Pledoarie pentru o altfel de (clasă) politică

Recunosc că iniţiativa de a scrie ce urmează nu îmi aparţine; am adoptat-o, însă, pentru că a răspuns unor convingeri ale mele – inclusiv că românii nu mai au cum să stea deoparte dacă sunt într-adevăr interesaţi de viitorul ţării şi poporului lor. Argumentaţia pentru această afirmaţie va reieşi din mersul expunerii; aici ar fi locul doar pentru a-mi exprima consideraţia pentru aceia – nu destul de mulţi, din păcate – care şi-au dovedit simţul civic la recentul referendum. Tot în această introducere mă simt dator să arăt că speranţa de a-mi aduce o contribuţie – fie ea cât de modestă – la o ameliorare a stării de lucruri m-a făcut să trec peste reţineri provenite din postura actuală: nu am, în ce priveşte politica, nici pregătire de specialitate şi nici afiliere. Iau, însă, în considerare că scrierile mele de până acum în domeniu nu s-au confruntat cu oprobriu sau ridiculizare.

Simt că am datoria să îmi expun din nou părerile, dacă ne aflăm într-un moment extrem de nefavorabil pentru România. Desigur că nu e nevoie să detaliez la ce mă refer, şi poate n-ar trebui nici să reliefez că rămânerea noastră în Uniunea Europeană este pusă serios în pericol de către conducători, la atât de scurt timp după o afiliere grevată şi ea de dificultăţi. Dacă la premierul Tăriceanu am motive să consider intenţionată o asemenea conduită contrară intereselor naţionale (mai ales pentru că – după cum am mai arătat recent – o văd asociindu-se cu altele de acelaşi gen, inclusiv coordonarea suspendării, din partea preşedintelui Băsescu cred că e vorba doar de atavisme pe care nu e în stare să le reprime. Aceasta, însă, nu poate reprezenta o scuză pentru atitudini care au scandalizat lumea în care dorim să ne integrăm cu adevărat. Prin urmare, chiar dacă în prezent este singurul sprijin puternic în eforturile de a evita un dezastru pentru România şi cetăţenii ei, e clar că trebuie să apară o personalitate cu aproximativ aceeaşi orientare, dar cu mai puţine şi mai estompate puncte slabe; perfect nu e nimeni.

Un motiv esenţial pentru care l-am susţinut la referendum (şi – de nevoie, repet – încă îl susţin) pe dl. Băsescu este că a fost ales personal în 2004 – şi tot personal a fost confirmat. Sunt convins că există destui pe aceeaşi poziţie, pe care o văd intim legată de alta: am dobândit convingerea că votul uninominal este imperios necesar, fie şi numai din motivul că drept ar fi ca şi parlamentarii să răspundă individual pentru consecinţele iniţiativelor şi acţiunilor ce le aparţin.

Pe de altă parte, ar trebui să vină – în sfârşit – vremea în care să nu mai alegem răul cel mai mic (cum mi s-a întâmplat mie de fiecare dată când am susţinut un candidat la preşedinţie) şi ca discursul electoral să reflecte doctrinele politice. Trec peste faptul că şi în prezent acest gen de discurs are ca pilon denigrarea adversarului (ceea ce, în cazul opoziţiei, înseamnă şi constanta invocare a „moştenirii“); cel mai grav mi se pare că partidele politice de la noi nu ilustrează orientările care apar în denumirile lor, toate convergând – cum am scris în repetate rânduri – spre un crez unic: ciolanul.

Am exemplificat cu liberalii, în articolul amintit puţin mai sus şi terminat chiar în ajunul referendumului. A mă referi la raportul dintre P.S.D. şi social-democraţie ar însemna pierdere de vreme pentru mine şi eventualii cititori, iar conservatorii au un neajuns suplimentar: sunt insignifianţi ca partid. Astfel, ar mai rămâne să exprim câteva opinii despre situaţia la noi a unui alt curent pe care îl percep ca important în Europa contemporană: creştin-democraţia.

Dată fiind lipsa mea de pregătire sistematică în domeniul politic, mă voi abţine de la consideraţii asupra esenţei acestui curent. Tot pentru că ştiu unde mi-e locul, îmi dau seama că nu e cazul să mă lansez într-o analiză a activităţii partidului care a cuprins în titulatură doctrina de care vorbesc. Totuşi, îmi voi permite unele observaţii din exterior (dar nu neapărat ca neutru – şi se va vedea), în speranţa că se vor dovedi cât de cât utile – cum ar trebui în general să fie remarcile de pe asemenea poziţii.

Desigur că nu voi consuma mult timp cu istoria (cea post-decembristă – se subînţelege; ne amintim cu toţii când a fost completată denumirea Partidului Naţional Ţărănesc), având în vedere circumstanţele în care ne aflăm, însă o sinteză trebuie făcută – cel puţin aşa consider. Modul cum am perceput PNŢCD imediat după decembrie '89 ocupă un spaţiu important într-o lucrare separată (şi care poate fi uşor consultată, dar nu este locul aici să îmi fac publicitate); de aceea consider că este suficient să accentuez cât confort sufletesc îmi ofereau ţărăniştii, prin modul cum abordau comunismul şi pe stâlpii săi – mulţi aparent transformaţi. Mă întrista şi că liberalii nu le urmau exemplul, dar mai ales lipsa convergenţei de vederi între Corneliu Copsu şi Ion Puiu (pe care îl consideram cel mai apropiat de mine în concepţii) sau Ion Raţiu, precum şi întârzierea revenirii unor mari ţărănişti din exil. Principalul motiv, însă, pentru care nu am votat cu acest partid în 20 mai 1990 a fost pretenţia lor de „restitutio in integrum“. Consideram (şi am rămas pe poziţie) că mesajul şi acţiunile anticomuniste ale celor ce se ridicaseră în decembrie nu era nici pe departe sinonim cu intenţia de a trăi într-un capitalism care să reprezinte continuarea celui întrerupt brutal după război – fapt subliniat în primul rând de ei. Mai mult, e un adevăr elementar că orice societate se schimbă serios în 45 de ani, fie şi în privinţa componenţei, iar în România s-a concretizat – poate – cel mai puternic afectarea mentalităţilor prin regimul impus de sovietici.

Cum se ştie, revenirea veteranilor ţărănişti din străinătate nu avea să se mai producă (ceea ce a reprezentat o mare pierdere – îmi permit să afirm, pentru că i-am auzit şi i-am citit). Nu numai că nu s-a putut realiza întărirea partidului prin contribuţia lor, ci s-a ajuns la slăbirea sa evidentă după dispariţia Seniorului Coposu (om şi el – mai multe îmi impun să nu scriu), slăbire care nu a putut fi contracarată de câştigarea alegerilor. Consecinţele eşecului guvernării sunt cunoscute, deci mă rezum a puncta ce a fost mai şocant pentru mine (şi nu numai – cum mi s-a vădit): ascensiunea în locul ocupat cândva de Maniu a unor indivizi care nu au nimic în comun nici cu tradiţia ţărănistă, nici cu creştin-democraţia. Astfel, nu e de mirare că a existat o perioadă în care denumirea partidului nu a mai reflectat specificul românesc – şi din dorinţa acestor conducători de a sugera că aduc un suflu nou, care le permite să fie acceptaţi între partidele populare europene.

Subliniind încă o dată că nu mă încumet să dau sfaturi celor implicaţi în tot ce ţine de trecutul şi prezentul PNŢCD, dar şi că doresc ca ei să fie receptaţi cum s-ar cuveni (mai ales pentru că observ că nu au slăbit intensitatea mesajului anticomunist), îmi permit să fac unele sugestii – întemeiate şi pe discuţiile ce le am cu oameni aparţinând unor variate categorii sociale (de unde – evident – şi orizonturi diferite), care au, însă, în comun onestitatea şi dorinţa de a trăi mai bine pentru ei şi societate.

Încep, totuşi, cu o consideraţie strict personală: o renaştere a creştin-democraţiei româneşti (curent care poate avea largă aderenţă, din moment ce există atâta încredere în religie şi Biserică) e în prezent dificil – şi chiar riscant – de realizat sub denumirea (sau "brand"-ul, cum zicea un distins analist) PNŢCD. Mai degrabă aş vedea şanse de constituire a unui partid sub altă titulatură (cu preferinţă pentru cea reflectând legătura cu Partidul Social-Creştin European – deja întemeiată), iar acesta – după consolidare (amplificată, e clar, în urma unui succes electoral pe care i-l doresc) – ar avea capacitatea (şi autoritatea morală) să determine revenirea la denumirea tradiţională a partidului, atrăgând membrii oneşti. Nu discut soarta celorlalţi, începând cu actuala conducere, pentru că de câtva timp îmi propun să am intervenţii exclusiv constructive, evitând astfel ce – pe bună dreptate – li se impută majorităţii românilor.

Mă străduiesc să continui pe aceeaşi linie, reliefând căi prin care – după părerea mea – s-ar câştiga electorat. Nu e prima dată când o fac – şi îmi permit să mă repet deoarece e de aşteptat ca puţini să cunoască precedentele mele luări de poziţie. Găsesc că acum e cu atât mai nimerit să îmi expun ferm punctul de vedere cu cât e foarte probabil să avem în curând alegeri anticipate. Ce trebuie adăugat neapărat este că nu voi prelua – întrucât n-ar fi onest – cele cuprinse într-un recent program pentru România de mâine, chiar dacă mi le însuşesc; nu poate fi altfel, din moment ce sunt elaborate de un grup cu care am profunde afinităţi.

Să trec, însă, la concret. Încep prin a relua o consideraţie de mai sus, dată fiind importanţa ce o acord aspectului: creştin-democraţia corect explicată (şi, mai ales, aplicată – aspect la care voi reveni) are mari şanse de a fi receptată pozitiv în rândul românilor. Factorul favorizant esenţial l-am arătat, iar acum se cuvine să adaug că argumentele în favoarea acestei doctrine pot fi prezentate cu toată convingerea (deci nu ca discursurile electorale în general), având acoperire concretă. Neajunsul pe care îl văd într-o atare prezentare este că acum s-ar baza pe un aspect asupra căruia mi-am exprimat reţinerea: denigrarea celorlalţi. Mai important este, însă, că ar reflecta realitatea: social-democraţia – cum s-a spus de mult şi în dese rânduri – nu e pentru un popor sărac (şi neîntrerupt sărăcit) ca al nostru, iar liberalismul de aici – nu doar după opinia mea, cred – ţine de secolul XIX.

Am subliniat şi consistenţa mesajului anticomunist al creştin-democraţilor veritabili de care am cunoştinţă. Acesta, însă, ar trebui nuanţat, punându-se accent pe latura materială; e esenţial să avem în minte că lipsurile de acest gen au determinat, în proporţie covârşitoare, ridicarea contra lui Ceauşescu – fapt reflectat de succesiunea scandărilor şi lozincilor din acele zile. Acum ar avea audienţă sublinierea fermă a unei realităţi: marile averi post-decembriste (şi, simultan, creşterea decalajului faţă de marea masă) au apărut (şi sporesc – ca şi decalajul de care vorbeam) sub patronajul foştilor demnitari comunişti, cam toată clasa politică de azi fiind formată din ei sau apropiaţii lor.

Legat de această polarizare, dar mai ales de speranţa în reducerea puternică a ei, văd util un mesaj pentru românii care – mânaţi de sărăcie – sunt nevoiţi să caute de lucru în străinătate. Este evident că ar primi extrem de bine posibilitatea de a avea un venit decent în ţara lor, mai ales că ne-am împlinit visul de a fi în Uniunea Europeană, evitând astfel riscul de a se confrunta cu o serie de probleme, dintre care amintesc pe cele mai serioase: dramele familiale (în primul rând ale copiilor) şi umilinţele la care sunt supuşi imigranţii.

Am identificat surse care ar permite transpunerea în practică a celor avansate până acum. Bineînţeles, totul trebuie luat în contextul posibilităţilor mele de informare, dar nu cred că sunt hazardat enunţând următoarele:

1) Reducerea drastică a bugetului parlamentului.

2) Revizuirea pensiilor foştilor activişti şi securişti (care sunt uriaşe – încă o dovadă că nu ne-am rupt de comunism care poate fi exploatată) - ceea ce înseamnă aducerea lor la nivelul celor din alte domenii.

3) Controlul averilor demnitarilor – inclusiv în bănci străine, dacă mai e posibil; judecarea şi sancţionarea celor vinovaţi de fraude. Aici s-ar încadra şi analiza dispariţiei unor resurse financiare importante, începând cu cele din 1989: cotizaţiile membrilor P.C.R. (aproximativ 100 de milioane de dolari) şi Fondul „Libertatea“ (cam tot atâta).

4) Nu trebuie lăsaţi cei de până acum să administreze şi fondurile după aderare (care, de altfel, nici nu prea vin – ceea ce iarăşi se poate imputa actualei clase politice). Probabil că şi comisiile europene vor exercita un control serios, dar imaginaţia în materie de fraudă pe aceste meleaguri este extrem de largă. În plus, e evident că o administrare onestă şi transparentă a banilor ar contribui la atenuarea dificultăţilor integrării.

O completare la fel de bine primită a celor schiţate până acum ar fi afirmarea explicită a abandonării ideii de „restitutio in integrum“ – ca dovadă esenţială că politicienii având afinităţi ţărăniste sunt dispuşi să ţină pasul cu contemporaneitatea, în primul rând în ţara lor, dar şi în lume.

Fireşte că un asemenea discurs electoral nu poate fi lansat de persoane cu reputaţie slabă. Astfel, se iveşte imperativul de a atrage oameni cu valoare morală îngemănată cu cea intelectuală. S-ar cuveni ca aceştia să răspundă favorabil chemării, pentru ca să-şi împlinească menirea în societate: să ridice orizontul maselor, fiindu-le alături. La fel de important mi se pare ca asemenea oameni să continue să reprezinte exemple şi după eventuala preluare a puterii. Dacă nu, se vor expune la consecinţe – şi sunt convins că partidul democrat-creştin din România (indiferent cum se va numi la vremea respectivă) va face tot posibilul să evite a doua experienţă de acest gen.

