Poate romanul să fie minimalist?

Am adoptat forma interogativă pentru ca să nu vin direct cu o sentinţă. E destul că am con­vin­ge­rea că opinia îmi va fi desluşită pe măsură ce voi dezbate aspectele ce au prins contur în minte pe când încercam să răspund la întrebarea enunţată, întrebare care s-a dezvoltat tot mai insistent pe mă­su­ră ce citeam prezentarea apologetică şi ilustrarea acestei tentative de nou în – cred eu – cel mai po­pular do­meniu al epicului.

Analiza o voi face în calitate de consumator de literatură; pot să spun că mă plasez exclusiv în a­­ceas­tă postură, din moment ce şi în scriituri m-am ghidat după ea. Nu este, însă, locul să vorbesc des­pre mi­ne – bineînţeles; totuşi, mai trebuie să spun – şi ca un fel de explicaţie pentru poziţia ce-o a­dopt faţă de romanul minimalist – că am (şi) în lectură gusturi mai degrabă conservatoare. Toto­dată – şi aici cu tra­gere de inimă sunt de partea d-lui Grama – consider că nivelul unei lucrări lite­ra­re îl stabilesc cititorii, nu criticii. Spunând acestea, ar trebui să reiasă că sunt de acord şi cu o altă a­fir­maţie: nu agreez romane­le care cuprind de toate, autorii având intenţia clară de a da material bo­gat pentru cronici (elogiase – nor­mal!); „Baltagul“ este un exemplu extrem de ilustrativ. Pe de altă parte, însă, nu cred că se poate renunţa complet la pasajele de natură descriptivă, chiar când roma­nul este de acţiune, cu condiţia ca a­se­menea descrieri să fie la obiect, deci strict în legătură cu co­loa­na vertebrală a lucrării. (Dacă ar lipsi com­plet sau aproape, s-ar ajunge la cărţi gen „Indiana Jones“. S-ar putea ca acestea să fie considerate din familia romanului minimalist, însă nu sunt litera­tu­ră, ci scenariu de film.)

Ajungând să tratez despre descrieri, îmi pare potrivit să afirm că am considerat (şi opinia mi-a de­­ve­nit tot mai fermă cu trecerea timpului) lipsă de dibăcie scriitoricească o zugrăvire în amănun­ţi­me a per­sonajelor pe alte planuri decât cel fizic (inclusiv îmbrăcămintea). Acestea ar trebui să reiasă din vor­bi­re redată. Cu termenul dinainte – forţat, poate – am vrut să cuprind şi monologul, ca formă de exprimare în romanul psihologic. (Despre dialog ar avea rost să vorbesc dacă m-aş adresa unei a­u­dienţe cu pregătire redusă.)

Mai abordez două aspecte, percepute de mine ca fiind ilustrate prin romanul minimalist ce ni s-a propus spre lectură. Unul dintre ele este intenţia de a determina cititorul să-şi pună probleme, mergând până la a configura variante sau continuări. Şi judecând după mine, dar şi văzând ce gen de cărţi au succes mare, pot spune că majoritatea covârşitoare citesc pentru a se destinde, deci sunt departe de dorinţa de a se frământa pe marginea lucrărilor ce le parcurg. Mai degrabă ar ajunge la al doilea aspect ce mi-a atras atenţia: să înjure autorul. O fi şi aceasta o formă de popularitate, însă tre­bu­ie să fii cel puţin excentric ca s-o urmăreşti; rişti ca aproape nimeni să nu te mai citească a doua oa­ră, chiar dacă ai avea parte de critici elogioase.

O dată ce am revenit asupra diferenţei (şi chiar discrepanţei) dintre găselniţele criticii literare şi gustul comun, îmi permit să mă întorc şi la orientarea mea conservatoare. Ea mi-a determinat cri­sta­li­zarea opiniilor pe marginea romanului minimalist – pe care, însă, nu le cred infailibile. Rămâne ca tim­pul să hotărască asupra acestei tendinţe. Totuşi, cred că ar trebui ţinut cont de faptul că marile ro­­mane ale secolului XIX sunt încă de neînlocuit în edificarea unei culturi generale solide – şi îşi vor păstra acest statut multă vreme, probabil. În plus, după arhitectura lor s-au creat mai apoi cărţile de succes – inclusiv cele care nu excelează în privinţa calităţii literare.