Traducerea şi adaptarea

Folosesc o expresie preluată de la televiziune pentru a încerca să redau cât mai sugestiv, în puţinele cuvinte care trebuie să compună un titlu, ce mă preocupă de mult timp. În plus, subtitrarea filmelor pe micul ecran ilustrează multe dintre punctele slabe pe care le voi evidenţia. Chiar dacă specialitatea mea e cu totul alta decât filologia, interesul faţă de cultură, lingvistică şi literatură mă împinge la aceste consideraţii, şi cu ideea – deloc originală, de altfel – că limba este un element fundamental al identităţii naţionale. Cu atât mai mult simt nevoia să îmi împărtăşesc opiniile cu cât în ultimii ani – într-un context pe care n-aş fi vrut să-l detaliez, dar îmi dau seama că ar trebui – se observă cu claritate o decădere vertiginoasă a tot ce reprezintă adevărata cultură.

Fac abstracţie de ce anume se traduce, deci nu discut valoarea literară şi educativă a acelor lucrări. Oricum, altceva voiam să subliniez: capitalismul de aici, la fel de original ca democraţia, a permis apariţia unei puzderii de edituri, cu condiţii preliminare ca pentru orice firmă. Trebuie, deci, doar bani şi acte; ştiu precis, întrucât m-am informat. De aici neajunsurile tehnoredactării şi, mai ales (având, evident, pondere mai mare în receptare), ale traducerilor. Cele două aspecte impietează în plus asupra modului cum sunt privite lucrările respective de către cei cu adevărată pregătire intelectuală. Cu regret trebuie să spun că, în marea majoritate a cazurilor, nu se poate compara o carte apărută acum cu una din comunism. Dacă se va crede că fac apologia acelor vremuri, cu atât mai rău. Cred că e de prisos să repet în ce măsură ni se îngrădea accesul la liberă exprimare şi informare. Totuşi, onest e să recunoaştem că, în cadrul strâmt impus de cenzură, au apărut marile opere ale literaturii universale, ca şi scrieri nemuritoare pentru copii şi adolescenţi, care – evident – puteau avea o cu totul altfel de influenţă în educaţie decât ce se prezintă în zilele noastre. Legat strict de subiect, oricine va admite că acele cărţi aveau aspect şi conţinut foarte îngrijite.

Unul dintre neajunsurile majore ale traducerilor actuale din engleză (la ele mă refer cu deosebire – nu doar din motivul că este limba străină pe care o cunosc cel mai bine) este preluarea ca atare a unor expresii din această limbă. Nu doresc să dau citate, din două motive: nu m-am apucat să fac o dizertaţie ştiinţifică (pentru care, evident, nu am competenţă) şi nu am intenţia să denigrez doar unele lucrări şi edituri, când fenomenul este cvasi-unanim. Îl văd ca pe un simptom al tendinţei de a ne ploconi în faţa unei mari puteri: de la Imperiul otoman am trecut la U.R.S.S., apoi la S.U.A. Cum se poate uşor vedea, şi limbajul curent este abundent impregnat de termeni preluaţi fără adaptare de la americani, ceea ce duce la confuzii serioase şi formulări ridicole.

Acest aspect îl voi trata separat, şi probabil va ocupa cea mai mare parte a expunerii. Înainte de toate, însă, aş vrea să împărtăşesc ce mă frământă încă de pe vremea când masiva influenţă americană era blocată. Există în limba română termeni şi expresii care – cum voi încerca să demon¬strez – au, cel puţin pentru mine, o formă inadecvată după transpunere.

