Tot în comunism suntem!

Îmi propun de multă vreme să compun acest soi de sinteză a ce am scris până acum, adăugând observaţii asupra unor aspecte aparent fără importanţă, dar – cel puţin pentru mine – foarte grăitoa­re. Aparent de asemenea, afirmaţia ce compune titlul este o absurditate, când la tot pasul ne lovim de firme, afacerişti, programe de televiziune şi alte fragmente de imagine ale unei societăţi li­bere. Cunoaştem, însă (având destule dovezi în acest sens) că oamenii cu un orizont ce le permite trecerea dincolo de superficialitate sunt perfect conştienţi că aspectele ce se percep uşor nu au alt rol decât să ascundă realitatea ce alcătuieşte esenţa: avem de-a face cu o maimuţăreală – ca să repet un termen ce l-am utilizat deseori, considerându-l nimerit – de capitalism şi demo­craţie.

Poate că enunţ un truism (însă nici nu am pretenţia să fiu original) dacă subliniez că adevărata i­magine a ţării o dau oamenii obişnuiţi. (Mi s-a obiectat uneori că aş fi marxist – ceea ce tot de su­per­ficialitate ţine; aş replica printr-un citat din Kogălniceanu, de pe vremea când Marx şi Engels e­rau cunoscuţi doar de către apropiaţii lor: „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi!“.) Umblând ieri către casă, mi s-a întărit – dacă mai era nevoie – hotărârea de a expune elemente care vin în completarea celor prin care îmi sprijin ideea, devenită un titlu pe care nu l-am vrut neapărat şocant. Am remarcat că atmosfera de pe stradă este la fel cu cea care îmi producea, pe vremea lui Ceauşescu, trăiri atât de neplăcute încât am simţit nevoia să o consemnez pe hârtie. Rândurile acelea au intrat în compo­nen­ţa primei mele cărţi publicate („O altă lume“ – 2004); de aceea îmi permit să le redau: „Nu nu­mai cozile, ci întreg spectacolul străzii i se părea ne­su­fe­rit lui Bogdan. Oamenii aveau fi­guri crun­­te, prea puţin pre­ves­titoa­re de bine, şi se străduiau să-şi dea la o parte se­menii şi la pro­priu – nu doar la fi­gurat.“. Mă îndoiesc că ar putea cineva să mă privească în ochi şi să-mi spună că astăzi oamenii au feţe deschise şi sunt amabili – cum, în general, se întâmplă în Occident. (Şi în acest caz mă bazez pe observaţiile proprii.)

Iată, deci, un semn clar că există diferenţă foarte mare – până aproape de opoziţie – între o au­ten­tică so­cietate democratică şi cea de aici. Cu alte cuvinte, suntem departe. Am dorit să ajung la a­ceas­tă for­mulare echivalentă pentru că ea reprezintă titlul unui articol în care arătam că atitudinea şo­fe­rilor este – în esenţă – aceeaşi cu a celor care se deplasează pe jos, inclusiv sub aspectul discre­pan­ţei faţă de lumea în care foarte curând vom intra (nominal doar, zic – alături de destui alţii). Am i­dentificat sub­stratul a­ces­tei nete deosebiri în modul cum este tratat individul de către stat. De vre­me ce şi în pre­zent oamenii se comportă unii faţă de alţii ca la sfârşitul anilor '80 (fac trimitere la ci­ta­tul din­a­in­te), concluzia se trage uşor. E adevărat, totodată, că acest tablou poate fi – în mare mă­su­ră – atri­bu­it unei ra­ci­le a noastre dintotdeauna: lipsa de solidaritate, mergând până la discordie mes­chi­nă. Ne­ajunsul poate fi lesne remarcat şi de către străini. Trec peste cum au profitat de el de-a lun­gul is­to­riei, consi­derând cunoscut acest aspect; trebuie, însă, să subliniez că şi oamenii care s-au a­pro­piat de noi punc­tează că din interior au provenit principalele obstacole în drumul românilor spre bu­nă­sta­re. Ex­trem de ilustrativ este profesorul englez Tom Gallagher, a cărui lucrare, „Furtul unei na­ţiuni“, am a­nalizat-o pe larg de curând.

Alte concluzii ale cărţii menţionate – având atâta rezonanţă încât au sărit în ochii tuturor celor care s-au uitat în ea – sunt că în comunism s-a dus la culme această stare de fond şi că e cel puţin pro­blematic viitorul nostru, cu asemenea conducători. Pentru facilitarea expunerii în continuare, voi reproduce un titlu de capitol: „Tovarăşii se leapădă de ideologie, dar păstrează puterea. 1990-1992“. Se vădeşte lesne pe cine vizează, dar pot să afirm că e practic general valabil; pe parcursul întregii pe­rioa­de scurse de la sfârşitul lui 1989 am observat că mai toţi potentaţii sunt fie privilegiaţi ai re­gi­m­ului tre­cut, fie descendenţi sau apropiaţi ai acestora. (Câteva importante personalităţi ale PNŢCD, în frunte cu Corneliu Coposu, au cunoscuta trăsătură a excepţiilor de a întări regula. S-ar putea să nu fie o co­in­cidenţă că tocmai acest partid a suferit cea mai catastrofală prăbuşire.)