Rememorarea dinainte îmi favorizează o încheiere mai potrivită decât invocarea unui idealism care nu mă părăseşte – combinat aici cu amatorismul pe care l-am tot accentuat. Circumstanţele în care a fost sancţionat PNŢCD, dar mai ales rezultatul recentului referendum, m-au dus cu gândul la vorbele lui Abraham Lincoln – pe care îl citez aproximativ: „Poţi să minţi un om la infinit, poţi să minţi un popor o vreme, dar nu poţi să minţi un popor la infinit!“.

Liberalii în România

Am avut multă vreme ezitări în a face public ce urmează, pentru că mă feresc să atac numai de dragul de a ataca. Reţinerea este sporită de faptul că – prin mersul expunerii – voi dezbate mo­men­te din istoria noastră pe care liberalii şi le arogă cu un aplomb cu atât mai mare cu cât repre­zin­tă ja­loa­ne de maximă importanţă în progresul şi afirmarea poporului român şi a ţării lui.

Acum, însă, mi s-a cristalizat părerea că trebuie neapărat să dau curs iniţiativei, conştient şi de con­secinţe. Mă hotărăsc greu să iau o atitudine radicală; o fac când ajung la limita saturaţiei. E lesne de dedus că aici mă aflu în aceste ultime zile înainte de referendum, când am fost pur şi simplu şo­cat văzând cum din cadrul P.N.L. se răspunde la argumente cu insulte dintre cele mai josnice şi cu ab­sur­di­tăţi.

Precizez că îmi plănuiesc să termin acest articol înainte de 19 mai 2007, în primul rând pentru a în­lătura eventualele acuze că am lovit într-un organism deja căzut; revenirea preşedintelui Traian Băsescu este foarte probabilă – dar nu certă, bineînţeles. De aici rezultă că îmi asum, totuşi, un risc; chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, mentalitatea dictatorială a şefului P.N.L. – ca şi a acoliţi­lor şi a aliaţilor lui – îi poate afecta pe cei care ţin să îşi păstreze verticalitatea.

O altă precizare care se cuvine făcută încă în preambul este că nu mă definesc drept un simpa­ti­zant al d-lui Băsescu. Există destule – şi în trecut, şi în prezent – care îmi determină o atitudine cri­ti­că faţă de domnia-sa. Trec peste rolul jucat în vremea lui Ceauşescu (rol pe care vrea să-l minima­li­zeze, desigur), fiindcă mai relevant – inclusiv pentru această expunere – mi se pare să punctez că a con­­tri­buit la deteriorarea imaginii României după aderarea la UE, prin cantonarea în refuzul de a-l ac­­cep­ta pe Adrian Cioroianu ca ministru de externe. (Nu că ar fi extrem de merituos acesta; doar l-am văzut ca istoric. Totuşi, prin atitudinea sa, Traian Băsescu a aprofundat criza politică.)

Oricâte pete negre ar avea preşedintele, trebuie să ţinem cont – şi cu asta ajung la conflictul ce a provocat referendumul – că a fost ales personal, prin vot popular direct. Prin comparaţie, parlamen­ta­rii sunt majoritatea nişte anonimi – ajunşi acolo la grămadă, pe lista formaţiunii politice pe care a pre­ferat-o fiecare alegător. Ce să mai spunem de primul-ministru, care este numit – chiar de către pre­şedinte (care – să nu uităm niciun moment – este şeful statului)? Cu atât mai condamnabilă este a­titudinea lui Călin Popescu-Tăriceanu cu cât a fost efectiv suit în funcţie de către cel căruia i se îm­po­­triveşte astăzi; încă ţinem minte că P.S.D. a obţinut procentajul cel mai mare la alegerile din 2004. Indiferent de această împrejurare, e de netăgăduit că primul-ministru se află pe o poziţie in­fe­rioară, deci i se poa­te atribui o parte covârşitoare din vină în situaţia când conflictul său cu preşe­din­tele duce la pierderi de milioane de euro pentru ţară, prin reticenţa firească a celor din Uniunea Eu­ropeană în a sprijini un asemenea nou partener. În plus, fiind – ca lider al P.N.L. – principalul res­­pon­sabil pentru suspen­da­re, a împovărat poporul cu încă 17 milioane de euro – costul referen­du­mu­lui. (Cred că e de bun-simţ să condamn doar votul parlamentarilor liberali, menit a satisface or­go­­liul şe­fului lor. Găsesc normal ca P.S.D. şi P.R.M. să fie anti-Băsescu, dacă aşa au fost şi la ale­geri. Cât despre UDMR, e clar că are interesul să slăbească statul român ­– şi o face de câte ori i se i­veş­te o­ca­zia. În rest, Partidul Conservator – uzurpatorul unei denumiri cu tradiţie la noi – şi PIN nu con­tează, oricâte tentative de a-şi da importanţă au.)

Subliniind – nu se poate altfel – că, în ochii multora, Tăriceanu a nesocotit in­te­­resele naţionale şi în alte împrejurări (e destul să amintesc situaţia penibilă în legătură cu no­mi­nalizarea lui Vos­ga­nian la funcţia de comisar european, abandonarea moştenirii Gojdu sau scandalul stârnit de donaţia că­tre maghiari a unei zone respectabile din centrul României), ajung la prima idee majoră pe care o doresc neapărat împărtăşită: actele din prezent ale premierului (adaug stilul dicta­to­rial de a-şi con­du­ce partidul) sunt oglinda tipologiei sale (nu-i pot spune caracter), încadrându-se perfect într-o bi­o­gra­fie pe care trebuie să o punctez mai jos.

Din student repetent ajunge cadru didactic universitar, în timpul regimului ceauşist. E imposibil să nu legi această ascensiune de căsătoria cu fata unui general de securitate – fapt încă prezent în me­moria multora, în ciuda eforturilor de a-l trece sub tăcere. (Actuala doamnă Tăriceanu este a pa­tra – ceea ce iarăşi spune destule.) Nu mă îndoiesc că tot tata-socru l-a făcut mare om de afaceri în vremea în care locul firesc pentru un tânăr liberal adevărat era în Piaţa Universităţii. (Nu îmi amin­tesc exact, dar e de bun-simţ să presupun că deja intrase în acel partid prin tatăl său vitreg, Dan A­me­deo Lăzărescu. Relativ recenta deconspirare a acestuia ca turnător mă duce spre ipoteze şi mai si­nistre în privinţa lui Tăriceanu. Cred, totuşi, că e suficient să mă cantonez pe fapte.) După ce se nu­mără printre creatorii P.N.L.-aripa tânără, scindând astfel partidul lui Câmpeanu, este amestecat în scandalul SAFI, obţinând profituri considerabile după prăbuşirea frauduloasă a acestui fond.

Cu credinţa că am prezentat destule elemente pentru imaginea lui Tăriceanu, trec la o altă etapă a expunerii, în care îmi susţin teza că un atare personaj nu face notă discordantă între capii liberali din România post-ceauşistă. (Aici sunt dator să spun că mă gândeam – inclusiv în ti­tlu – să folosesc sin­tagma „liberalii români“. Atent la nuanţe cum sunt, e clar că trebuie să o evit; e deplasat să consi­deri buni români asemenea indivizi.)

După surprinzătoarea (pentru mine) reînfiinţare din decembrie 1989, au dus o politică ezitan­tă fa­ţă de Iliescu şi ai săi – spre deosebire netă de ţărănişti, cu care – teoretic – trebuiau să fie pe ace­leaşi poziţii în privinţa combaterii regimului comunist şi a stâlpilor săi. Ca şi cum asta n-ar fi fost des­­tul, s-au repezit să se alăture guvernului F.S.N., după amplu contestatele alegeri din 20 mai 1990. Oricât s-ar fi pretextat – şi atunci, şi acum – că acest gest era în interesul imaginii României ca tânără democraţie, cei care nu suferă de exces de naivitate sunt conştienţi că mobilul pentru o a­se­me­nea pactizare a fost unul singur – şi, din păcate, constant şi pretutindeni întâlnit la politicienii de aici: ciolanul.<

În ce priveşte activitatea de mai apoi a liderilor liberali, doresc să reliefez doar esenţialul – şi pen­tru că amănuntele sunt, în general, cunoscute. Când au avut indicii serioase că Ili­escu şi acoliţii lui nemulţumiseră populaţia într-atâta încât era improbabil să păstreze puterea, au reapărut – „fecio­rel­nic“, dacă îmi e permisă formularea – alături de ţărănişti, în Convenţia Democratică. În timp ce a­ceştia din urmă au plătit greu pentru eşecul guvernării, P.N.L. a reuşit să facă în aşa fel încât să ră­mână în parlament – platformă de lansare cu seninătate într-o nouă campanie electorală, de această da­tă alături de Partidul Democrat, ramură a fostului F.S.N. Concluzia o văd unică: încă o dată se de­mon­strează că e nemuritor Caragiale, cu al său „…cu toate partidele, ca românul impar­ţi­al“ – re­mar­­că potrivită pentru întreaga clasă politică dâmboviţeană, de altfel.

N-aş vrea să se creadă că am omis până aici noul P.L.D. din motivul că am o viziune diferită a­su­pra lui. Dimpotrivă: din moment ce provine din P.N.L., îi păstrează caracteristicile. Nu se poate alt­­fel, cu Stolojan (fost şef al direcţiei valută din Ministerul de Finanţe sub Ceauşescu – deci cel pu­ţin colonel de securitate) sau Valeriu Stoica – implicat în adopţii dubioase. Cu asemenea asociaţi, e clar că Mona Muscă devine o persoană cu trecut aproape onorabil – ca „simplă“ turnătoare.

Să admitem că liberalii post-ceauşişti nu au făcut notă prea discordantă în peisajul politic al a­cestor vremuri. Mai neplăcut (şi grav, totodată) – nu numai pentru ei – este, însă, că rădăcinile unei a­se­menea atitudini se pot observa într-un trecut de care sunt mândri, cel mai adesea. Guţă Tătărăscu a fost ultimul ministru necomunist care a părăsit guvernul format în urma alegerilor frauduloase din 1946 – însă numai când a fost dat afară. În treacăt aş aminti şi de Armand Călinescu – prezenţă con­sta­ntă în camarila Elenei Lupescu.

În aceste condiţii, vrând-nevrând începi să-ţi pui întrebarea cât este de fondată împăunarea libe­ra­lilor cu realizări epocale ale istoriei noastre moderne – mai presus de toate fiind, desigur, făurirea României Mari. (După cum cred că s-a remarcat, până acum m-am dus înapoi pe şirul anilor; e, în­să, momentul să trec la ordinea cronologică – mai ales datorită semnificaţiei celor pe care le voi lua în discuţie.)

Înainte vorbeam de un titan al literaturii noastre. Acum îl voi evoca pe altul – strălucit şi în ga­ze­tăria politică. Fragmentul din „Scrisoarea a III-a“ care începe cu „Au de patrie, virtute, nu vor­beş­te liberalul“ capătă cu atât mai multă greutate cu cât lui Eminescu i s-ar putea imputa multe, dar nu că n-ar fi fost patriot în cel mai înalt grad. E de adăugat că nu numai neegalatul poet îi numea, în e­pocă, pe liberali „roşii“. Asocierea, prin această culoare, cu cei care aveau să o adopte ulterior este fa­cilă – însă din toate punctele de vedere. Astfel, ar fi profund greşit – şi o manifestare crasă de rea-voinţă – să afirmăm că liberalii secolului XIX ar fi jucat la noi un rol asemănător cu al co­muniştilor din secolul XX. În schimb, aş atrage atenţia (dacă e nevoie) că independenţa ne-am cu­cerit-o sin­guri, prin vitejie şi jertfă militară, deci nu ne-a fost oferită de ruşi – cum se angajaseră când Ion C. Bră­tianu le-a acordat permisiunea de a traversa teritoriul ţării. (De altfel, cum ia­răşi se ştie, după răz­bo­iul în cauză aceiaşi ruşi ne-au luat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, pe baza unui tratat de pa­ce la negocierea căruia României – prin importantul politician menţionat – nu i s-a permis partici­pa­rea. A­şadar, această pierdere nu i se poate imputa lui, mai ales că a readus Do­bro­gea la ţara-ma­mă, ci ma­rilor puteri – dintre care Rusia a dat una din primele mărturii a cât de ne­­fastă este pentru noi ve­ci­nătatea cu ea.)

Nu pot încheia analiza momentelor mai importante dinainte de Marea Unire fără a (re)aminti că liberalii au aderat cu entuziasm la reprimarea răscoalei din 1907, ceea ce face să nu mai conteze da­că erau sau nu la guvernare.

Am consemnat înainte că principalul merit pe care şi-l arogă P.N.L. în istoria noastră este că „a făcut România Mare“ (ca să preiau o expresie des folosită). Aceasta se confirmă la o privire de an­sam­blu, dar există unele aspecte care – după părerea mea – merită o analiză mai aprofundată. Ce tre­buie subliniat chiar de la început este că, prin participarea la primul război mondial alături de An­tantă, se puteau dobândi – cum s-a reuşit în final – Transilvania istorică (în care includ Banatul) şi Bucovina. Basarabia a revenit la patria-mamă pentru că între timp în Rusia se instaurase regimul so­vietic, iar acesta scosese ţara din conflictul internaţional; ulterior, la conferinţele de pace, era firesc să nu i se accepte vreo pretenţie, mai ales că Anglia şi Franţa erau deja implicate în lupta pentru în­lă­turarea bolşevicilor. (Nimeni nu mai vorbeşte astăzi despre Cadrilater, aşa că îl omit şi eu.)

