Provocări – în ce sens?

Pare facil să abordezi o temă despre care ar fi atâtea de spus, dar – dacă vrei s-o faci serios – e foarte complicat. Aş stabili o analogie cu muzica: la canţonetele şi ariile care sunt cunoscute în aşa măsură încât le fredonează cam toată lumea (de multe ori fără să ştie ce), interpreţii nu îşi pot permite nici cea mai mică ezitare – mai ales dacă au deja un nume.

Prin urmare, nu cred că ar avea cineva temeritatea să încerce, într-un spaţiu restrâns, o analiză profundă a ansamblului problemelor cu care noi – întreaga umanitate – suntem confruntaţi în prezent. Tocmai de aceea, la aspectele de natură materială nu vreau să mă opresc; consider că îmi depăşesc competenţa. Totuşi, o părere mi-am format şi despre acestea, bazat pe selecţiile din lecturi: o repartizare raţională a resurselor – de apă şi alimentare, în primul rând – este posibilă. Astfel, suprapopularea devine o falsă problemă. În plus, continui să cred că avansul pe latura materială este, dacă nu pe un plan secundar faţă de progresul spiritual, măcar mai uşor de dobândit.

De aici derivă ce consider a fi o serioasă încercare la care ne supune lumea contemporană: atingerea adusă valorilor tradiţionale, cu edificarea unui nou sistem, pe care – vrând-nevrând – trebuie să îl luăm în considerare, chiar dacă nu ne pliem la el întru totul. Cum cred că s-a înţeles deja, nu mă refer la progresele în tehnologie, cu care generaţia noastră a luat contact abia după ce am făcut 30 de ani (calculatorul sau telefonul celular), deşi se ridică şi aici o mare problemă: există marele pericol (semnalat de alţii şi observat de mine la cei din jur) ca aparatura să preia rolul dominant. Consecinţele pot fi extrem de neplăcute, chiar fatale uneori (de exemplu în anestezie). Este motivul pentru care mereu spun celor din jur că aceste minunate realizări ale tehnicii sunt, totuşi, doar unelte în esenţă, deci omul trebuie să la stăpânească pe ele, şi nu invers. În acest moment intervine orizontul spiritual şi experienţa de viaţă.

Altă noutate căreia suntem nevoiţi să-i facem faţă în prezernt este globalizarea. O favorizează rapiditatea în comunicare, unde rolul covârşitor îl are – zic eu – Internetul. E colosal să fii la curent instantaneu cu tot ce se petrece pe planetă, ca şi să ai acces la cvasi-totalitatea informaţiilor în extrem de multe şi variate domenii. (Orice beneficiu prezintă în subsidiar şi aspecte mai puţin acceptabile, însă acestea par mai pronunţate în cazul lărgirii orizontului prin calculator, după opinia oamenilor de cultură: acumulând pe această cale, nu mai există imboldul de a recurge la cărţi – fenomen observat în special la tineri. Or, cititul – ca şi scrisul de mână – are savoarea lui, precum şi o influenţă favorabilă de neînlocuit.)

Cu o asemenea sincronizare a unei mari părţi a populaţiei Pământului, apare riscul uniformizării, care nu cadrează cu esenţa spiritului uman. Şi mai periculos – după mine – este că această uniformizare evoluează pe baza copierii fără prelucrare a modelului oferit de singura superputere din prezent. (Însuşi termenul de „provocare“ nu acoperă toate sensurile lui "challenge", dar şi-a făcut loc în limbajul comun.) Adesea se compară Statele Unite cu Imperiul Roman, referirile făcându-se mai cu seamă la decăderea moravurilor din perioada de maximă forţă şi influenţă. Trebuie însă ţinut bine minte că a¬mericanii, ca şi romanii, au ajuns la apogeu prin propriile eforturi, susţinute de bravură, spirit de sacrificiu şi austeritate – inclusiv morală. Din ce exemple ne oferă istoria, se pare că e inerent ca statutul economic şi politic foarte înalt să aducă evidenţierea laturilor spectaculare sau chiar aberante ale existenţei umane. Se ştie cât sunt de savurate în general amănuntele mai mult sau mai puţin picante din viaţa persoanelor publice. O asemenea aviditate poate fi privită cu îngăduinţă de către cei cu concepţii mai conservatoare (şi rigide, implicit), între care mă număr. Şocant este însă când iese în prim-plan fără sfială (ba chiar cu un fel de mândrie, aş zice) patologicul: asumarea publică de către homosexuali – bărbaţi sau femei, e totuna – a deviaţiei lor, până la pretenţia de legalizare a legăturilor între cei de acelaşi sex. Cel mai tare mă mir de preoţii care oficiază asemenea nun-tă, când Biserica spune că aceasta e singura taină venită de la Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care a hotărât că bărbatul se va uni cu femeia lui.