Aceasta fiind situaţia, ruperea de comunism a lor (implicit a noastră, din păcate) rămâne la nivel declarativ. Astfel, mentalitatea înrădăcinată până dincolo de conştient se evidenţiază în împrejurări extrem de variate. Nu doresc să aduc ca exemplu pe veteranul stalinist Iliescu; ar fi prea banal. În schimb, voi atrage atenţia asupra unor aspecte care par minore, dar în ochii mei au o semnificaţie no­tabilă, pentru că sunt de părere că o imagine de ansamblu se construieşte începând cu amănunte­le. De fapt, aceste aparente mărunţişuri mi-au dat impulsul de a începe cele cuprinse aici.

De ani de zile mă intrigă că, în timp ce a existat o frenezie în a modifica numele străzilor – une­ori prostească, precum în cazul străzii Dostoievski din oraşul meu (denumirea i-a fost schimbată în Vasile Milea, apoi – când au apărut discuţii cu privire la rolul său – în Traian Moşoiu, general din pri­mul război mondial de care nu auzisem, deşi ştiu istorie), persistă adausurile impuse de Ceau­şescu la denumirile unor oraşe, din cauze pe care nu e nevoie să le enunţ acum. Fireşte, mă deran­jea­ză în primul rând că localitatea unde m-am născut şi trăiesc a rămas Cluj-NAPOCA. Tot atât de normal este că repede mi-a venit în minte DROBETA-Turnu Severin. Repet că sunt amănunte, dar mi se par cu atât mai nelalocul lor cu cât nu cred că e nevoie să ne încăpăţânăm în a accentua un fapt peremptoriu: descendenţa noastră şi din romani. Cu astfel de exhibiţionisme mergem spre efec­tul contrar.

Ce iarăşi m-a impresionat neplăcut este că, în seara când a murit Zoia (atenţie la forma origi­na­ră a numelui!) Ceauşescu, trei canale de televiziune i-au dezbătut biografia. Nu pun în discuţie că în a­ceeaşi perioadă a trecut la cele veşnice şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (fapt căruia, de alt­fel, alţii i-au acordat mai multă atenţie – recunosc), ci doar mă întreb cine era în prezent Zoe (să-i zic şi eu pe numele ce l-a adoptat după schimbarea aparentă a orientării tatălui ei) Ceauşescu, de i s-a dat atâta importanţă. Se poate imediat face legătura cu reliefarea an de an a datei de 26 ianuarie – despre care doar cei foarte tineri nu ştiu (şi nici asta nu e sigur) că era data de naştere a tiranului a­mintit – pe toate posturile care prezintă ştiri.

Să zicem că acestea ar fi amănunte de coloratură. Nu poate, însă, să fie trecut cu vederea – după opinia mea – că actualii noştri lideri (care au promis împlinirea idealurilor din 1989 – să reţinem) au găsit un pretext excelent de a instaura teroarea (care totdeauna le-a plăcut, asta e clar) cu prilejul re­u­niunii fran­cofoniei. Desigur că au adus argumentul că în toate ţările democratice se iau măsuri de se­curitate; totuşi, ce a fost în Bucureşti atunci mi-a adus aminte de practicile de pe vremuri – plus că şi-au prelungit plăcerea făcând repetiţii.

Am început aceste rânduri în preajma sărbătorii naţionale din 2006, şi preconizam să termin su­ficient de re­pede pentru ca doar să adaug că parada militară şi măsurile conexe amintesc şi ele de grandoma­nia lui Ceauşescu. Recunosc cu bucurie că m-am înşelat în ce priveşte partea mai sensibi­lă; cred că oa­menii s-au simţit bine când a venit ­– ca de obicei – în mijlocul lor actualul preşedinte.

Tot el, până am ajuns cu scrisul aici, a condamnat în mod oficial comunismul – gest căruia se cuvine să îi acord atenţie, chiar dacă nu are valoarea şi consecinţele pe care le voiam. Nici nu s-ar putea, de vreme ce nu vine de la un persecutat al acelui regim. (Iarăşi nu discut aspecte colaterale, cum sunt neajunsurile raportului citit de dl. Băsescu – voite, după mine şi alţii, având în vedere bio­grafia lui Vladimir Tismăneanu.) Cert este că reacţia de prost-gust a lui Corneliu Vadim Tudor nu a­vea sens; şi fără ea, foştii profitori ai comunismului (dintre care unii au pus mâna pe resurse, la sfâr­şitul lui teoretic) şi-ar fi văzut de treabă mai departe, în dispreţul celor mulţi. Aceştia rămân dez­binaţi, cel mai bun exemplu concret din prezent fiind controversele asupra atitudinii preşedintelui şi a consistenţei raportului pe care l-a citit. Câteva voci propun iniţierea unui adevărat proces al comu­nismului, de către cei care au autoritatea morală să o facă. Sunt, însă, extrem de sceptic, ţinând cont de o experienţă suficient de îndelungată – din care am extras cele consemnate aici.

Poate că normele UE ne vor scăpa de acest flagel. (Îmi dau seama că – prin acest enunţ – mă fac şi eu vinovat de o altă racilă a noastră dintotdeauna: aşteptarea din exterior a ordinii şi a binelui. Prefer, totuşi, să văd lucrurile pe partea bună: cu atât mai clar arăt că sunt român.) Măcar cu asta să ne alegem (deşi sunt slabe speranţe, judecând după tendinţele actuale), dacă – pentru început – vom avea de îndurat privaţiuni economice. (Iarăşi am auzit despre limitări doar pentru cetăţenii de rând – şi nimic pentru cei de la putere.) Dreptate în privinţa crimelor şi a averilor dobândite fraudulos nu cred, însă, că se va face vreodată; orice om lucid îmi înţelege temeiurile pentru acest pesi­mism.