creat mai apoi cărţile de succes – inclusiv cele care nu excelează în privinţa calităţii literare.

Alte articole

Urmează o serie de articole pe care le voi publica în volum (tot pe Internet) – această intenţie fiind substratul reţinerii în a le fi pus aici deja. Recent, însă, mi-am zis că ar fi mai accesibile aşa, iar aceasta ar veni în sprijinul dorinţei mele de a împărtăşi idei şi trăiri la care e normal să ţin mult, de vreme ce am pus suflet în enunţarea lor. Am toate indiciile să cred că nu şi-au pierdut actualitatea, chiar dacă au izvorât acum mai bine de un an – dacă nu trei-patru.

Recenzie - 2007

O manipulare ce dă fiori

E destulă vreme de când posturile Realitatea (în primul rând) şi Antena 3 au început să difuzeze son­daje din care rezulta că românii consideră că traiul lor a fost mai bun în comunism. Am rămas a­proape indiferent, mai ales că nu acord acestor canale decât secundele necesare pentru a vedea în ce aspecte lovesc (altceva nu ştiu face). Încerc astfel să evit să fiu luat pe nepregătite dacă apar noutăţi (întotdeauna de natură negativă – evident).

Am folosit termenul „lovesc“ ca urmare a stării de spirit ce mi-o induc; de aproape un an sunt consternat de violenţa atacurilor asupra preşedintelui Băsescu şi a partidului din care provine (şi care încă este al său – să nu ne ascundem după deget), atacuri iscate sau încurajate de posturile în cauză. Mereu îmi aduc în minte articolele lui Brucan de după război şi editorialul lui Darie Novă­ceanu din 14 iunie 1990 (după prima zi a marii mineriade, cu cumplitele ei devastări – precizez, pen­tru cei prea tineri şi pentru cei care pot sau au intenţia să uite). Cele dintâi sunt doar istorie pen­tru mine şi, chiar dacă nu le-am văzut, am convingerea că atacau cu sălbăticie elita interbelică. În schimb, articolul lui Novăceanu l-am citit ca om de aproape 30 de ani, dintre care vreo 18 visasem la libertate. E clar, deci, ce groază m-a cuprins văzând că se cere abolirea foarte recentei democraţii (şi-aşa „originală“), fiind ataşat puternic de libertatea de exprimare; măcar asta am avut chiar şi sub Iliescu.

Sentimente atât de oribile se estompează foarte greu în timp; de aceea am fost şocat în acest sep­tembrie 2010, luând cunoştinţă – la Realitatea TV – despre un sondaj din care reieşea că locui­to­rii României ar dori din nou co­mu­nism.

Recunosc că nu am văzut (dar cred că nici nu s-a difuzat) repartiţia pe vârste a respondenţilor; dacă erau mulţi sub 25 de ani, mă mai puteam linişti, considerând – cu temei, cred – că aceştia nu au bază să se pronunţe. (Mi se pare clar de ce.) Oricum, rezultatul de ansamblu m-a impresionat atât de neplăcut încât pe loc m-a dus cu mintea la una din ideile capitale din filmele care atrag atenţia a­su­pra pericolului pentru însăşi esenţa fiinţei umane reprezentat de instaurarea unui guvern mondial, cu control absolut asupra fiecăruia dintre noi. Ader total la ce se afirma în filmele menţionate: mai tragic decât ca un atare guvern să fie impus prin forţă ar fi ca oamenii să îl ceară.

Analogia e vădită, deci oricine e lucid în România ar trebui să simtă fiori la gândul că există cine să împlinească această etalată dorinţă a populaţiei: Iliescu s-ar ocupa de doctrină, Voiculescu – de supravegherea strictă, iar Patriciu şi alţii – de jaf. Într-o asemenea situaţie, s-ar valida ceea ce deocamdată am spus doar în glumă alor mei: multora le-ar veni să-mi pupe mâna cu care l-am votat pe Băsescu.