Când se afirmă că liberalii au făcut România Mare (repet expresia, fiind clasică), aproape auto­mat vine în prim-plan Ion I.C. – sau Ionel – Brătianu. Participarea lui la evenimentele care au dus la desăvârşirea statului naţional îşi pierde, însă, din strălucire dacă o diseci în amănunt. Nu trebuie ui­tat că, la începutul războiului, România era aliată cu Germania – ţara natală a lui Carol I. Prin urma­re, rămânând neutri – prin ponderea liberalilor în consiliul de coroană din august 1914 – ne-am în­că­lcat obligaţiile. Ionel Brătianu ar fi dorit încă de atunci intrarea în conflict de partea cealaltă, însă – evident – nu putea să se impună chiar într-atâta; era destul că venerabilul rege se dovedise încă o da­tă mai bun român decât mulţi dintre cei născuţi aici. A trebuit, deci, să ajungă la tron Ferdinand pentru ca – uzând şi de influenţa reginei Maria (ataşată – firesc – de Marea Britanie, patria ei; alte co­mentarii nu fac) – im­por­tantul politician să-şi pună în aplicare inten­ţii­le. Nu mă opresc la aspec­te­le discutabile, cum ar fi dacă la Bucureşti se dorea – precum în Ungaria – „Ardealul fără ar­de­leni“ (iarăşi o expresie arhicunoscută) sau dacă atacul peste Carpaţi s-a justificat din punct de vede­re mi­li­tar mai mult decât pătrunderea în Bulgaria (aflată alături de Germania şi Austro-Ungaria), pen­tru a fa­ce joncţiunea cu trupele generalului Sarrail, aflate la Salonic. În schimb, trebuie să relie­fez proasta do­tare a armatei române, nepregătită pentru un conflict de anvergură – ceea ce s-a vădit când s-a con­fruntat cu germanii. Condiţiile grele pe care le cunoaştem cu toţii – şi în care devin cu a­tât mai stră­lucite faptele de arme – au fost agravate de delapidările cu care suntem obişnuiţi şi as­tăzi. De aici au apărut „îmbogăţiţii de război“ – care trebuie să fi fost în mare parte liberali, deoare­ce ei deţi­neau industria din acea vreme, atâta câtă era.

E drept că nu un guvern P.N.L. a încheiat pacea separată cu Germania când aceasta aproape că ne zdrobise, însă acea împrejurare a determinat în mare măsură ca Ionel Brătianu să facă destulă vre­me an­ti­cameră la Clemenceau şi alţi politicieni importanţi când s-au semnat tratatele de pace post­belice. Şansa noastră a venit din partea S.U.A. – cum pare să fie şi în prezent: Transilvania s-a u­nit cu Ro­mânia pe baza dreptului la autodeterminare al popoarelor, postulat de preşedintele Wilson. Având în min­te acest important aspect, mi-am pus întrebarea dacă au fost cu temei atâtea sa­crificii şi ase­me­nea oscilaţii (blând spus) în politică. (S-ar putea argumenta că interesul naţional jus­tifică orice, însă atitudini precum cele menţionate au – când se face un bilanţ – efecte mai degra­bă negative pentru imaginea de ţară şi popor.) Pe baza aceluiaşi principiu al autodeterminării s-au for­mat Cehoslo­vacia, Polonia şi Iugoslavia. Dacă ultima a fost o alcătuire forţată, iar cea de-a doua a­vusese o parte (chiar cea principală, aş zice, din moment ce cuprindea şi Varşovia) înglobată de ruşi, terito­riul celei dintâi aparţinuse în întregime Imperiului austro-ungar.

Revenind la România şi liberalii ei, nu se poate trece cu vederea că, imediat după ce au văzut re­a­lizată Marea Unire (în 13 decembrie 1918 – ca să fiu exact), au tras fără reţinere în cei care le ce­reau să îşi onoreze promisiunile la intrarea în război.

Cu toate cele consemnate, se cuvine să recunoaştem că liderii liberali de astăzi nici pe departe nu se ridică la nivelul faimoşilor lor predecesori. Dacă stăm bine să ne gândim, termenii indicaţi de i­niţialele P.N.L. nu au acoperire. Partid nu este, ci o gaşcă de profitori (la vârf, bineînţeles; păcat de membrii oneşti – şi nu mă îndoiesc că sunt destui). Cât este de naţional am arătat când m-am referit la preşedintele său, Tăriceanu. În fine, dacă în perioada marilor Brătieni liberalismul putea fi super­pozabil peste un capitalism sălbatic, dacă aceasta era situaţia mai peste tot, acum nu mai intră în dis­cuţie aşa ceva.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că m-aş bucura ca P.N.L. în ansamblu să fie grav afectat ­– even­tual să aibă soarta ţărăniştilor, cum mulţi doresc – după în­tă­ri­rea prin referendum a poziţiei preşe­din­­telui Bă­sescu. Consider, însă, că ar fi de dorit ca membrii săi de bună-credinţă (numeroşi – îmi re­pet con­vingerea) să aibă forţa necesară pentru a impune o schimbare radicală, ducând spre libera­lis­mul contemporan. Partidul ar fi astfel un deschizător de drum pentru grupări care să ilustreze cu adevărat social-democraţia sau creştin-democraţia. Până acum – afirm a nu ştiu câta oară – nu am văzut în România post-ceauşistă decât fripturism şi goană după ciolan.

Două veşti proaste

A doua jumătate a lui 2007 mi-a adus în plan personal o lovitură care parcă a atras altele, în di­verse domenii.În 30 decembrie mi-am zis că am parte de o încheiere în ton cu această perioadă, când am luat cunoştinţă de evenimentele despre care scriu acum. Atât de neplăcut m-au impresionat încât am ajuns să-mi doresc ca aceasta să fi fost într-adevăr încheierea, deci să nu apară ceva şi mai rău, care să afecteze direct familia mea sau pe mine. Pesimismul profund mi-a fost infirmat, aşa că am putut dedica sfârşitul şi începutul de an redării în scris a ultimei mele preocupări din acest nu toc­mai bun 2007.

Dacă prima dintre veşti a avut o răspândire mai largă, referindu-se la desemnarea principesei Mar­gareta drept succesoare la şefia casei regale, cea de-a doua este – aparent – de interes doar pen­tru Cluj: revenirea lui Andrei Marga în funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai. Am aceste o­pinii şi pentru că am auzit totul la un post de radio local, iar apoi am observat că gestul regelui Mi­hai a fost reflectat atât pe posturile de televiziune, cât şi pe Internet. Pentru mine, însă, ele au cam a­ceeaşi importanţă, asociindu-se şi în privinţa concluziei ce am extras-o: societatea românească nu a făcut paşi spre decenţă (ar fi prea preţios să vorbim de moralitate) în acest prim an de apartenenţă la Uniunea Europeană. Se va înţelege mai clar ce vreau să spun – aşa sper, cel puţin – după ce voi face consideraţii asupra celor două fapte de viaţă evidenţiate. Îmi dă o consolare amară că nu sunt singu­rul cu o impresie complet defavorabilă asupra acţiunii regelui – mai ales în ce priveşte implicaţiile ei. Am remarcat pe Internet o reacţie promptă de acest gen, şi sunt aproape convins că vor apărea co­mentarii şi la adresa lui Marga atunci când manevra lui va deveni cunoscută.

Să nu amestecăm, însă, cele două evenimente, chiar dacă – aşa cum avansam – au ceva semnifi­cativ în comun: demonstrează încă o dată că ascensiunea în România post-decembristă este măcar pu­ternic favorizată de lipsa oricărui scrupul, dacă nu chiar e factorul fundamental acesta. Convins fiind că e contraproductiv să o lungeşti prea mult cu consideraţiile generale sau colaterale, mai spun atât: voi începe cu întâmplarea din care doar răzbate – în chip de consecinţă ipotetică – trăsătura scoa­să în relief la începutul acestui aliniat. În plus, numai el a avut răsunet deocamdată ­– cum am a­ră­tat.

Voi comunica fără preambul ce mă frământă: gestul lui Mihai I îi deschide lui Radu Duda un drum comod spre titlul de rege. Îmi este clar că principesa Margareta l-a luat de bărbat din atracţie fizică. E foarte posibil şi să fi avut misiune să o cucerească, pentru ca astfel să se infiltreze în fami­lia regală; continui să cred că e fiu de securist, aşa cum afirma Academia Caţavencu (care s-a înşelat ra­reori, fiind – după mine – ramura progresistă a Securităţii). Oricum, chiar dacă accept varianta cea mai vehiculată (că e fiu de doctor din Iaşi), tot rămâne faptul cunoscut că tatăl său era în anturajul lui Iliescu, când acesta era prim-secretar. În plus, un raţionament elementar (pentru cei care am trăit acele vremuri) ne spune că nicio meserie nu excludea posibilitatea de a fi şi turnător sau ofiţer la Se­cu­ritate. Cert este că, folosindu-se de experienţa de actor de mâna a doua în oraşul natal, Radu Duda a obţinut ce şi-a propus: căsătoria, apoi titlul de prinţ – conferit de şeful Casei Hohenzollern. E les­ne să prespun că a căpătat acea demintate cu sprijinul soţiei – şi, de aici, că ea îl va asocia la tron, o dată devenită conducătoare a casei regale.

Cum ne dăm seama cei lucizi, nu se pune în mod real problema ca Duda să ajungă vreodată e­fec­tiv rege al României; totuşi, chestiunea de principiu rămâne, însoţind alte pete negre din activita­tea lui Mihai, pe care acum am prilejul să le scot în evidenţă. Am de gând să mă refer exclusiv la ce s-a întâmplat recent, observând că acţiunea din 30 decembrie 2007 este – deocamdată – ultima dintr-un şir de întreprinderi percepute ca manifestări de dispreţ de către mulţi români, în amestec cu cara­ghioslâcuri.

Cuvântul „dispreţ“ este, poate, prea tare, dar – oricum – ce voi aduce în discuţie nu are darul să îl apropie pe Mihai de poporul despre care vrea să creadă că este al lui. Aş zice că lipsa de conside­ra­­ţie începe cu sine însuşi: cum să accepte să dea mâna cu Iliescu şi Năstase şi să primească onoruri de la ei, după ce l-au alungat din ţară când a dorit să meargă la Curtea-de-Argeş? Refuz să cred, chiar dacă – după cum se vede – nu am părere bună despre el, că s-a pretat la aceasta ca apreciere pentru că guvernarea P.D.S.R. i-a restituit o bună parte din avere. Sigur este că nu recep­tez favora­bil acceptul (dacă n-o fi fost dorinţa) de a primi înapoi bunuri ale statului român. Încă din noaptea de 22 decembrie 1989, când am auzit pentru prima oară de „restitutio in integrum“, m-a a­pu­cat con­sternarea, gândindu-mă că nu pentru a restaura starea de lucruri interbelică se sacrificaseră ti­nerii. I­deea îmi persistă cu aceeaşi forţă, pentru că voi considera cât voi trăi că zilele răsturnării lui Ceau­şescu au fost cele mai măreţe din viaţa mea; de aceea le-am dedicat şi multe rânduri scrise. În plus, cineva care vrea să redevină simbolul naţiei (şi avea şanse enorme, luând în considerare con­stanta debusolare din aceşti 18 ani) trebuia să contribuie dezinteresat la progresul ei, nu să îi ia din a­vut.

Aceasta este latura mai tristă, dar trebuie să mă ocup şi de latura de comic (amar – din păcate): că vrea să se afle în treabă. N-ar fi mare lucru repetatele comunicate începute cu exclamaţia „Ro­mâni!“, de parcă l-ar băga în seamă un număr mare dintre noi; mai nou, însă, îmi pare că emite pre­tenţii să se considere persoană oficială. În astfel de împrejurări are uneori parte de reacţii meritate, cum a fost la recepţia dată în cinstea fotbaliştilor, pentru calificarea la turneul final european din 2008. Antrenorul Piţurcă a declinat invitaţia, motivând printr-o răceală. Mesajul e clar – şi mă face să îl apreciez ca om la fel de mult ca pe plan profesional.

În ce provoacă măcar zâmbete aş putea încadra faptul că – semnând actul pentru Margareta – a dat, zic, o mărturie de scleroză, în­călcând Con­stituţia din 1923, care – bănuiesc, dar nu ştiu precis – sta­­bileşte şi pentru România le­gea salică, deci acces la tron numai pentru bărbaţi. A intervenit şi tea­tralul: gestul l-a făcut exact la 60 de ani (inclusiv ora) de când a fost forţat să abdice. Toate acestea le consider, însă, amănunte. Aşa se face că mai degrabă simt nevoia să împărtăşesc – în context – e­voluţia poziţiei mele faţă de for­mele de guvernământ. Până târziu (deci mult după apusul comu­nis­mu­lui) am fost categoric repu­bli­can, având convingerea că nimeni nu merită vreun drept – cu atât mai puţin să fie în fruntea unei ţări – prin naştere. Apoi, am lăsat-o mai moale când am auzit că, în An­glia, regina-mamă a urmărit parada în cinstea a 50 de ani de la victoria în cel de-al doilea război mon­dial exact de la acelaşi bal­con al Palatului Buckingham din care primise – ca soţie a regelui – de­­filarea trupelor învingătoare. Atunci mi-am dat seama de latura pozitivă a monarhiei: chezăşie de con­tinuitate, deci de stabilitate. În condiţiile concrete ale României, însă, nu mai pot fi decât repu­bli­can – în special de-acum încolo.

Dacă marea majoritate a românilor, nu numai din ţară (ba chiar adeseori cei de peste graniţă îmi par mai preocupaţi de ce se întâmplă aici), ar înţelege poziţia mea faţă de casa regală (chiar dacă nu ar aproba-o), nu cred că la fel e situaţia în legătură cu percepţia ce o am asupra lui Marga; probabil că se cunoaşte biografia sa după 1989 (ilustrativă şi ea), dar elemente pe care le consider re­levante se găsesc şi în perioada comunistă a existenţei lui. Se va vedea de ce am folosit această for­mulare; deocamdată mai am de făcut o precizare: când am început să scriu aici ştiam doar că este unicul candidat pentru postul de rector. Evident că probabilitatea de a fi ales era foarte mare, dar tot atât de clar este că nu aveam ceritudinea.

