Alături (în gând) de Artur Silvestri

Cum se va vedea de la primele rânduri, acest articol a fost elaborat până să aflu tragica veste a dispariţiei (doar fizice) dintre noi a celui care a fost eminentul şi polivalentul om de cultură Artur Silvestri. (Adaug că o stranie coincidenţă face ca eu să fi terminat lucrarea de faţă în dimineaţa de 30 noiembrie 2008 – la scurt timp, probabil, după ce trecea într-o lume mai bună cel căruia îi era adresată. Abia seara, însă, am deschis mesajul care anunţa aceasta.) Fireşte că, în momentele când scriam, speram ca rândurile mele să contribuie la ameliorarea stării de ansamblu a omului căruia îi erau dedicate, raliindu-mă astfel cu tragere de inimă la iniţiativa soţiei sale. Pe de altă parte, însă, faptul că nu pomenesc nimic despre boală este în foarte mare măsură consecinţa ideii că, pentru a aduce bine, doar la el trebuie doar la el trebuie să te gândeşti şi să faci referire. Cu aceasta cred că am lămurit şi de ce nu am dorit să schimb cele scrise, în tendinţa de a mă racorda la actualitate; s-a impus, totuşi (iarăşi e clar de ce), intercalarea parantezei în titlu.

Consider că nu mai trebuie să accentuez cât de îmbucurător ar fi fost ca Artur Silvestri să vadă volumul dedicat lui şi ca acesta să producă efectul aşteptat de noi toţi. Şi-aşa, însă, este cât se poate de oportună o culegere de articole care pe drept să omagieze această mare personalitate. Oricum, rămân cu sentimentul că nu am lucrat în zadar – şi încă o dată simt nevoia să-i mulţumesc pentru acest nou imbold la scris, într-o perioadă în care mă temeam tot mai tare că existenţa de care am parte mă va împiedica să mă concentrez la această activitate cu valoare de balsam.

* * *

E în firea lucrurilor ca, preocupaţi de cele cărora trebuie să la facem faţă (şi care, adeseori, nu sunt puţine – şi nici uşor de suportat), să nu dăm mare atenţie existenţei altora – mai ales dacă fizic nu se află în proximitate. Vin, însă, momente în care această indiferenţă se cuvine a fi lăsată la o parte, dacă vrei să fii om cu adevărat – şi nu doar vietate vorbitoare (cu gura sau în scris). Este situaţia de acum: aflând că Artur Silvestri, unul din puţinii oameni pentru care voi avea întotdeauna cele mai frumoase sentimente, a trecut de al unsprezecelea buchet de 5 ani, am luat repede hotărârea de a-i transmite felicitări în această formă. Mi-ar fi plăcut mai mult – pentru amândoi – s-o fi făcut la semicentenar; ar fi însemnat ca destinatarul acestor gânduri de bine (care, implicit, devin, urări) să fi avut înainte mai mulţi ani pentru a aduce noi valenţe unei activităţi oricum prodigioase. Şi-aşa, însă, pot fi mulţumit; mai mult, aş spune că formula prin care am redat 55 de ani trăiţi mi-a fost indusă pe căi cărora nu pot (şi nu mă străduiesc) să le desluşesc natura; în orice caz, nu consider întâmplător că în ea se cuprinde o faţetă a relaţiilor ce le-am avut cu domnul Silvestri: în Biblioteca on-line figurează şi „Al unsprezecelea“ – cea mai recentă carte dintre cele care mi-au apărut în format clasic.

Cred că se subînţelege că am pomenit de cele pe care le-am scris doar pentru a da o pildă a susţinerii de care am avut parte de la Artur Silvestri. Renunţ la formula de reverenţă înaintea numelui pentru că, în ochii mei, este o personalitate de mare anvergură, nu numai pentru prezent, ci pentru ansamblul creaţiei scrise a românilor. (Poate că nu trebuie să accentuez că fraza dinainte ilustrează precizările făcute în introducere.) Cu convingere spun că, fondând Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi extinzându-i activitatea, se înscrie în galeria marilor mentori ai actvităţii literare de la noi, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Desigur că, pentru a-i fi pe deplin şi unanim recunoscut acest statut este necesar ca autorii cărora le acordă sprijin să fie validaţi în timp (de cititori, în primul rând), dar poate afirma cu conştiinţa împăcată că tot ce a depins de el a făcut.

Această latură a activităţii sale, îndeplinită prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu sau chiar direct, îmi este cea mai apropiată; de aceea mă refer aproape exclusiv la ea. De altfel, cred că n-ar avea sens să trec şi eu în revistă prodigioasa contribuţie a celui despre care vorbesc în cam tot ce înseamnă cultură umanistă. Reliefez, totuşi, că această constantă a preocupărilor sale am văzut-o manifestată şi într-un domeniu care nu are – aparent – legătură cu ce am amintit mai sus: sectorul construcţiilor – ca să folosesc un termen generic. Articolele lui Artur Silvestri în favoarea conservării a ce dă farmec Bucureştiului au găsit în mine cu atât mai multă rezonanţă cu cât am văzut cu ochii mei cum a fost afectată Calea Victoriei.