Prima inexactitate pe care vreau să o analizez nu aparţine exclusiv limbii noastre. Este vorba de celebra afirmaţie a lui Iisus, citată în Evanghelia după Matei: „Mai degrabă trece cămila prin urechi¬le acului decât bogatul în Împărăţia Cerurilor“. Într-o lucrare apărută în comunism, care a tratat originile religiei creştine pertinent, în limitele a ce îi era permis, autorul a făcut un comentariu care mi-a dat mult de gândit: s-a copiat greşit citatul, la traducerea din aramaică în greacă. Se mai spunea (şi preiau ca atare, deoarece nu am cunoştinţele necesare pentru o verificare) că, în această a doua limbă, cuvintele „odgon“ şi „cămilă“ se deosebesc doar printr-o literă. Concluzia a fost logică, motiv pentru care m-am raliat la ea: Mântuitorul a vorbit, de fapt, despre un odgon care să treacă prin ac. Aşa trebuie să fi fost; făcând abstracţie de orice altceva, Iisus citea şi scria, deci era un om luminat pentru acele vremuri. Dacă adăugăm că toate celelate cuvinte de învăţătură ale Sale sunt pilde în cel mai propriu sens şi că tot în Evanghelia după Matei se află cea cu paiul şi bârna, ne dăm seama că ar fi fost absurd să asocieze aţa cu cămila, şi nu cu odgonul. Acum câţiva ani, însă, am citit o lucrare a unui teolog francez, având ca temă tocmai aspecte neclare din Noul Testament. A ajuns şi la citatul care mă preocupa, dar nu i s-a părut nimic ciudat în legătură cu cămila şi acul. Atunci mi-am zis că e clar că aşa a intrat citatul în conştiinţa universală, deci ar fi aproape imposibil de modificat.

Analog se pune problema cu alţi termeni – de data asta aparţinând exclusiv limbii române. Chiar dacă au intrat în tradiţie, deci nu poate fi vorba de ajustarea lor pentru a fi superpozabili cu originalul, consider că merită măcar o abordare teoretică.

Cel mai bun exemplu mi se pare titlul unui celebru roman: „Mizerabilii“. Găsesc că este o traducere cel puţin superficială a lui „Les misérables“, şi din cauza conotaţiei peiorative pe care o are termenul la noi, dar şi – la fel de important – pentru că „misérable“ corespunde mai degrabă lui „nenorocit“. Astfel, titlul românesc de-a dreptul induce în eroare pe neavizaţi – şi sunt incredibil de mulţi, raportându-mă la tinereţea mea. În orice caz, nu redă semnificaţia atribuită de Hugo – care, firesc pentru un asemenea titan al literaturii, a cuprins într-un singur cuvânt esenţa unui roman mare şi ca dimensiuni. Cum spuneam, însă, nu mai e nimic de făcut; e uşor de imaginat ce confuzie s-ar crea, de dragul corectitudinii cu tot preţul.

Doresc să mă refer şi la altă categorie de denumiri: ale unor ţări. Despre acestea nu aş afirma tranşant că sunt incorecte, ci doar că nu corespund ca gen cu cele prin care alte limbi (pe primul plan stând cele vorbite acolo) le definesc. În minte mi-au venit Brazilia, Portugalia şi Japonia. Cu privire la cea de-a treia, se înţelege de ce nu mă hazardez să fac o analiză. Totuşi, menţionez că – din câte ştiu – japonezii îşi numesc patria Nippon. Mai grăitor mi se pare că forma din engleză sau germană (Japan) sugerează masculinul. În franceză e de-a dreptul clar: le Japon. Cât despre celelalte două denumiri care mă preocupă, genul masculin mi se pare vădit la termenii originari (Brasil, res¬pec¬tiv Portugal), de vreme ce sunt în altă limbă romanică. Am dat nuanţa de prudenţă afirmaţiei de mai sus pentru că nu cunosc portugheza. Mă bazez, însă, din nou pe limba franceză, în special pentru că din ea avem cele mai multe neologisme: ambele au ca articol „le“, ţara cu cel mai bun fotbal fiind Brésil. (E uşor de priceput de ce nu am mai trecut forma pentru Portugalia.)