Acum o am, aşa că pot zice că a adăugat la biografie un element în ton cu ea – cum, de altfel, se întâmplă la mai toată lumea. (Iniţial voiam să fac o legătură suplimentară cu Mihai I şi ai lui, dar mi-am dat seama că nu se cuvine să restrâng un fenomen atât de răspândit la noi; extrem de puţini sunt cei care se schimbă radical în urma unui eveniment cu răsunet personal sau general.) Cum a­van­­sam, voi accentua pe ce ştiu din existenţa lui Marga în timpul regimului trecut, prezentând – bi­neînţeles – cu deosebire aspectele de care sunt sigur. Totuşi, nu voi trece peste zvonuri, pentru că – aşa cum se va vedea – nu am motive să le consider lipsite de temei, având în vedere şi sursa.

Să o luăm pe rând. În anul II de facultate (medicină – precizez sub imperiul speranţei de a avea ci­­titori necunoscuţi încă, celilalţi ştiind bine ocupaţia din care îmi câştig existenţa), pentru examenul de socialism ştiinţific, am avut în bi­bliografie o lucrare despre Lenin, în care acest Marga figura drept al doilea autor, după Vera (potri­vit nu­me!) Călin. Desigur că, având ca specialitate filozofia, să zicem că ar avea cum să justifice ce a făcut în trecut, mai ales că există tendinţa generală de a mi­ni­maliza activităţile de atunci (dacă nu se pot tăinui), în cadrul tezei diversioniste despre desuetu­di­nea anticomunismului. Totuşi, mă gân­desc că un om de bun-simţ nu devine brusc pro-occidental şi sus­ţinător al valorilor de acolo după ce a elogiat clasicii marxismului. Cam la fel se întâmplă cu Ste­lian Tănase, iar noi, cei care ţinem la o conduită acceptabilă, n-avem decât să ne ducem la mănăstire – mai potrivită cu structura noastră.

Revenind de la divagaţie, nu mă pot abţine să adaug ceva aflat de la alt cadru didactic al uni­ver­si­tăţii clujene care s-a ocupat cu marxismul: Marga s-a implicat puternic şi în activitatea U.T.C., pen­tru promovări pe linie politică, dar mai interesant este că – devenit ginerele unui grangur de la par­tid – încasa câte-o palmă de la socrul său, dacă nu era cuminte, după care – pe acelaşi şablon de com­portament – plângea.

Nu am luat cunoştinţă de acest episod decât mult după ce se plantase fără cea mai mică reţiuere în fruntea Universităţii Babeş-Bolyai, pretinzând – presupun cu putere – şi consideraţie, în primul rând pentru capacitatea profesională. Nu cred că trebuie să adaug că s-a purtat ca şi cum s-ar fi năs­cut în 22 decembrie 1989 sau ar fi luptat cu dârzenie contra regimului ceauşist. Ce conta că nu exis­t­au nici minime indicii în acest sens – ba chiar dimpotrivă?

Asemenea atitudini, însă, au fost şi sunt atât de frecvente încât intră în domeniul banalului. Mă fe­­resc de aşa ceva, altă constantă a mea fiind năzuinţa spre corectitudine. Astfel, mă simt dator să con­semnez că nu pot contrazice foarte răspândita părere că Marga are calităţi de manager. Totuşi, e­le nu mă impresionează, pentru că le văd derivând dintr-o caracteristică a sa: e descurcăreţ. Mai de­grabă de aşa ceva este vorba; a ştiut să aducă bani în universitate şi să o asocieze cu prestigioase in­stituţii şi personalităţi. În această a doua categorie, cel mai impresionant exemplu pentru mine este cardinalul Joseph Ratzinger. (Se poate specula că acest Marga are şi fler.) Bine măcar că actualul pa­pă Benedict al XVI-lea nu i-a dat pe deplin girul, evitând să vină personal pentru a i se decerna ti­tlul de doctor honoris causa. (În schimb, a venit regele Mihai – şi a fost o adunare cu mare pompă. Comentariile – pe lângă că ar jigni capacitatea intelectuală a eventualilor cititori – ar lungi şi mai mult aceste notiţe.)

A fi un bun manager presupune mult mai mult decât să ştii să te descurci, şi aceasta s-a dovedit cu prisosinţă în cazul personajului la care mă refer. Cât a fost ministrul învăţământului a generat ha­os – pe care l-am resimţit cu putere, fiul meu fiind elev. E destul să pomenesc de înlocuirea te­ze­lor cu lucrări care nici extemporale nu erau (şi li s-a schimbat şi ponderea în medie – un sfert, în loc de jumătate) sau de săptămânile de repaus în mijlocul semestrelor (şi cu trimestrele a terminat), de le mai trebuia copiilor o săptămână să îşi recapete concentrarea. Astfel s-a ajuns să apreciez un mi­nis­tru P.D.S.R.-ist: Ecaterina Andronescu – dat fiind că a restaurat situaţia în privinţa tezelor şi mi­ni-vacanţelor. Îmi impun să o ţin minte pentru asta, şi nu pentru că spăla eprubetele Elenei Ceau­şescu – fapt pe care l-am aflat mai târziu, de altfel.

Chiar dacă nu par legate de subiect asemenea remarci maliţioase (pe care nu ezit să le fac dacă mi se iveşte ocazia), nu consider – totuşi – că sunt deplasate; totul e să se ţină cont în ce context vreau să plasez evenimentele care m-au impresionat atât de neplăcut încât am trecut peste orice mă împiedica a-mi aşterne gândurile pe hârtie. Se nasc, însă, şi conexiuni de alt gen care îngreunează menţinerea unei liniarităţi a expunerii. Una dintre ele izvorăşte din dovedita capacitate a lui Marga de a face bani. Evident că aceasta nu e de condamnat în sine, dar are uneori exteriorizări scandaloa­se (de aşteptat, poate, având în vedere profilul de ansamblu al celui care o deţine), care până la urmă duc la rezultat contrar celui dorit. Astfel, a acaparat sala Casei Universitarilor, unde audiam Filar­mo­nica – singura instituţie cultural-artistică din oraşul meu care se menţine de peste 25 de ani la nivel european. Acum dă concerte pe unde apucă – inclusiv în cadrul prestigiosului festival „Toam­na muzicală clujeană“. (Deocamdată e găzduită de Casa de cultură a studenţilor, unde a avut loc şi ma­nifestarea tocmai pomenită, dar condiţiile sunt jalnice.) Sala adjudecată de Marga stă mai mult goa­lă în prezent, de vreme ce chiria este exorbitantă.

Desigur că, atunci când te referi la acest individ, nu poţi să îi omiţi activitatea politică post-de­cembristă. N-ar mai trebui să subliniez că fostul politruc şi clănţău marxist-leninist s-a dus direct la ţărănişti (că l-au primit, chiar că iese din cadrul subiectului). Nu doresc neapărat nici să comentez cât se potriveşte cu el a­ceastă afiliere – ca şi fuga la liberali după prăbuşirea celorlalţi. Vreau, însă, să împărtăşesc o observaţie: limbajul căutat nu reuşeşte să îi estompeze expresia feţei, care trădează mai mult decât duritate.

Dacă aceasta este o impresie personală, nu la fel aş eticheta cramponarea lui de putere, având în vedere că se dovedeşte prin fapte. Imediat ce a trebuit să renunţe – prin statut – la funcţia de rector, a înfiinţat Consiliul academic, în fruntea căruia – bineînţeles – s-a pus. Nefiind în in­te­riorul univer­si­tă­ţii, nu pot spune cu precizie că tot Andrei Marga a rămas conducătorul ei, dar e clar că am moti­ve serioase să bănuiesc aşa, chiar dacă însăşi denumirea organismului amintit spune că are compe­ten­ţe exclusiv în plan profesional. Acum, probabil, el poate să dispară, căci nu mai e de folos.

Iată, deci, cum am trecut pragul dintre ani. Mă gândesc în aceste zile că nu aşteptam minuni de la primul an ca membri ai Uniunii Europene, dar nici să meargă totul exact la fel. Ca autor, aceasta îmi prinde bine: nu îşi pierd actualitatea cele scrise de mine acum 2-3 ani despre societatea româ­neasc­ă. Totuşi, nu pot să consider asta o compensaţie – sau măcar o consolare – pentru persistenţa lipsei de perspectivă, care duce la reducerea şi mai accentuată a speranţei de a apuca să trăiesc într-o ţară europeană nu doar prin aşezare.

Un punct de vedere asupra cazului Iovan – Iancu

Precum în alte situaţii, am zăbovit îndelung la alegerea titlului. Motivul l-am expus atunci: e greu să redai în câteva cuvinte esenţa a ce doreşti să comunici. Aici intenţionez în primul rând să a­răt de ce văd fapta comisă de Adrian Iovan şi tot ce e legat de ea ca simptomatice pentru societatea ro­mânească actuală, cu falia ei între privilegiaţi şi defavorizaţi. Privind în această perspectivă si­tua­ţia, omorul în speţă capătă o gravitate suplimentară (da­că se poate vorbi de aşa ceva), fiind în­gri­jo­ră­tor modul cum statul, prin in­sti­tuţiile lui, a tratat acest caz. Nu numai de reprezentanţii autorităţii aş vorbi, însă; în presa de toate genurile pe care am urmărit-o apă­rea mai ales titulatura „cazul Io­van“. Astfel, cei ce lucrează în do­meniu m-au dus (fără să intenţioneze, desigur; majoritatea îl bla­mea­ză pe ucigaş) la ideea că nici lor nu le spune mare lucru victima – provenită dintr-o familie oa­re­care. Mi se pare o nedreptate, pe ca­re încă din titlu mă străduiesc să nu o repet.

La vremea când acest caz a făcut mare vâlvă, ca şi destule luni după aceea, preocupări mai pre­san­te m-au împiedicat să scriu despre el, iar a trimite scurte comentarii pe forumuri mi se părea total neproductiv. De aceea, ţin neapărat să adaug că am mărunta mulţumire de a fi constatat că este încă pe rol la tribunal, la aproape un an de când a avut loc tragedia. (E drept că – din păcate – nu mai are o­biectul ce s-ar impune, respectiv omor deosebit de grav, ci daune către familia defunctului; voi re­ve­ni la toate acestea.) Aşadar, situaţia se prezin­tă alt­fel decât am crezut nemaiauzind multă vreme nimic. Astfel, consider că nu este prea târziu să vin cu ce am de spus, deşi mă îndoiesc că voi putea să influenţez evoluţia evenimentelor astfel încât să fie instaurată dreptatea. O astfel de speranţă se află la limita absurdului, însă am datoria să-mi spun păre­rea, din conştiinţă civică.

Am menţionat mai sus folosirea în presă a sintagmei „cazul Iovan“. O văd nu numai ca deno­tând prudenţă, ci şi ca indiciu al intenţiei de a determina ca fiecare să tragă propriile concluzii pe baza informaţiilor puse la dispoziţie, deci al profesionalismului în domeniu. Apare, însă, şi eti­che­ta­rea „Crima din strada Primăverii“. O trec nu pentru a o pune în antiteză cu prima în ce pri­veş­te ni­velul profesional (nu mă opresc la acest aspect cu totul colateral), ci pentru a-mi prezenta propria con­vingere. Provine din prezentarea fap­te­lor – pe care am urmărit-o cu suficientă atenţie, dându-mi seama de la început cât sunt de grăitoare. Le voi rezuma în continuare, în dorinţa de a lămuri de ce consider că a fost o crimă comisă cu sânge rece. Se impune o precizare esenţială: nu doresc să în­lo­cu­iesc sistemul juridic (de termenul „justiţie“ mă feresc, în România); procesele se ju­decă la tri­bu­nal, şi nicăieri altundeva.

Într-o noapte din octombrie anul trecut (2005), un tânăr – identificat ulterior ca Bogdan Iancu, infractor recidivist – pătrunde în casa soţilor Iovan, din strada Primăverii. (Însăşi localizarea spune că nu e o locuinţă cum au majoritatea celor ajunşi la maturitate – aspect la care voi reveni, după cum voi reveni şi cu o scurtă biografie a celor doi „călcaţi“. Cel din urmă termen, făcând parte dintr-o cunoscută expresie, a fost ales pentru că îmi favorizează continuarea relatării.) Ajunge la uşa dormitorului şi o trezeşte pe cea despre care am aflat că are prenumele Romaniţa şi că e o faimoasă creatoare de modă. (Că eu habar n-aveam de ea, e normal; la fel, însă, stăteau lucrurile şi cu soţia mea.) Ar fi amuzat – dacă nu era contextul – vorbele, menţionate de ea însăşi, cu care şi-a trezit so­ţul: „Iubire, hoţul!“ (apropo de călcat). Cel vizat se ridică din pat şi – în loc să-l urmărească pe agre­sor (care o luase la fugă în momentul când începuse ea să mişte), mai ales că se putuse observa că in­dividul e scund şi pirpiriu (adică net inferior lui ca structură fizică), se îndreaptă spre locul unde îşi ţinea arma de vânătoare gata asamblată – ceea ce este contrar regulamentelor în vigoare, după cum am aflat de la televizor, dar şi de la cunoscuţi cu pasiuni cinegetice. O încarcă, totodată ce­rându-i soţiei să anunţe poliţia. Ea – dacă e să mă iau după propriile declaraţii – nu reuşeşte, fiind pierdută cu firea. (Tare mă îndoiesc; văzându-i ochii şi privirea, afirm fără ezitări că nu e genul – ca să nu spun mai mult. Tot ce am aflat mai apoi mi-a întărit opinia.) Aşa se face că el a dat telefonul dorit (şi care – bineînţeles – se impunea).