Sunt convins că americanii sau alte mari popoare şi-ar regăsi imediat capacităţile latente în cazul unei ameninţări serioase, însă mă îndoiesc că la fel s-ar întâmpla şi cu cei ajunşi brusc în lumea modernă, tradiţiile lor de veritabilă economie de piaţă şi democraţie fiind precare sau absente. E normal să mă gândesc în primul rând la ţara şi poporul cărora aparţin, şi cu regret trebuie să spun că este izbitor cum sunt doar maimuţăriţi cei avansaţi. Poate că era de aşteptat să fie aşa; totuşi, nu e de blamat exclusiv comunismul. E drept că a întrerupt brutal şi pe perioadă lungă evoluţia social-economică şi politică, dar societatea autohtonă era oricum departe de standardele unei democraţii capitaliste solide, după cum bine observă cei care o au acasă. Ilustrativ în acest sens este Tom Gallagher, al cărui punct de vedere asupra istoriei României după 1859 e aproape în întregime de acceptat de către cei lucizi, printre altele şi din motivul că indică felul cum ne privesc occidentalii.

Nu e de mirare că e contestat printre politicienii post-decembrişti, care încurajează gustul pentru divertisment şi aşa-numita discriminare pozitivă, ca să abată atenţia de la a lor căpătuială. Cred că nu este vorba doar de o constantă a clasei superioare de aici, pe care o relevă autorul lucrării sugestiv intitulate „Furtul unei naţiuni“, ci pur şi simplu aşa înţeleg ei capitalismul. E explicabil, având în vedere mediul în care s-au dezvoltat, impregnat de concepţia bolşevică asupra sistemului rival.

Cu speranţa că ne vom alătura şi noi cândva lumii civilizate, mă întorc la globalizare – în care dă tonul. Indiscutabilele laturi pozitive ale schimbului de idei şi tehnologie, manifestate în intenţiile (mai puţin acţiunile) de reducere a decalajelor de toate naturile, sunt afectate printr-o tendinţă de a sacrifica specificul statal şi etnic în favoarea unificării punctelor de vedere, ca premisă a adâncirii cooperării. Probabil că oamenii intuiesc că, o dată afectată identitatea naţională, urmează interferenţa în existenţa individuală şi intimitate. (Există deja indicii în acest sens.) Astfel îmi explic rezervele manifestate de către popoarele care ţin la tradiţie şi mândrie faţă de proiectul de constituţie a Europei unite. Mă aşteptam la aşa ceva; nu se poate crea pe bătrânul continent o uniune de tipul S.U.A. Altele sunt condiţiile istorice, dar mai ales tradiţiile naţiilor implicate.

E greu de spus spre ce se îndreaptă lumea; trebuie ţinut cont şi că – legic – orice mare putere ajunge în faza de decadenţă. Fundamental ar fi să se găsească un echilibru între necesităţile de dezvoltare globală şi preţul pe care trebuie să-l plătească indivizii – ei înşişi sau în cadrul popoarelor şi naţiunilor. Cred că avem motive să fim încrezători în capacitatea spiritului uman de a ajunge la soluţii apropiate de ideal, chiar dacă nu de la bun început.

(Apărut în „Origini“, nr. 6-7-8/2005)