Nu agreez clişeele, deci m-am ferit de „ţara cafelei“, dar tot la această licoare ajung pentru a arăta de ce cred că sunt totuşi acceptabile formulele feminine din româneşte. Şi substantivul „cafea“ este masculin în franceză, italiană sau spaniolă. Aici trebuie neapărat să trec gluma pe care până acum am împărtăşit-o doar prin vorbă: dialectul nostru, ardelenesc, este mai apropiat de surorile occidentale (deci cu mai mare grad de romanitate – dacă vrem să forţăm nota) în acest punct decât româna cultă. În zona de pe lângă Cluj (şi nu numai, probabil) se zice „on cafei“. (Păcat că nu pot reda în scris întreaga savoare a expresiei, dar cei ce ştiu cum se vorbeşte aici mă vor înţelege pe deplin.) Totuşi (şi revenind la sobrietate), argumentul principal pe care îl găsesc în favoarea formelor definitivate la noi este că însuşi termenul pentru „ţară“ are gen feminin în româneşte şi masculin în limbile cu care am făcut asociere.

Mai dificilă e situaţia cu camerele parlamentului englez – în original House of Lords şi House of Commons. Nu trebuie să fim rigizi în legătură cu transpunerea lui "house"; poate însemna şi „încăpere“ sau „spaţiu“, deci „cameră“ este acceptabil. Cu totul altfel, însă, stă treaba cu atributul „Comunelor“ – consacrat la noi, cum bine se ştie. "Commons" înseamnă „obişnuiţi“, deci cetăţeni de rând – cum erau cei care ajungeau acolo când s-a statuat această organizare. Ar mai fi de spus doar că există şi termen pentru comune (mai degrabă cu sensul de mici colectivităţi): communes. Aşadar, nu e fondată o eventuală justificare a numelui românesc al acestei camere inferioare prin sistemul electoral în urma căruia era (şi este) alcătuită: vot uninominal pe circumscripţii.

Un alt termen care m-a frământat – apropo şi de calitatea şi menirea cărţilor pentru tineri care apăreau în trecut – este „veşnicele plaiuri ale vânătoarei“. Convins că nu trebuie să arăt ce reprezintă şi în ce context am reţinut expresia, voi enunţa motivul insatisfacţiei mele faţă de ea: nu este grăitoare. Totdeauna mi s-a părut firesc ca vânătoarea să fie veşnică. (Desigur că se pot face speculaţii în legătură cu modificările reliefului în sute de milioane de ani, dar evident că nu au sens, din moment ce normal e să ne raportăm la viziunea şi cunoştinţele pieilor-roşii.) Ca să-mi susţin punctul de vedere, am căutat faimoasa formulă în limbile principalilor autori care ni i-au apropiat pe indieni: Karl May şi James Fenimore Cooper. În germană este „Ewige Jagdgründe“, iar în engleză am găsit mai întâi "eternal hunting grounds“– care, cu altă ortografiere ("Eternal Hunting-grounds"), mi se pare mai sugestivă pentru ce voiam să-mi demonstrez mie însumi. În această variantă devine lămurit – după mine – că veşnică e vânătoarea, dar şi din celelalte formulări ar rezulta mai degrabă că vânatul din acele plaiuri (traducerea românească e adecvată) nu se termină. Mai mult decât atât, există varianta cu determinativul "happy" pentru "hunting" – ceea ce dă un plus de claritate, cred eu.

Expresiile şi termenii la care m-am referit până acum au deja o formă stabilă şi acceptată în româneşte, deci ar fi absurd să încerce cineva să le schimbe. Cu totul altul, însă, e – cel puţin după părerea mea, ca om care ţine la valorile autentice – statutul unor formulări introduse în limba noastră mai degrabă forţat şi din ignoranţă, ca parte a tendinţei de ploconire faţă de cei puternici pe care am amintit-o. Deşi sunt prezente în mod curent atât în limbajul cotidian cât şi în traducerile unor lucrări literare sau (mai grav) de popularizare a ştiinţei, încă pot fi eliminate, ca să revenim la o română îngrijită. Acest punct de vedere nu înseamnă însă că aş fi adeptul formulelor de genul „de-gât-legău“; departe de mine ideea că trebuie să înlocuim cu orice preţ cuvintele importate – în special noţiunile din domeniile de strictă specialitate. Astfel, ar fi stupid să forţăm echivalente pentru "desktop", "laptop", "screening" sau "mouse". În legătură cu acesta din urmă pot spune o poveste întreagă. Nu pot fi de acord – apropo şi de ce afirmam mai sus – cu termenul „souris“ pe care-l folosesc francezii; ţine de bun-simţ că şoarecele e una, iar dispozitivul auxiliar al calculatorului – cu totul altceva. Pe de altă parte, nu consider potrivit ca noi să scriem cuvântul conform regulii pentru cele autohtone, adică aşa cum se citeşte; tot la şoarece ajungem, dar în germană.