Până la acel moment, am convingerea că ţin bine minte succesiunea faptelor. Mai încolo mi-a fost greu să urmăresc traseul fugarului, cu feluritele speculaţii pe seama lui; oricum, nu găsesc că a­ceste aspecte sunt esenţiale. Totodată, nefiind lămurit, nu comentez presupunerea că ar fi avut la dis­poziţie un interval suficient ca să se facă scăpat. În schimb, dacă mă aflu la factorul timp, pot să fac comentarii asupra declaraţiei lui Adrian Iovan că şi-a încărcat arma pornind de la bănuiala că ar mai existat infractori în casă. Orice om cu minte lucidă îşi dă seama că argumentul este extrem de sub­ţire. Chiar aşa să fi stat situaţia, aceştia ar fi putut produce tot atâtea daune (inclusiv să amenin­ţe viaţa proprietarilor) în cele câteva minute necesare pentru armare ca şi dacă agresorul ar fi fost ur­mă­rit cu mâinile goale – de cineva mult mai înalt şi solid, repet.

Fundamental pentru mine este momentul culminant – şi absolut final pentru Iancu, din păcate. Stă agăţat cu ambele mâini de o ţeavă, la 3-4 metri deasupra solului (pavat cu beton), există cer­ti­tu­di­nea că poliţia e pe drum, şi totuşi primeşte încărcătura puştii în cap, cu consecinţe fatale. Am uti­li­zat o atare formulare pentru că mă bazez doar pe elementele de care sunt sigur într-un grad satis­fă­că­tor. Astfel, deşi vine în întâmpinarea ipotezei mele, nu pot să preiau fără dubii afirmaţia că tânărul ar fi strigat: „Nu trage, că mă predau!“, în timp ce celălalt ochea; totuşi, mi se pare foarte plauzibil.

Şi fără acest adaus, îmi păstrez etichetarea avansată, adăugându-i o nuanţă: sadismul. Este evi­dent chiar dacă admitem varianta ucigaşului (indusă – probabil – de avocaţii săi, judecând după fap­tul că au susţi­nut-o): lovindu-l cu patul puştii peste mâini, aceasta s-a descărcat accidental. Varianta e absurdă, după opinia experţilor în arme: în niciun caz încărcătura nu ar fi ajuns în capul victimei. Admiţând-o totuşi, vine automat întrebarea: ce, dacă nu un sadism şi o agresivitate patologică, l-ar fi putut determina să-i provoace celuilalt căderea (care s-ar fi lăsat aproape sigur cu fracturi serioa­se), când ştia că e chestiune de clipe să îl predea celor ce au in atribuţii menţinerea legii şi a or­dinii?

Pe de altă parte, sare în ochi că are avocaţi incapabili: chiar ei îşi acuză clientul de omor prin imprudenţă. Este încă o racilă a societăţii româneşti: venituri invers proporţionale cu meritele. Ase­me­nea avocaţi reprezintă regula, după cum am constatat în destule alte situaţii – pe care le-am putut aprecia mai bine, fiind implicaţi medici. Intrând cu analiza în domeniul juridic – unul din cele mai ti­pice pentru România contemporană, şi tocmai de aceea ţintă a observaţiilor şi supravegherii Uniu­nii Europene chiar şi după visata aderare –, e clar că trebuie să îmi reliefez stupoarea şi revolta faţă de decizia procurorilor în acest caz: neînceperea urmăririi penale, pe motiv de legitimă apărare.

Ştiam empiric ce e legitima apărare, din cărţi şi filme, însă – evident – mi-am zis că atâta nu e suficient. Atunci am căutat prevederile juridice în această privinţă, cuprinse în art. 44 al Codului Pe­nal. Îmi permit să le reproduc inte­gral, fiindu-mi strict necesare ca bază pentru comentariile ulte­rioa­re: „Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală (care în condiţii normale con­sti­tuie infracţiune - în speţă vătămarea corporală – articolul181/182 Cod Penal) săvârşită în stare de le­gi­timă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, di­rect, imediat şi injust îndreptat impotriva sa, a altuia sau a unui interes public şi pune în pe­ri­col grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau a temerii a depăşit li­mitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-au comis.“.

Cum se anticipa chiar de la început, Adrian Iovan a fost încadrat la ultimul alineat. Mi-e impo­si­bil să accept asta: cum să-şi piardă un pilot controlul în aşa măsură? Înseamnă că nu e capabil să profeseze, deci trebuie dat afară – ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat. Am auzit (nu la televizor) o­pinia că un individ devine automat violent atunci când meseria îi e de aşa natură încât răspunde de viaţa altora – postură în care e forţat uneori să ia decizii în fracţiuni de secundă. La aceasta, am oferit contraexemplul meu: sunt anestezist, mai ales la copii – şi totuşi nu mi-ar trece prin cap să vi­o­len­tez pe cineva care nu se poate apăra. (Că aş reacţiona cât pot de dur la o agresiune, se încadrea­ză în firesc.) Să nu vorbesc, însă, de mine; sunt aproape convins că un miner sau un luptător de co­man­do (ca să luăm alte exemple de ocupaţii din categoria trecută în revistă) s-ar fi mulţumit să-l ţi­nă pe a­gresor sub a­me­ninţarea armei până la sosirea poliţiei. Revenind la cazul în speţă, cu totul di­fe­rit – şi asta însăşi sora de­func­tu­lui a recunos­cut – ar fi stat situaţia dacă l-ar fi lovit, chiar mortal, în uşa dormitorului sau în cursul unei eventuale urmăriri prin casă.

De altfel, cei care sunt de acord cu gestul lui Iovan nu neagă că acesta ar fi tras cu sânge rece; e uşor de dedus asta, din afirmaţiile lor – mai mult sau mai puţin explicite – că ar fi procedat la fel. Mi se pare interesant cât de sfântă a ajuns proprietatea într-un stat care nu o garantează prin consti­tu­ţie, în acelaşi timp fiind dezamăgit că persoane care analizează, în general, lucid starea de lucruri de la noi se situează de partea ucigaşului. E evident că încearcă să impună ideea că şi ei au atins sta­tu­tul actual prin muncă grea şi onestă – aserţiune auzită din gura Romaniţei Iovan care era firesc să dea naştere unor co­mentarii.

Pe ale mele le voi expune în continuare, nu înainte de a sublinia (dacă mai este nevoie) că am aflat doar la televizor despre cei implicaţi în această tragedie, deci nu există intereferenţe care să stea la baza atitudinii mele. În plus, accentuez cât se poate de ferm că nu îl plasez pe Bogdan Iancu mai presus decât era: un găinar recidivist. (Ar fi, totuşi, de comentat asupra câtorva arestări ale sale; ca în cazul majorităţii infractorilor, poliţiştilor le-a fost mai la îndemână să îl închidă, în situaţii dis­cu­tabile.) Aşadar, nici vorbă să consider că defunctul ar fi fost vreun justiţiar – punct de vedere men­­ţionat în treacăt, însă cu sublinierea că nu e de luat în seamă. De altfel, mobilul reprezentat de jaf nu a găsit susţinere temeinică în analiza cazului; voi reveni parţial, însă de pe acum subliniez că e încă un aspect neesenţial a tot ce s-a întâmplat. Cu toate cele de mai sus, repet etichetarea „găinar“ – cu atât mai definitorie cu cât îmi permite să îl pun în paralel cu Romaniţa Iovan.

Conştient că în repetate rânduri a ameninţat cu trimiterea în judecată postul OTV (care s-a o­cu­pat cel mai intens de fapta soţului ei, cu tot ce o înconjura), nu preiau de-a gata afirmaţia lui Cor­neliu Vadim Tudor cum că – printre altele – a profitat (ca să nu zic mai pe şleau) de o bancă, împre­u­nă cu Irinel Columbeanu. Totuşi, ţin cont că fondatorul revistei „România Mare“ (pe care a scris-o practic singur la început) cunoaşte destule aspecte tenebroase despre mulţi care vor să pară integri; mi s-a confirmat desori aceasta, pe parcursul anilor. Pe de altă parte, e de notorietate relaţia ei cu cel care de curând are un socru cu vreo 2 ani mai tânăr. (De altfel, am dedus că are atracţie pentru băr­ba­ţii scunzi; a mai fost un balerin, a cărui moarte suspectă nu o discut aici, după cum nu mă opresc la speculaţiile că Bogdan Iancu ar fi venit la Romaniţa Iovan în cu totul alte scopuri decât jaful, convins fiind că soţul ei e plecat.) Şi fără să fi avut elementele din trecutul ei, îmi venea de la sine gândul că trebuie să fi existat ceva cel puţin neclar – ca la mai toţi bogătaşii din România de azi; nu concep ca, din manechin la UCECOM în ultimii ani ai lui Ceauşescu, să ajungi multimilionară în dolari prin creaţia de modă, chiar admiţând că e un domeniu înrudit cu ocupaţia de la care a pornit. (Asupra a ce scoate pe piaţă nu mă pronunţ, şi nici opiniiile soţiei mele nu le preiau, conştient fiind că gus­tu­ri­le fe­meilor sunt extrem de variate. Totuşi, am observat ţinuta lui Adrian Iovan la recepţii, şi mi-a făcut o impresie lamentabilă. Din moment ce în general se zi­ce că nevestele ne îmbracă, concluzia nu mai trebuie trecută.)

Reuniunea care mi-a determinat remarca de mai sus a fost organizată chiar de Romaniţa Iovan, cu prilejul lansării unei colecţii de modă. Aşa îmi amintesc, cel puţin; dacă trec o inexactitate, e din cauza că nu mă interesează domeniul. Probabil, însă, că de aşa ceva era vorba. Sunt sprijinit aici de o amintire conexă – mult mai importantă pentru mine: Bogdan Iancu nu s-a atins de 50 de milioane de lei vechi dintr-o poşetă aflată în mijlocul camerei, bani care erau necesari a doua zi, pentru eve­ni­ment. Tot legat de acesta, primordial pentru mine este că nu a fost amânat, cu tot ce a survenit în­tre timp. Mai mult, cea care stătea în centrul lui se comporta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba­zat pe aceste observaţii proprii (criteriu suprem de când am început să conştientizez grosolana mani­pu­lare prin mijloacele de comunicare în masă, la câteva zile după căderea lui Ceauşescu), nu am în­credere în afirmaţia Romaniţei Iovan că ar fi pierdut o sarcină din cauza tensiunii nervoase.

Recent – şi tot de la ea – m-am lămurit (cum putea oricine) asupra cauzei acestei pierderi: cele 16 avorturi din antecedente. De aici se poate porni o analiză a moralităţii ei (inclusiv cum a ajuns la a­ceastă căsătorie), dar nu are legătură directă cu tema. Găsesc, totuşi, oportun să notez că scandalul în care a fost implicată recent ni (mă exprim aşa din motivul că mă aflu alături de destui alţii) l-a re­a­dus în atenţie pe soţ. E de luat în seamă că acesta a tolerat aventura extraconjugală din cauză că ea este sin­­gu­rul mar­tor al acelei nopţi de groază, însă reprezintă doar o ipoteză; de aceea nu mă voi o­pri la ea.

Cum în viaţă nu există absolutul pe nicio direcţie, această tragedie mi-a prilejuit să iau contact şi cu aspecte mai luminoase. Dintre ele se detaşează prezenţa surorii defunctului, Mihaela Bălănel. De la început i-am remarcat atitudinea corectă, plecând de la a recunoaşte cine era Bogdan – con­text în care încadrez şi ideea, trecută mai sus, că ar fi acceptat o legitimă apărare autentică. Chiar da­că a avut momente în care a exagerat, tânăra femeie m-a impresionat plăcut (mergând până la a mă uimi câteodată) cu concepţiile ei asupra societăţii româneşti contemporane. Am avut şi satisfac­ţia de a o fi auzit făcând faţă unor persoane – ca Zina Dumitrescu, Cristian Sabbagh şi alţii – care îşi permiteau să o ia de sus, având în vedere poziţia ei socială, ca şi studiile. Tocmai acestea din urmă îmi generează speranţe; dacă un om cu nivel de pregătire mai degrabă modest îşi dă seama de mari­le racile din prezent, există posibilitatea ca într-o zi să se schimbe ceva în ţara asta prin mijloace de­mo­cratice. O condiţie de bază – neîndeplinită deocamdată – ar fi să avem de unde alege.

Precedenta afirmaţie o însoţesc de mult regret şi de convingerea că actuala conjunctură (indife­rent cine s-ar afla la putere; toţi politicienii sunt pe-o formă) a făcut posibil ca o crimă cu sânge rece să fie transformată în legitimă apărare. Recapitulez elementele pe care îmi întemeiez afirmaţia: o­mo­rul s-a produs la relativ mult timp după agresiune, iar starea de tulburare – prevăzută în alineatul pe baza căruia s-a decis neînceperea urmăririi penale asupra lui Adrian Iovan) vine în contradicţie cu activitatea de pilot. La toate adaug că violenţa gratuită reiese din chiar varianta lui.

Verdictul procuraturii este însă, în mod evident, determinat de poziţia socială a ucigaşului şi a victimei. Din fericire (dar cred că e pură întâmplare), nu a dus la consecinţele de care mă temeam: orice privilegiat să îşi permită să omoare pe cei situaţi mai jos care îl deranjează. (A mai fost un caz – în care însă nu a existat intenţia de a ucide; de aceea nu îi acord atenţie.) Am ajunge ca în Brazilia secolului XIX – unde exista cel mai sălbatic sclavagism. Nu trebuie eu să spun ce imagine ar da asta unui regim care tocmai se împăunează cu aderarea la Uniunea Europeană. În schimb, nu pot să nu accentuez că mi se pare de înţeles că sistemul juridic din România va fi în continuare sub suprave­ghe­re strictă.

…………………………………………………………………………………………………………

Articolul putea rămâne aşa, având indicii privind perioada când a fost scris; totuşi, intervalul pâ­nă la momentul difuzării lui mă face să consemnez acest epilog, ca să evit încă o dată ce mi-a dis­plă­cut totdeauna: o­mi­siu­nile majore – cu potenţialul risc de atacuri ce le însoţeşte. Ast­fel, trebuie să no­tez că Adrian Io­van a fost scos din orice cauză penală. Partea bună (fără ca el să aibă vreun me­rit, desigur) este că – deo­camdată – nu a apărut o nouă crimă cu sânge rece, deşi drumul le este des­chis, prin împrejurarea tocmai menţionată.