Repet, însă (şi cu scopul de a accentua), că percep sprijinul acordat celor care simt nevoia să-şi comunice gândurile şi trăirile ca principalul element care îi asigură lui Artur Silvestri preţuirea atâtor oameni. Eu, cel puţin, am permanent în suflet că – prin Editura Online – m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul de a vedea difuzate două lucrări la care ţineam enorm, dar mai important şi mai semnificativ decât cele legate de mine este că aceste apariţii sunt (încă) o ilustrare a unui fapt care ar trebui să intre în banal: realizările tehnologice în sine nu pot fi catalogate drept morale sau imorale. Totul depinde de cum sunt utilizate – moment în care se vădeşte cine e cu adevărat om, deci înzestrat cu spiritualitate, în cel mai deplin sens. Aşa este cu Artur Silvestri: prin intermediul Internetului (atât de blamat deseori, nu fără temei) a reuşit să creeze o mişcare culturală de amploare şi să ofere şanse celor care au refuzat să-şi calce pe conştiinţă pentru a primi recunoaştere în România, unde şi în literatură se întâlnesc racilele ce pătează societatea – şi ar ţine de idilic să se întâmple altfel. E uşor să stabilesc relaţia între această poziţie a domniei-sale şi iniţiativa (care, din fericire, a avut ecoul dorit) de a-l numi preşedinte de onoare al Ligii Scriitorilor – organizaţie mai degrabă complementară decât alternativă cu origine în oraşul meu, Cluj, şi al cărei membru sunt. (S-ar putea, astfel, zice, că scriu în dublă calitate. Totuşi, cred că a ieşit în evidenţă că aceste rânduri vor să redea ce îmi este propriu.)

Datorită personalităţii şi strădaniilor lui Artur Silvestri, A.R.P. ar putea însemna şi Asociaţia Românilor de Pretutindeni. Găsesc foarte important (şi cu răsunet pe termen îndelungat, sper) demersul de a promova activitatea literară între conaţionalii noştri care suferă de pe urma statutului de minoritari. La fel este tendinţa de a difuza reviste conţinând transpuneri în alte limbi ale celor scrise de români. Chiar şi titlurile acestor publicaţii au rezonanţă deosebită pentru cine vrea să o perceapă: „Kogaion“ face trimitere la spiritualitatea noastră ancestrală (care încă reprezintă o enigmă, la cât de vastă este), iar „L'Étoile du Danube“ mă duce cu gândul la mijlocul secolului XIX – alt moment în care mari intelectuali se dedicau dezvoltării capacităţii creatoare autohtone, cu literatura ocupând un loc aparte.

Desigur că se mai pot spune multe cuvinte frumoase despre Artur Silvestri (şi nu pot avea pretenţia de a-i acoperi activitatea în toată complexitatea), dar sunt convins că domnia-sa însuşi, cu profunda implicare în creştinism pe care i-o cunosc, e distant faţă de măririle lumeşti. Totuşi, simt nevoia să accentuez cu putere o idee care ar putea servi şi drept concluzie: cel la care m-am referit este – indiscutabil – o rară valoare, fiind pătruns de acest fapt, în mod conştient sau nu. Opinia tocmai expusă provine şi din convingerea că numai oamenii cu asemenea suprafaţă nu au reţineri în a recunoaşte meritele altora, chiar exagerându-le uneori, în scop de stimulare. Aceasta, împreună cu îndrumările pe care le oferă cu largheţe, arată clar că nu se tem de o eventuală concurenţă. Astfel, Artur Silvestri constituie o excepţie – până la a face notă discordantă – faţă de cei care s-au făcut cunoscuţi în România contemporană.

(Apărut în cadrul uneia dintre cărţile omagiale – sper, pentru că nu am primit vreo dovadă, deşi – la cererea editorilor volumului, am adăugat acest prim alineat: „Regret enorm să văd că acest modest omagiu nu mai ajunge să-şi îndeplinească menirea iniţială: să contribuie, pe cât posibil, la a-i creşte lui Artur Silvestri tonusul psihic – element cu foarte mare (şi încă necunoscută în totalitate) importanţă în lupta cu tot ce afectează starea fizică. M-am apucat de lucru de îndată ce am aflat că o boala ce-o avea îi pune în pericol viaţa, şi n-am zăbovit mult; când scrii cu sufletul, ideile – vizibile prin cuvinte şi asocierea lor – apar şi se succed cu mai puţin efort. Fatalitatea a fost copleşitoare, totuşi: pe când voiam să trimit articolul, aşa cum îl elaborasem, am primit vestea sfârşitului existenţei fizice a celui căruia îi era destinat. Mai mult, am fost pus în faţa unei sinistre coincidenţe: tragicul eveniment se produsese cam pe când terminam scriitura – cu destule speranţe, cum se poate bănui. Această turnură nu schimbă, însă, esenţa a ce am simţit nevoia să comunic. Consolarea mea este că măcar păstrăm memoria acestui om cu totul remarcabil – şi aş vrea să fie pe termen nedefinit ca durată, precum în cazul meu.“ Implicit, am schimbat şi titlul, în „O dispariţie doar trupească“. E firesc, totuşi – cel puţin aşa cred – ca în această culegere să rămînă ce am scris exclusiv de la mine.)