Să lăsăm însă alte limbi; normal găsesc să ne analizăm propriile neajunsuri, care sunt destule (şi) la acest capitol. Voi da exemple prin care sper să demonstrez grăitor că (prea) des nu se recurge la o română adevărată, ci la transpuneri cuvânt cu cuvânt – ridicole uneori – din limba universal vorbită. Mai mult decât atât, uneori se dă sensul din engleză unor cuvinte care în româneşte înseamnă cu totul altceva. Le voi trata în această ordine.

O expresie pe care o aud tot mai des în comentariile sportive este „a pune presiune“. E drept că în engleză se spune "to put pressure", dar – după cum chiar ei indică, într-un dicţionar frazeologic – este profund greşit să transpui întocmai expresii dintr-o altă limbă. Din câte ştiu eu, în româna nealterată de implanturi pripite se utilizează „a exercita (aplica) presiune“; în acelaşi timp, „a pune sub presiune“ mi se pare adecvat.

Repet că nu am pregătire sistematică în filologie. Cred, totuşi, că pot să-mi exprim opiniile – care se bazează pe limba vorbită, auzită şi citită în mulţii ani în care mai observam grijă pentru acurateţea în exprimare. În orice caz, dacă ar putea exista discuţii asupra celor din alineatul precedent, acestea nu îşi mai au locul la traducerea „Regatul Cerului“, pentru filmul intitulat în original "Kingdom of Heaven". Putem spune că literal este aproape exact (pe deplin corect ar fi „Regatul Raiului“), însă expresia consacrată la noi – fără alternativă – este „Împărăţia Cerurilor“. Dacă am ajuns la titluri, voi aminti şi „Alegerea Sophiei“ – pentru "Sophie's Choice". Iarăşi e clar că aici se potriveşte „opţiune“, dar „alegere“ se foloseşte pe scară tot mai largă. Asemănătoare văd situaţia pentru termenul „dezamăgitor“: e o traducere denotând îngustime a lui "disappointing" (adecvat în engleză, de altfel). La noi – cred – sună mai armonios „decepţionant“, nu numai pentru că mă obişnuisem cu el.

Mă deranjează că sunt pur şi simplu copiaţi termeni ca "target" sau "management" – constant prezenţi (şi) în articolele din domeniul meu: cel medical. Spre deosebire de "screening" (pe care ar fi inexact să îl înlocuim cu „cernere“), acestea două au echivalente ce se utilizau până recent: „ţintă“ (referitor la grupuri de pacienţi studiate), respectiv „conduită“. Bineînţeles că altfel se pune problema în ce priveşte conducerea unei firme şi a celor care se ocupă de aceasta, unde nu cunosc în româneşte termen exact superpozabil. Ideal ar fi să se şi pronunţe ca în engleză "manager" şi cuvintele din familia lui.