De ce nu moare Ceauşescu?

E multă vreme de când mă frământă – şi de-a dreptul mă intrigă – că personalităţile malefice (sau cele care s-au impus prin succese militare – deci tot cam pe-acolo) au un loc mult mai comod în conştiinţa comună, da­că nu şi în cărţile de specialitate, decât promotorii valorilor care ţin de spi­ri­tul uman, aşa cum ar trebui el să fie: pacea, arta sau cultura. Întotdeauna lumea va şti mai degrabă de Alexandru cel Mare, Cezar sau Napoleon decât de Aristotel, Tacitus sau Laplace (ca să fac para­le­­le în­tre contem­po­rani). Din secolul XX rămân în primul rând Hitler şi Stalin; des­pre Fleming, Mar­coni sau Maica Tereza se vorbeşte infinit mai puţin, cea din urmă (numai în cro­no­logie) a­vând to­tuşi în favoarea ei împrejurarea că a trăit în epoca dezvoltării explozive a televiziunii. (E de ţinut min­te, însă, că înmor­mântarea ei a fost urmărită de considerabil mai puţini telespectatori decât cea a prin­­ţesei Diana – care, fă­ră dis­cu­ţie, a fost „ambasadoarea inimilor“, cu o serie de iniţiative lău­da­bi­le, dar nu în primul rând pentru acestea e­ra în atenţia presei de toate categoriile.)

La o privire superficială am zice că românii au sărit peste cal în această viziune asupra istoriei (cum au făcut-o la destule alte capitole), în cazul concret al lui Nicolae Ceauşescu. Chiar dacă a tre­cut o perioadă considerabilă de la lichidarea lui fizică, încă este un adevărat reper – ba chiar un iz­vor de nostalgie – pentru des­tule persoane cu care vin în contact. Sunt oameni ca mine, deci abso­lut obişnuiţi şi în trecut, şi în prezent. Precizez aceasta, ca să exclud speculaţiile pe seama unor e­ven­tuale interese sau părtiniri, în funcţie de poziţia ocupată în cele două perioade. În fond, e vizibil că pri­vilegiaţii de azi sunt cam aceiaşi cu cei dinainte, sau au legături de rudenie ori amiciţie cu ei. Şi re­ciproca este valabilă, bi­neînţeles.

Asupra acestor aspecte voi reveni, deoarece le văd ca pe una din cauzele principale ale unei nos­­­­tal­gi­i şocante pentru mine. M-am întrebat adesea cum e posibilă, pentru că o găsesc de-a dreptul a­­normală. Văd că s-au uitat deja privaţiunile la care am fost supuşi şi pe care aici nu le voi detalia – spre deosebire de discuţiile faţă-n faţă, unde le evoc amplu, în urma consternării ce mă cuprinde că un asemenea tratament poate fi trecut cu vederea, chiar dacă românii sunt iertători prin firea lor. De­­sigur că, în aceste discuţii, punctez aproape exclusiv lipsurile materiale, partenerii fiind mai ales din categoria ce are extrem de reduse preocupări de natură intelectuală sau spirituală. Chiar şi aceş­tia, în­să, trebuie să îşi amintească măcar imposibilitatea de a-ţi exprima nemulţumirea şi conţinutul pro­­­gra­mului de televiziune. (În acest context, aş zice că şi privilegiaţii – la care nu se pu­nea pro­ble­ma mâncării sau a benzinei, de exemplu – ar fi trebuit să se simtă încorsetaţi de teroare. Nu ştiu dacă era o compensaţie suficientă să se defuleze pe inferiori. Se pare că nu, judecând după partici­pa­rea mul­tora la răsturnarea stăpânului.) La intelectuali (noţiune care – în viziunea mea – cuprin­de pe cei pentru care libertatea de gândire şi exprimare este extrem de preţioasă, deci nu reprezintă un sino­nim pentru „titraţi“) problema se punea, bineînţeles, cu totul altfel; cel mai dureros – zic eu – era că, pe măsură ce lipsurile se amplificau, la fel se întâmpla şi cu elogiile.

Şi totuşi, de ce nu moare Ceauşescu şi de ce este evocat atât de frecvent, mergând până la a punc­­ta în fiecare an data naşterii lui – şi din cauza mulţimii ce se adună la cimitir? (Recunosc că în a­­cest 2006 am fost prea ocupat în 26 ianuarie ca să urmăresc ce s-a televizat, dar sunt convins că aş mai avea ocazia destui ani să urmăresc asemenea transmisiuni, dacă nu mi-ar fi scârbă.) Am găsit câ­teva explicaţii, care se ating în unele puncte cu opinii pe care le consider autorizate, auzite în pu­ţi­nul timp ce-l acord dezbaterilor televizate. Nu voi menţiona postul şi emsiunea, deoarece – pe lân­gă că vreau să evit discuţii legate de o eventuală publicitate incorectă – nu le găsesc relevante pen­tru expunere; de altfel, sunt uşor de recunoscut. De ase­me­nea, nu ţin ne­a­pă­rat să subliniez că punc­te­le de vedere respective confirmă părţi din concepţii pe care le a­veam deja; nu umblu cu tot preţul du­pă originalitate, mai ales că întotdeauna scriu în primul rând dintr-o nece­si­tate interioară.

Acestea fiind stabilite, voi încerca să prezint cauzele persistenţei unei imagini nedrept de bune a lui Ceauşescu şi a epocii căreia i-a dat numele într-o ordine pe care – până la urmă – eu însumi o ca­taloghez drept arbitrară, de vreme ce provine din presupunerile mele asupra modului de gândire al ce­lor fără mare orizont. Chiar dacă aceste presupuneri se bazează pe dialoguri repetate, tot au – fi­resc – o doză de im­pre­ci­zie. Totuşi (şi dorind să încep cu aspecte de care omul obişnuit trebuie că e conştient, din moment ce le afirmă), despre mentalitatea paternalistă a româ­nului – în cadrul că­re­ia dau importanţă aici doar dorinţei de a avea un conducător atotputernic, nu şi celei ca acesta să o­fere cam totul de-a gata – pot afirma că e o certitudine, bazându-mă şi pe amploarea şi frecvenţa cu care a fost deja evi­den­ţi­ată. Mă voi opri asupra celei mai recente – pentru mine – situaţii de a­cest gen, pe care o văd şi drept cea mai potrivită în sprijinul propriilor ob­ser­vaţii: Cristian Tudor Po­pescu a a­fir­mat că, în ge­ne­ral, ţăranii smit nevoia unui conducător cu mână de fier, sătui fiind de re­pe­tatele scan­daluri – mai ales fi­nanciare – din politică, dintre care risipa ce se face pe (şi de către) par­la­men­tari este pe primul plan. Evident că nu e prima dată când iau contact cu concepţii de acest gen; aş men­ţiona doar mesa­jele pe care le primeşte Corneliu Vadim Tudor, în re­vis­tă sau când apare la te­le­vi­zor. În discuţiile di­recte cu oamenii nu am sesizat atât de clar nostalgia după un stăpân ab­so­lut. În schimb, mă simt obligat să adaug ceea ce eu însumi tre­bu­ie să recunosc – cu evidentă tris­te­ţe şi re­vol­tă: după Ceauşescu nu am avut o personalitate de anvergura sa. Nutresc convingerea că voi primi sprijinul istoriei în această afirmaţie. Din păcate, e improbabil să-l văd cu ochii mei, pen­tru că sunt la fel de convins că o privire obiectivă asupra unei perioade necesită un decalaj temporal se­rios. În a­cest caz, mă gândesc la anul 2050 – când aş face 90.

Cele de mai sus pot fi observate uşor de către oricine, însă nu cred că la fel se întâmplă cu sta­rea de fapt pe care urmează să o pun în discuţie şi care a devenit tot mai dominantă în concepţiile mele despre împrejurările în care trăim, pe măsură ce îmi trecea euforia eliberării de monstruosul ti­ra­n. Şi la acest punct am primit de pe ecran un sprijin puternic: nepoata lui. Am auzit-o afirmând că – de fapt – oa­me­nii nu pe Ceauşescu îl regretă (deci nu l-ar vrea înapoi – nici măcar ea, ceea ce spu­ne multe), ci totul e manifestarea dezamăgirii şi scârbei faţă de viaţa orchestrată de potentaţii din pre­zent. Nu a mers mai departe – spre căutarea substratului acestei atitudini a celor din vârf; asta voi în­­cerca eu, fiind tocmai ce mă obsedează. Nu voi osteni să repet (mă exprim aşa, fiindcă o spun şi o scriu de câte ori am ocazia) că societatea spre care am fost împinşi de către Iliescu şi ai lui – toţi fiind pri­vi­le­giaţi ai infamului regim – este un fel de pedeapsă pentru că am vrut sfârşitul co­mu­nis­mu­lui. Mi-i şi imaginez adresându-se revoluţionarilor autentici cam aşa: „Aţi vrut capitalism? Na-vă capita­lism!“. (A doua parte am formulat-o mai pe şleau cu vorba, dar în scris nu-mi permit.) A­­ceasta mi se pare cau­za primordială a tuturor racilelor pe care le cunoaştem atât de bine din expe­ri­enţa de zi cu zi. Ele se perpetuează pentru că, după cum bine sublinia cineva, a fost o manevră ex­trem de abilă (dar nu surprinzătoare la cei cu „şcoală“ KGB – adaug eu) ca ve­chiul F.S.N. să se ru­pă cu scandal. Au obţinut exact pe ce mizau: într-un fel sau altul, tot ei au ră­mas la conducere. Res­tul – tendinţele dintotdeauna ale românilor de a se căpătui în urma ascensiu­nii sau de a menţine dis­crepanţele între păturile sociale, cu dispreţ faţă de cei de jos – sunt amă­nun­te.

În aceste condiţii, să nu ne mirăm că amintirea lui Ceauşescu persistă în aşa măsură şi sub o a­se­menea formă. Exista o oa­recare posibilitate să-ţi faci planuri pe termen lung, ceea ce – desigur – o­­feră linişte pentru omul ca­re se preocupă strict de latura materială a existenţei. De asemenea – mă­car teoretic – puteau să se plângă la partid, în caz că apărea vreun motiv. (Aş adăuga că nu se punea pro­blema să fie făcute publice luxul şi abuzurile celor cu pondere, deci era eliminată o sursă de i­ri­tare ce mi se pare semnificativă.) E de prisos să pun în paralel ce se întâmplă astăzi. În loc de as­ta – şi ca un fel de concluzie – spun cu regret şi nemulţumire că spectrul lui Nicolae Ceauşescu va fi prin­tre noi câtă vreme nu vom duce o viaţă mai bună sub toate aspectele decât cea de referinţă. Este e­xact ce visam la sfârşitul lui 1989, şi era perfect realizabil. Realitatea demonstrează, însă, că mai e de aşteptat – dacă o fi vreodată să avem parte de aşa ceva. Condiţia o văd cu uşurinţă: pre­siu­nea pu­ter­nică din partea societăţii civile, având în vedere că nu este în tradiţia locului ca po­ten­ta­ţii (cei co­mu­nişti în special, cum bine ar trebui să ştim) să se preocupe de soarta po­po­rului. Cu gra­dul de i­dea­lism ce-l am, pot spera chiar să apară un lider patriot – în cel mai adânc sens al cuvân­tu­lui. A­tunci s-ar termina şi cu nostalgia după cel care ne-a amărât existenţa, ba chiar – în cazul mul­to­ra – a a­fectat-o ireversibil.

O înmormântare

La slujba de îngropăciune a nepotului lui Niculescu-Mizil au fost persoane de prim rang din tot spectrul politic, începând cu nevasta lui Băsescu. Cel puţin aşa spune „Evenimentul zilei“ – şi nu îşi poate permite să deformeze realitatea, măcar în acest caz. (Nu am încredere în mass-media din Ro­mânia; distorsionează faptele şi pentru manipulare. Există însă unele situaţii care nu lasă loc la re­­dări trunchiate, în funcţie de interese şi scopuri.)

M-a şocat să aflu că participanţii la ceremonie făcuseră parte din anturajul lui Răzvan Mizil, ceea ce spune multe despre relaţia lor cu potentaţii comunişti. De Mădălin Voicu m-am mirat mai puţin; în esenţă e artist, plus că nu trebuie uitat cine a fost tatăl său. Prin urmare, e perfect justifica­bil să-i fi frecventat pe demnitarii vremii. În schimb, să vină – ca veche tovarăşă (nu urmăresc ca­lam­bururi cu tot preţul) de evenimente mondene – soţia celui care, nu mai departe de a­cum 5 luni (azi e 12 mai 2005), a promis că va desăvârşi revoluţia anticomunistă... Chiar admiţând că d-na Bă­sescu frecventa aceste cercuri singură, soţul fiind mai mult plecat, mi-e imposibil să cred că o făcea fără ştirea lui. Şi atunci?

Păi – aş zice, deşi nu se începe astfel o frază – numai conjunctura externă ne va scăpa (sper!) de cei ca­re au batjocorit acest popor de 60 ani încoace. Aproape că nu există demnitar care – el în­suşi sau ascendenţii săi – să nu fi fost „ceva“ sub comunişti. Prin urmare, se adevereşte şi capătă am­ploare crescândă ce începuse să mi se cristalizeze în minte acum 15 primăveri: în ţara asta nu e­xis­tă doc­trine politice, ci doar învingători şi învinşi (sau sus-puşi şi oprimaţi), între care prăpastia se tot a­dân­ceşte, cine ştie până când.

