În jurul lui Franck Ribéry

Mi-a stat în obicei să punctez, la începutul articolelor, semnificaţia titlului. Îmi dau, însă, seama că acest demers poate ajunge să fie considerat fără sens sau de-a dreptul pueril; se subînţelege că titlul trebuie să fie sugestiv şi – în acelaşi timp – concis. Cât de bună, mi-a fost opţiunea aici, rămâne de văzut. Ce pot să spun sigur este că am ales cu greu.

La fel de sigur este că rândurile ce urmează nu sunt adresate doar celor ce îmi împărtăşesc plăcerea de a urmări cel mai popular sport; oricum, de câte ori am scris despre fotbal, am căutat să reliefez învăţămintele de viaţă pe care le poate oferi persoanelor care nu se rezumă la a privi fazele. Acum, rezonanţa celor la care mă voi referi e atât de mare pentru mine încât m-a împins la a o reda în scris – ceea ce presupune şi împărtăşirea trăirilor.

Am dezvoltat introducerea mai mult decât ar fi fost – poate – de aşteptat, dar am intenţionat să fiu cât pot de clar. În prezentarea esenţei, acelaşi ţel cere mai puţine vorbe. Concret, a produs impresie asupra mea reacţia celor din jur la înlănţuirea de momente nefaste din existenţa fotbalistului Franck Ribéry. (O dată ce am afirmat că vreau să mă adresez şi celor care nu sunt la curent cu evenimentele din sport, consider că se cuvine ca – pentru aceştia – să punctez despre ce e vorba. Mai întâi a apărut acuzaţia de a fi fost clientul unei prostituate minore, ceea ce îi poate aduce 3 ani de închisoare. A urmat eliminarea justificată din semifinala Ligii Campionilor, pentru un fault brutal – inexplicabil la un jucător cu asemenea nivel, în condiţii normale. Este de prisos să zăbovesc la precizarea finală, având convingerea că sunt destui care percep că succesiunea dintre cele două aspecte de viaţă nu este numai temporală.)

Descrierea faptelor este, desigur, utilă – însă doar în măsura în care se ajunge la ce mi-a dat prilej de reflecţie profundă. Totodată, consider că nu are relevanţă aici dacă Ribéry este vinovat în aceste împrejurări; de altfel, agresiunea din teren a fost văzută de o lume întreagă, iar în ce priveşte incidentul cu prostituata mă gândesc că autorităţile franceze nu şi-ar fi permis să-l ancheteze fără un temei solid. Cvasi-implicit, nici consideraţii de natură morală nu voi face; ce m-a interesat (şi am apreciat), din tot ce s-a petrecut, este ansamblul de reacţii ale celor legaţi în diverse feluri de Bayern München – echipă la care jucătorul de la care am pornit are parte de o afecţiune pe măsura valorii.
Astfel, oficialii de acolo s-au abţinut de la declaraţii în cazul de prostituţie, adăugând că nu vor să afecteze imaginea clubului – afirmaţie din care se poate deduce că erau alături de omul lor. Dacă ei nu îşi puteau permite o susţinere explicită, suporterii nu aveau vreo piedică în aşa ceva – şi s-au manifestat amplu: după eliminarea favoritului lor, l-au huiduit neîntrerupt pe arbitru până când, ca urmare a presiunii ce-o simţea, a dictat cu uşurinţă o altă eliminare.

În timp ce urmăream toate acestea (şi înainte de a o vedea pe soţia lui Ribéry alături de el, după meciul cu pricina), m-am gândit – fără să mai pun la socoteală că a fost sprijinul multor germani faţă de un francez care nu le vorbeşte limba – ce ar fi făcut majoritatea românilor (începând cu cei „de succes“) într-o situaţie asemănătoare. Cred că e evident pentru toată lumea: chiar şi emisiunile de ştiri prezintă reacţiile conducătorilor de club şi ale suporterilor când fotbaliştii trec prin momente grele. De altfel, în toate domeniile – cum bine se ştie – întâlnim dezicerea publică de cei aparţinând aceleaşi colectivităţi, astfel de manifestări avându-şi izvorul în speranţa că blamarea celor apropiaţi aduce un plus la imaginea proprie.

Când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, plănuiam ca acum să vină concluzia. Între timp, însă, am trăit o experienţă care mi-a dat un spor de motivaţie în a trece la lucru, pentru că am observat că dezbinarea între români merge până la a avea divergenţe la nivel de amănunt, neglijând esenţialul sau chiar abătând atenţia de la acesta – ceea ce, bineînţeles, afectează posibilitatea de a (re)acţiona eficient.

Am trimis mai departe, pe Internet, un mesaj care descria ce au întreprins câţiva conaţionali, ca replică la emisiunea unei televiziuni franceze, în care românii erau asimilaţi cu cerşetorii ţigani. Au apărut comentarii multe, şi nu ştiu care au predominat: cele care descriau cum ne fac de ruşine ţara aceia care şi în străinătate trăiesc ca aici, sau obiecţiile faţă de cine a generat acea replică, alături de veşnicele clişee despre persecuţiile la care este supusă „etnia rromă“ (cum e "politically correct" să spui.)

Toate acestea mi-au întărit convingerea că e perfect explicabil de ce o ducem şi suntem priviţi aşa. Până când n-o să înţelegem (dacă va fi asta vreodată) că popoarele respectate au ajuns la acest statut prin solidaritate în aspectele fundamentale (între care se include susţinerea pentru cei apropiaţi – sau măcar abţinerea de a-i lovi), vom trăi în aceeaşi mizerie, conduşi fiind pe mai departe de către cei care ştiu să profite de dezbinarea omniprezentă. Este, poate, racila noastră cea mai mare, mai ales când se asociază cu invidia meschină (altă trăsătură des întâlnită), şi astfel se deschide drumul spre trădare – despre care nu mai are rost să comentez cât de frecventă a fost şi ce urmări a avut, pe parcursul întreagii istorii a românilor.