Vorbind tot despre firme şi angajaţii lor, din ce în ce mai des auzim de „performanţă“. După mine, acest termen – ca şi „suporter“ – este adecvat numai în sport; a fost absolut ridicol să aud la televizor de suporterii lui Yasser Arafat. Evident că se impunea „susţinători“, acesta fiind sensul lui "supporter", după cum "performance" înseamnă „prestaţie“. În engleză este adecvat pentru multe moduri de a activa (inclusiv în filme sau recitaluri muzicale), dar nu cred că la noi e la fel.
Ca să termin cu ce mi-a venit mai repede în minte dintre transpunerile cel puţin aproximative din limba pe care mai toată lumea crede că o ştie (accentuez pe „crede“; nu trebuie luată în glumă afirmaţia lor că limba cea mai vorbită în lume este "bad English"), voi aborda poate cea mai frecventă – din păcate – apariţie în diverse contexte: sex. Auzim tot timpul de sex şi violenţă sau despre cum şi cât se face sex. Observ că nimeni nu ţine cont (din ignoranţă, probabil) că "sex" este o prescurtare în stil american (de aceeaşi factură cu "lab") a lui "sexual relations" – cum le spune toată lumea, deci cum s-ar cuveni tradus termenul. Oricum, „a face sex“ nici măcar ca traducere nu e corect; în original este "to have sex". Ţinând cont de economia în limbaj pe care am punctat-o, devine clar că aşa era şi la noi, când ne mai vorbeam limba. (Fără să dau nume, voi spune că pe conducătoarea unei reviste pentru femei aş fi recomandat-o ca model ideal pentru Molière, în „Preţioasele ridicole“. Publicaţia este împănată de titluri şi termeni ce se vor în engleză, dintre chiar caraghios a fost "Let's make amazing sex". Consider de prisos comentarii explicative.) Mai presus de toate stă, însă, faptul că – într-o română autentică – sexul este un atribut individual, care împarte în două specia umană. Aşadar, poate fi doar bărbătesc şi femeiesc; masculin şi feminin sunt genuri.

Pe lângă cele de mai sus, există o categorie de cuvinte unde confuzia este şi mai mare, pentru că formele străine (nu exclusiv cele englezeşti, dar pe acestea le luăm azi drept model) sunt foarte asemănătoare cu ale noastre în scriere, dar înseamnă cu totul altceva. Unele au vechime în limbajul curent, şi de aceea pot doar să le semnalez: „suport moral“ (din ce am amintit mai sus devine lămurit că "support" înseamnă „susţinere“ sau „sprijin“), „a realiza“ (în ortografierea americană, „a-şi da seama“ este "to realize") sau „condiţie“. "Condition“ înseamnă la origine „stare“, dar de mult se vorbeşte des¬pre condiţie fizică sau condiţia intelectualului, a artistului, etc.

Alţi termeni de acest gen sunt, însă, de apariţie recentă. Prin urmare, ar fi mai uşor de înlăturat – ceea ce s-ar şi impune, după părerea mea. În frunte l-aş situa aici pe cel ce pare a se definitiva, la cât de des e utilizat: „oportunitate“. Într-o română veritabilă (chiar dacă puţin forţat, după mine) desemnează calitatea de a fi oportun. În niciun caz nu ar trebui folosit cu sensul „ocazie“ sau „prilej“ – al lui "opportunity". De plural, ce să mai vorbim? Revenind la sport, „oportunităţi de gol“ mi se pare şi mai stupid decât „a pune presiune“.

Există şi situaţii în care confuziile devin mari greşeli. Nu e admisibil să se utilizeze „confident“ în loc de „încrezător“ doar pentru că primul se scrie exact aşa în engleză. Aproximativ la fel este şi cu "consider": înseamnă „a lua în considerare“, şi nu „a considera“ – exprimare pe care am auzit-o în locul celei dintâi.

Continuând aşa, limbajul românilor ar putea ajunge să includă expresii pe care deocamdată le lansez doar ca să mă amuz împreună cu fiul meu – care, de altfel, a luat testul Cambridge la nivelul cel mai înalt, deci ar putea preda engleza. Un exemplu este „ia-ţi timpul“, în loc de „nu te grăbi“ (de la "take your time"). Pentru a se evita astfel de situaţii (perfect posibile, judecând după ce am văzut până acum) consider că, în traduceri şi adaptări (sau adoptări), poate la fel de importante ca stăpânirea limbii străine respective sunt cunoaşterea temeinică a limbii române şi o cultură generală cel puţin satisfăcătoare.

(Apărut în revista „Agora“, a Ligii Scriitorilor“– 2008)