Tom Gallagher şi românii

Din câte îmi amintesc, am dat întâmplător peste o luare de poziţie a domniei-sale. Nu mai ştiu da­că era un interviu sau un articol, însă e sigur că autorul mi-a câştigat pe loc simpatia şi considera­ţia. Aşadar, e de prisos să mărturisesc că am avut o surpriză plăcută când soţia mi-a adus cartea „Fur­tul unei naţiuni. România de la comunism încoace“. (Trec şi subtitlul, ca să fiu exhaustiv; e sin­­gu­ra dată, mai ales că nu e menţionat când se face referire la ea.) De îndată ce am în­ce­put să o ci­tesc, gama sentimentelor a devenit mai largă; astfel, încă de atunci am hotărât să îi tra­tez conţinutul.

Între timp am menţionat idei din această carte în alte articole sau lucrări mai ample. Îmi dau, to­tuşi, seama că nu e suficient, de vreme ce mi se pare extrem de grăitoare şi instructivă. O găsesc cu a­tât mai valoroasă cu cât reflectă ideile cuiva care a trăit întotdeauna într-o democraţie autentică şi – mai presus de asta – este un adevărat prieten al românilor; aş zice chiar că ne iubeşte mai mult decât ne iu­bim noi înşine. (Sub acest aspect nu constituie un unicat, ce-i drept.) Cunosc că profesorul Gal­lagher are şi alte cărţi legate de poporul şi ţara cărora le aparţin, însă pe aceasta o consider esenţială, ghidându-mă şi după titlu – semnificativ, după părerea mea.

Când m-am apucat de acest comentariu, am avut cu deosebire în vizor să nu mă iau după ce s-a scris până acum – ceea ce mi se pare firesc. (O dată ce lansezi o lucrare, indiferent în ce domeniu, e de la sine înţeles că trebuie să aduci elemente originale – cel puţin după mine. S-ar putea, însă, ca şi a­cest punct de vedere să aibă în el o notă distinctivă, judecând după relativ numeroasele situaţii în care aşa-zişii autori preiau cele elaborate de alţii şi le trâmbiţează în chip de idei proprii. Nu detali­ez, pentru că nu ţine de ce mi-am propus.) Cu aceasta în gând, am căutat pe Internet (neavând timp să mă duc prin biblioteci) ce s-a scris despre această carte a lui Gallagher. Cred că m-am informat su­ficient de amplu, aşa că îndrăznesc a afirma că – după ce am studiat ce mă interesa – am conştiin­ţa împăcată că nu merg pe drumuri gata bătătorite. Am găsit, în general, referiri cu totul sumare, al că­ror laconism este dat – cred – şi de neplăcerea autorilor de a se fi confruntat cu adevăruri despre ţa­ra şi poporul din care sunt(em) parte. Consider la obiect recenzia lui Matei Mar­tin, în „Cu­vântul“ nr. 1 (331) – ianuarie 2005. O reproduc parţial, şi pentru că îmi va sluji în conti­nua­re – nu ne­apărat ca să o adopt fără rezerve: „…portretul pe care profesorul britanic îl face Ro­mâniei şi e­li­te­lor care au condus-o este chinuitor de adevărat! Cartea lui Tom Gallagher nu vine cu nou­tăţi ab­so­lu­te, nici cu dezvăluiri şocante. Rezumată, ea ar putea fi redusă la doar câteva constatări simple şi prag­ma­ti­ce; multe dintre ele au fost deja vehiculate, în diverse forme, şi de observatori, şi de analişti po­litici de la noi. Dar felul în care le spune profesorul britanic – argumentat, tranşant, fă­ră cosme­ti­zări – dă a­cestor constatări o cu totul altă greutate: ele depăşesc stadiul de simple opinii de­ve­nind un an­sam­blu de analize pertinente. Pe de altă parte, fiind un observator străin – deci neimplicat, neutru – Gal­lagher are din start un capital de credibilitate de necontestat.“. Trebuie să adaug unele remarci ale Ru­xandrei Cesereanu din re­vista „22“ (nr. 791 – mai 2005): „Una dintre ideile directoare este aceea că nu străinii au fost cei ca­­re au distorsionat România, ci malformarea a fost internă (…) Viciile ro­mâ­neşti ar fi astfel urmă­toa­rele (ele nu sunt înşirate ca mărgele pe aţă, ci doar sugerate şi intuite): sus­piciunea, labilitatea, co­rupţia cronică («elita cleptocrată», cum o numeşte inspirat autorul, fiind o ca­racteristică a tuturor re­gimurilor politice care s-au perindat în spaţiul românesc), rivalitatea in­ter­nă. (…) Cercetătorul bri­ta­nic mai constată un fapt îngrijorător: acela că românii au fost adesea (de-a lun­gul istoriei lor) apţi să fie agresaţi de propriii lor conducători, acceptând această agresiune ca pe un dat (spre deosebire de alte naţii, precum ungurii sau polonezii), iar sentimentul civic a fost, de ace­ea, mereu firav“.

Aceste citate mi-au întărit ideea că nu voi copia pe nimeni; mai ales cel de-al doilea conţine divagaţii ale celei ce l-a scris. Desigur că voi reliefa şi eu unele din cele punctate în articolele men­ţio­nate; nu le pot ocoli, din moment ce ne definesc atât de bine ca popor (şi le simt din plin conse­cin­ţele). Intenţia mea este, însă, să pun accentul pe mo­­dul cum a tratat profesorul englez episoade a­le istoriei noastre contemporane care m-au captat în aşa măsură încât m-am oprit în scris asupra lor. (Nu vreau să se interpreteze precedenta frază ca izvo­rând dintr-un orgoliu hipertrofiat; nu am pre­ten­ţia de a mă pune în paralel cu un autor deja fai­mos. Altceva doresc să transmit: întrucât scriu în pri­­mul rând pentru mine, e de înţeles că reliefez ce mi se pare demn de aşa ceva.)

Se deduce, aşadar, că nu mi-am propus un fel de rezumat al cărţii – cu analiza implicită. Co­men­tarii şi speculaţii s-ar putea face foarte multe – începând de la titlul original. "Theft of a nation" are şi nuanţa de furt de la o naţiune – adică tocmai ce captează o ma­re parte din atenţia autorului. În ro­mâneşte această nuanţă nu este atât de clară, dar poate fi per­ce­pută; prin urmare, nu mai e nimic de adăugat aici. O altă precizare la care ţin, având în vedere că e posibil ca unii care vor da peste a­ces­te rânduri să nu fi citit cartea, este că se descrie situaţia doar pâ­nă în 2003-2004. În consecinţă, nu se poate găsi nimic despre actuala guvernare. Consideraţiile lui Gallagher, însă, ră­mân pe deplin valabile, bineînţeles; ar fi fost o adevărată minune să avem par­te de altceva decât pâ­nă acum, după cum va reieşi din afirmaţii pe care le voi reproduce şi pentru că mi-au dobândit acordul. (De altfel, el însuşi se menţine pe poziţia critică faţă de clasa politică românească, aşa cum s-a putut constata recent. Există un articol ilustrativ în „Ziua"' – inclusiv ediţia online.)

Ca să intru pe deplin în temă, se cuvine să adaug că – oricât l-aş preţui – nu se pune pro­blema să preiau de-a gata ideile autorului. Nu trebuie eu să accentuez cât este de apropiat de români (pen­tru a­ceas­ta, mai cu seamă, am cele mai bune sentimente pentru el – spun acum, dacă nu s-a în­ţe­les), însă are limita dată de faptul că ne priveşte, totuşi, din exterior. Unele părţi ale lucrării dau la i­vea­lă a­­cest aspect – care, însă, nu poate fi etichetat drept neajuns; evident că numai un român îi poa­te în­ţe­­le­ge deplin pe ai lui, plus că participarea afectivă la evenimentele descrise e cu totul alta dină­un­tru.

Ajungând aici (şi fără să mai fac referiri la subiectivitatea inerentă fiecăruia dintre noi), voi sub­linia că de neşters pentru mine (deci pe primele locuri în ierarhia amintirilor) sunt decembrie '89 şi marea mineriadă. (De altfel, lor şi intervalului dintre ele le-am dedicat o lucrare mai amplă, al cărei ti­tlu – „Cele şase luni“ – mi-a venit aproape automat.) E clar, deci, că voi pedala pe pasajele din car­t­ea lui Gallagher ce tratează aceste momente de cotitură.

Era normal să mă aştept la descrierea lor, însă am ajuns să pun pe acelaşi plan consideraţiile ge­ne­rale cu privire la societatea românească modernă şi contemporană, pe care le văd ca venind în com­­­ple­tarea unei idei ce o expusesem frecvent (dar rareori în scris): comunismul a fost aici mai săl­ba­tic decât în centrul Europei – şi a lăsat urmări mai puternice – pentru că s-a grefat pe o stare de lu­­cruri provenind dintr-o mentalitate de care se pare că nu vom scăpa, în ciuda a ce aş dori eu. Iată ce spune autorul: „În materie de expoatare, incompetenţă şi proastă folosire a resurselor naţionale, regimul comunist (1946-1989) a fost cel mai rău pe care l-a cunoscut vreodată România. Dar există multe dovezi care sugerează că el a intensificat tipare deja existente ale comportamentulu negativ în po­litică, introducând de asemenea altele noi.“.Este o afirmaţie în legătură cu ideea din chiar primele rânduri ale introducerii, născută din ana­li­za unui autentic clişeu autohton (şi prin vehicularea lui intensă, de vreme ce este ilustrativ pentru ten­din­ţa de a fugi de răspundere, cvasi-caracteristică alor noştri): poziţia la răscrucea intereselor (du­­blată de bogăţiile naturale – adaug aceasta, făcând parte integrantă din clişeul descris, chiar dacă nu se menţionează în lucrarea de care mă ocup) ne-a făcut să sacrificăm progresul pentru păstrarea fiinţei naţionale. Citez: „E greu de negat că România a suferit într-adevăr din cauza faptului că se a­flă într-o parte a lumii care a fost martora unor frecvente ciocniri între mari puteri, state locale şi chiar sisteme sociale rivale. (…) Dar, fără a ignora vicisitudinile pe care România le-a avut de în­frun­tat datorită poziţiei geopolitice sensibile, cartea aceasta va căuta să demonstreze că problemele pe termen lung care i-au paralizat şi i-au distorsionat dezvoltarea au avut în primul rând cauze inter­ne.“

Alineatul următor începe cu o altă teză interesantă – asupra căreia, recunosc, nu meditasem su­fi­cient de profund: „România nu şi-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei po­zi­­ţii cu un efort autentic şi susţinut de a îmbunătăţi situaţia şi perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult ca nişte supuşi decât ca nişte cetăţeni de regimurile de culori politice contra­stan­­te care s-au perindat.“. În paginile consacrate istoriei noastre între 1859 şi instaurarea comunis­mu­lui se aduc destule argumente în favoarea acestei afirmaţii. Găsesc că nu e lucrativ să le repro­duc; cu toţii ştim prea bine ce s-a întâmplat în 1907 – ca să dau cel mai izbitor exemplu (inclusiv pen­tru autor, din câte se poate deduce.) Există, însă, şi o scurtă prezentare a trecutului nos­tru înainte de prima Unire, unde mi-a captat interesul doar faptul că un englez a pătruns ce înseamnă fa­nario­tis­mul. (Sunt şi eu român; fac haz de necaz.)

Din introducere mai e de reţinut – după mine – comparaţia dintre România post-comunistă şi ma­joritatea ţă­rilor din America Latină. Nu trebuie să priveşti din afară (mai ales de pe poziţia unuia născut şi trăit o viaţă întreagă într-un loc unde primatul justiţiei – de la care porneşte cam totul – are vechi tradiţii) ca să conştientizezi acest adevăr; toţi cei de aici care ne-am străduit să dobândim ori­zont observăm că ţara prezintă mai degrabă caracteristici de republică bananieră decât de membru al Uniunii Europene – cum vom fi peste nici 2 luni. Profesorul Gallagher atribuie această stare de lu­cruri faptului că aici nu s-a putut înfiripa o democraţie autentică, substratul major fiind relevat mai sus.

Nu prea avem cum să nu acceptăm această idee a sa, însă cu totul altfel stă situaţia când aduce în discuţie perioada interbelică, punând un tranşant titlu de subcapitol: „Intelectualii României: duş­ma­ni ai libertăţii“. Sunt cel puţin discutabile referirile denigratoare la naţionalismul unor intelectuali cu simpatii legionare – în primul rând Mircea Eliade şi Nae Ionescu. Le găsesc cu atât mai surprin­ză­toare (ca să nu zic altfel) cu cât provin de la un reprezentant al unei naţiuni care numai prin cos­mopolitism nu s-a caracterizat. La ei, însă, e vorba – probabil – de demnitate naţională. Totuşi, ne­gând dreptul altor popoare la aşa ceva, ajunge tocmai la ce critică în subcapitolul al cărui titlu m-a şo­cat. Nu e locul aici să discut sorgintea mişcării legionare şi cât de xenofobă şi antisemită (aspect veş­nic sensibil şi alunecos) a fost ea în realitate, dar nu mă pot abţine să remarc că autorul omite cu bună-ştiinţă că atracţia tinerilor (inclusiv a multor capete extrem de luminate) către curentul lui Ze­lea-Codreanu a fost determinată de năzuinţa de a înlocui corupţia şi haosul care domneau şi atunci în România (la o altă scară, ce-i drept) cu ordinea. Am afirmat că se omite intenţionat această faţetă pentru că este tratată destul de amănunţit şi pertinent perioada după Marea Unire. (Există, totuşi, şi a­­ici afirmaţii greu tolerabile. Astfel, se spune că am căpătat 31, 5 % din teritoriul Ungariei. Pentru ci­­ne ar crede ca sunt hipersensibil la nuanţa jignitoare a termenului, voi reda un fragment aflat pe a­ce­eaşi pagină – 45, ca să fiu pe deplin exact: „O ţară altădată compactă devenise o entitate multi­na­ţio­nală, în care o serie de minorităţi alcătuiau nu mai puţin de 29,1 % din populaţie“. Sună ca o cu­nos­cută teză kominternistă – care, de altfel, a determinat scoaterea în afara legii a Partidului Comu­nist din România.) Dacă neglijează circumstanţele dezvoltării curentului legionar (având totuşi o­biec­­tivitatea să pună problema că a apărut sub influenţa revirimentului Germaniei şi Italiei, contra­pus la ce imagine ofereau Anglia şi Franţa), nu uită, în schimb, să lovească în naţionalismul anilor '40 cu argumente extrem de subţiri. În speranţa de a fi convingător, expune un citat din Eugen Io­nescu, reflectându-i concepţiile din 1945: „Cât de diferit ar fi fost totul dacă cei doi [Nae Ionescu şi E­liade] ar fi fost nişte dascăli buni […] Dacă Nae Ionescu n-ar fi existat… astăzi am fi avut o minu­na­tă generaţie de lideri cu vârste între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, aceştia au devenit cu toţii fas­cişti. El a creat România stupidă, înspăimântătoare, reacţionară.“. Nu ştiu dacă marele dramaturg şi-a amintit de aceste vorbe când a fugit de comunism sau când s-a autodeclarat „golan“ în timpul mani­fes­taţiei din Piaţa Universităţii, îndreptată mai ales spre fostul activist de rang mare ce lansase ter­me­nul injurios, de furie că există destui care nu înghit transformarea sa aparentă – esenţială pentru ca el şi cei din aceeaşi categorie să nu dea socoteală pentru cât dăunaseră timp de 45 de ani.

Chiar dacă nu suntem de acord cu unele puncte de vedere ale autorului, se cuvine să le tratăm cu toată seriozitatea, dat fiind că le putem considera ilustrative pentru lumea occidentală – în care dorim să ne integrăm. Prin urmare, întreaga carte trebuie citită şi analizată cu deosebită atenţie. To­tuşi, îmi voi permite să trec peste capitolul ce descrie regimul comunist; îmi ajunge că am trăit o par­te de luat în seamă din acele vremuri, plus că aş simţi tentaţia de a raporta ce am scris eu despre pe­rioada ceauşistă – în lucrarea „Cele şase luni“, deja pomenită – la viziunea lui Gallagher. Fără a scă­dea va­loarea acesteia, trebuie să accentuez că – din fericire pentru el – n-a fost nevoit să suporte un asemenea regim. E clar că nu am nimic de adăugat.

Mai există, totuşi, un motiv pentru care las deoparte ceea ce convenţional denumim comunism (cu toate că nu a fost, dacă ne luăm după teorie); mă grăbesc să ajung la o perioadă cu totul deosebi­tă din viaţa mea. E firesc să o percep aşa: nu mulţi au privilegiul să fie martori la sfârşitul unei o­rân­du­­iri, iar impresiile sunt în ton cu senzaţia de înlăturare a opresiunii, chiar dacă numai cu atâta am ră­mas. Mă gândesc, însă, că ar fi fost tragic să trăiesc ca adult tânăr (sunt născut în 1960) o schim­ba­re de situaţie în sens invers, precum bunicii mei, la vârstă cu doar câţiva ani mai înaintată.

Se înţelege, aşadar, că privesc cel puţin cu rezervă că se consacră doar câteva rânduri fazei cu a­devărat revoluţionare din decembrie 1989, indiferent că am întâlnit un fel de scuză – cu valoare şi de preîntâmpinare a obiecţiilor – pentru această atitudine: „Rămâne încă să fie scoasă la lumină în­tre­aga istorie a unor eve­ni­men­te care au conţinut elemente ale unei lovituri de stat improvizate în gra­bă şi ale unei revolte po­pu­lare spontane, deşi reconstituirea săptămânilor pline de tensiune de la sfârşitul lui 1989 ar lua mai mult spaţiu decât cel disponibil aici.“. De apreciat este, însă, încă o da­tă, forţa analitică (şi de sinteză, în acelaşi timp): „(…) revolta populară spontană de la Timişoara – şi mai târziu de la Bucureşti – a fost urmată de un puci intern pe care Ceauşescu nu a fost în stare să-l înăbuşe.“.

Redarea extrem de sumară a unui eveniment pe care îl percep ca unic mi-a produs o reticenţă cu a­tât mai serioasă cu cât în continuare se consacră un spaţiu larg problemei minorităţilor – cu re­fe­rire practic exclusivă la maghiari, aşa cum suntem obişnuiţi. E clar, deci, că nici viziunea asupra eveni­men­telor de la Târgu-Mureş nu mă satisface, după ce am fost conectat la ele pe viu: se pune ac­cent doar pe violenţele românilor din Hodac şi Ibăneşti. Mi se poate reproşa subiectivitea de ar­de­lean cu a­ceeaşi naţionalitate, însă actele barbare de atunci le coroborez cu relatările din vremea ocu­paţiei horthyste, ca şi cu percepţii proprii. Totodată, nu pot să ignor că englezii au fost mai totdea­u­na pro-ma­ghiari în disputele legate de Transilvania şi – mai mult – s-au împotrivit Unirii de la 1859. Una peste alta, aş zice doar că Tom Gallagher arată că aparţine poporului său – şi e mai bine să nu îl pun în pa­ralel cu compatrioţi ca Arnold J. Toynbee sau Keith Hitchins, cărora le-am apreciat atitu­di­nea faţă de trecutul nostru.

Fenomenului Piaţa Universităţii i se acordă un spaţiu decent, ţinând cont că e o lucrare de isto­rie politică – şi încă scrisă de cineva de la care nu era de aşteptat participarea afectivă la ce a fost a­colo, mai ales că încă nu ne cunoscuse ţara şi oamenii. Măcar aici nu am dubii cu privire la o­biec­ti­vi­tatea autorului, ceea ce e valabil şi în legătură cu primele alegeri, dar cu deosebire în ce priveşte ma­rea mineriadă – alt episod pe care îl percep ca extrem de important, după cum am arătat. Atunci mi s-a vădit că dominaţia lui Iliescu şi a alor săi devenise fermă, deci vom fi deturnaţi de la drumul ce-l visam la răsturnarea lui Ceauşescu. Firesc – pot spune – Gallagher nu dă acestui moment sem­ni­ficaţia pe care tocmai i-am atribuit-o (şi am convingerea că nu sunt singurul). Redă, însă, fără o­co­lişuri ce s-a întâmplat – inclusiv reacţia internaţională (la care şi el, ca occidental, s-a asociat, pro­ba­bil – chiar dacă nu lasă să transpară asta). Un singur minus pot să-i găsesc: nu a arătat explicit că Iliescu a instigat minerii la vandalisme. (Mai important, datorită efectului, este că – în sfârşit ­– a fost sesizată justiţia asupra acestei fapte penale.)

Considerente asemănătoare celor care m-au făcut să trec peste perioada comunistă mă îndeamnă să nu zăbovesc prea mult la anii începând din 1990. E de-a dreptul dureros să retrăieşti atâtea jafuri (prezentarea lor detaliată, ce ocupă partea cea mai mare a cărţii, duce cu gândul la semnificaţia titlu­lui), ca şi nesocotirea ostentativă a justiţiei şi democraţiei. Trebuie să mărturisesc că guvernarea Con­ven­ţiei Democratice a fost dezamăgirea mea principală în perioada recentă; de la ceilalţi nu a­veam ce aştepta, un alt citat prinzând plastic esenţa: „Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bi­ju­terii, s-ar putea spune că, timp de doisprezece ani, Iliescu a fost un client fidel care a distras a­ten­­ţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valo­roa­se bi­ju­terii.“. Aşadar, mă voi opri doar la aspecte grăitoare pentru mine.

Iniţial m-am mirat că se rezervă un capitol întreg denigrării lui Corneliu Vadim Tudor, dar – spi­cuind întreaga carte pentru a alcătui această scriitură – mi-am dat seama că a intrat în joc adver­si­tatea autorului faţă de unele manifestări ale naţionalismului românesc. Chiar în aceste condiţii, îmi a­­pa­re că tot capitolul scoate la suprafaţă o contradicţie în gândire: pe de-o parte se subliniază per­­manent în lucrare adâncirea faliei dintre cei de la putere şi cetăţenii de rând (pe căile cunoscute, deci în dispreţul celor din urmă), iar pe de altă parte se izbeşte în omul şi partidul care măcar pro­pu­neau so­luţii accesibile la marile nemulţumiri ale populaţiei. Că nu le-ar fi aplicat, e altă chestiune; sunt convins că Vadim – dacă ar fi ajuns preşedinte – ar fi devenit mult mai moale decât vrea să pa­ră, a­di­că aşa cum e în realitate. Puţină introspecţie psihologică – pe care nu am întâlnit-o la Gal­lagher – te duce la concluzia că numai gura e de el (ca să folosesc o expresie neaoşă). Este unul din­tre mo­ti­vele pen­tru care l-am votat în turul II din 2000 – situaţie la care n-aş fi crezut că voi ajunge. Mi-am ima­gi­nat, însă, condiţii normale, iar neîndeplinirea lor îmi dă prilejul să arăt motivul esenţial care m-a împins la acest gest: trebuia neapărat să votez împotriva lui Iliescu, indiferent cine era con­tra­candi­da­tul. Astfel, mi-am zis că mai bine un guraliv cu sănătate mintală îndoielnică decât un cri­mi­nal – şi voi rămâne la această părere.

Cum am arătat încă de la început, din interior multe se văd altfel. Există, însă, destule – repet – a­supra cărora nu numai că sunt de acord cu autorul englez, ci mă raliez total opiniilor lui (nu cu bu­curie, ce-i drept). Între ele voi puncta – cu adausul că mă preocupă de multă vreme, existând mărtu­rii scrise – lipsa de solidaritate şi rivalitatea prost înţeleasă, din care derivă abandonul semenilor şi i­dea­lu­rilor pentru avantaje materiale. Un caz particular al acestei racile cronice este detaşarea de ma­se a aşa-zi­şilor intelectuali de elită, redată cu acuitate în carte. Această atituidine exact opusă – zic eu – faţă de ce ar trebui să consitituie misiunea unor minţi luminate este şi ea una din cauzele men­ţinerii mediului de tip oligarhic; fără ridicarea nivelului general al populaţiei nu se poate crea o societate civilă puternică.

De asemenea, este trecut în revistă un fenomen şi mai alarmant: alienarea tineretului. Marea ma­joritate – cum ştim şi din statistici recente – doresc să emigreze, observând că aici nu au perspec­ti­ve. (Fiul meu – în vârstă de 20 de ani şi student la calculatoare – respinge deocamdată ideea, dar îl îndemn eu.) Nu mai vorbesc de alunecarea înspre droguri sau anumite genuri de muzică şi textele lor. Toate acestea duc uşor la ideea că e foarte posibil să devenim o naţiune fără viitor.

Există un capitol de concluzii – cu subtitlu perfect adecvat, având în vedere că spune totul în câ­te­va cuvinte : „Rolul crucial al UE“. Vrând-nevrând, trebuie să fim de acord cu această idee, chiar da­că autorul îşi construieşte argumentaţia pornind de la premisa că PSD va câştiga alegerile din 2004. (De fapt, aşa a şi fost – cum probabil se mai ştie. Doar intervenţia de forţă a preşedintelui Bă­sescu – el a fost elementul surpriză şi pentru Gallagher, cred, judecând după ce scrie – a făcut să a­vem altă culoare de guvern.) Din punctul meu de vedere – ca şi al analistului englez, orientându-mă după articolele recente – nu e, însă, practic, nicio diferenţă. Astfel, rămâne valabilă caracterizarea ge­nerală de la sfârşit: „Ţara a devenit o junglă politică şi economică, în care doar cel mai puternic su­pravieţuieşte. O mulţime de tehnici au fost create pentru a submina democraţia în mod subtil şi pen­tru a lăsa averea statului în câteva mâini. Simţul datoriei sociale faţă de cel mai slab din socie­ta­te se diminuează rapid. Foarte puţini reprezentanţi ai opoziţiei democrate şi chiar ai societăţii civile sunt capabili să dea formă unei idei care să descrie un viitor economic stabil pentru întreaga socie­ta­te.“. (Simt nevoia să adaug ce nu se relevă nicăieri în carte: aşa-zişii oameni politici, indiferent de a­par­tenenţa nominală, se înţeleg perfect când e vorba de privilegii în dauna indivizilor obişnuiţi. Un exemplu izbitor este votarea în parlament a propriului buget.) Revenind la afirmaţia citată, se mai poa­te comenta că e completată de chiar ultimele rânduri: „Va fi o ironie a sorţii dacă rezultatul e­sen­ţial al an­gajamentului UE faţă de România se va dovedi până la urmă acela de a consolida de fapt puterea e­litei conducătoare, care s-a regrupat după căderea comunismului în 1989. Dacă se va în­tâmpla a­cest lucru, UE va consolida tradiţiile istorice şi metodele care au făcut România sinonimă cu proasta gu­vernare de-a lungul celei mai mari părţi din istoria sa.

E firesc ca o asemenea lucrare să dea naştere la reflecţii. Ale mele sunt pesimiste – cel puţin pe termen scurt. În a le reda, voi porni de la un fragment din prezentarea făcută cărţii de editura „Hu­ma­nitas“, care a publi­cat-o: „Nu ştim câţi dintre puternicii de azi sau de ieri vor parcurge cartea şi se vor programa pentru un examen de conştiinţă.“. Eu sunt convins că niciunuia nu-i va păsa. Aşa­dar, există două variante: ori totul va continua (în eventualitatea descrisă de Gallagher drept ironie a sor­­ţii), ori vom fi sub un control sever, ceea ce merge pe o tradiţie jenantă din istoria românilor (έnalta Poartă şi altele – menţionate, de altfel, în lucrare), arătând că singuri nu suntem în stare să e­di­fi­căm o societate corespunzătoare – inclusiv guvernarea. Pe termen lung, situaţia s-ar putea să fie mai bu­nă, însă mi-e teamă de anumite tendinţe ale Uniunii Europene, începând cu o supraveghere a in­divi­du­lui – datorită tehnologiei – la care regimurile comuniste doar visau.