Pledoarie pentru o altfel de (clasă) politică

Recunosc că iniţiativa de a scrie ce urmează nu îmi aparţine; am adoptat-o, însă, pentru că a răspuns unor convingeri ale mele – inclusiv că românii nu mai au cum să stea deoparte dacă sunt într-adevăr interesaţi de viitorul ţării şi poporului lor. Argumentaţia pentru această afirmaţie va reieşi din mersul expunerii; aici ar fi locul doar pentru a-mi exprima consideraţia pentru aceia – nu destul de mulţi, din păcate – care şi-au dovedit simţul civic la recentul referendum. Tot în această introducere mă simt dator să arăt că speranţa de a-mi aduce o contribuţie – fie ea cât de modestă – la o ameliorare a stării de lucruri m-a făcut să trec peste reţineri provenite din postura actuală: nu am, în ce priveşte politica, nici pregătire de specialitate şi nici afiliere. Iau, însă, în considerare că scrierile mele de până acum în domeniu nu s-au confruntat cu oprobriu sau ridiculizare.

Simt că am datoria să îmi expun din nou părerile, dacă ne aflăm într-un moment extrem de nefavorabil pentru România. Desigur că nu e nevoie să detaliez la ce mă refer, şi poate n-ar trebui nici să reliefez că rămânerea noastră în Uniunea Europeană este pusă serios în pericol de către conducători, la atât de scurt timp după o afiliere grevată şi ea de dificultăţi. Dacă la premierul Tăriceanu am motive să consider intenţionată o asemenea conduită contrară intereselor naţionale (mai ales pentru că – după cum am mai arătat recent – o văd asociindu-se cu altele de acelaşi gen, inclusiv coordonarea suspendării, din partea preşedintelui Băsescu cred că e vorba doar de atavisme pe care nu e în stare să le reprime. Aceasta, însă, nu poate reprezenta o scuză pentru atitudini care au scandalizat lumea în care dorim să ne integrăm cu adevărat. Prin urmare, chiar dacă în prezent este singurul sprijin puternic în eforturile de a evita un dezastru pentru România şi cetăţenii ei, e clar că trebuie să apară o personalitate cu aproximativ aceeaşi orientare, dar cu mai puţine şi mai estompate puncte slabe; perfect nu e nimeni.

Un motiv esenţial pentru care l-am susţinut la referendum (şi – de nevoie, repet – încă îl susţin) pe dl. Băsescu este că a fost ales personal în 2004 – şi tot personal a fost confirmat. Sunt convins că există destui pe aceeaşi poziţie, pe care o văd intim legată de alta: am dobândit convingerea că votul uninominal este imperios necesar, fie şi numai din motivul că drept ar fi ca şi parlamentarii să răspundă individual pentru consecinţele iniţiativelor şi acţiunilor ce le aparţin.

Pe de altă parte, ar trebui să vină – în sfârşit – vremea în care să nu mai alegem răul cel mai mic (cum mi s-a întâmplat mie de fiecare dată când am susţinut un candidat la preşedinţie) şi ca discursul electoral să reflecte doctrinele politice. Trec peste faptul că şi în prezent acest gen de discurs are ca pilon denigrarea adversarului (ceea ce, în cazul opoziţiei, înseamnă şi constanta invocare a „moştenirii“); cel mai grav mi se pare că partidele politice de la noi nu ilustrează orientările care apar în denumirile lor, toate convergând – cum am scris în repetate rânduri – spre un crez unic: ciolanul.

Am exemplificat cu liberalii, în articolul amintit puţin mai sus şi terminat chiar în ajunul referendumului. A mă referi la raportul dintre P.S.D. şi social-democraţie ar însemna pierdere de vreme pentru mine şi eventualii cititori, iar conservatorii au un neajuns suplimentar: sunt insignifianţi ca partid. Astfel, ar mai rămâne să exprim câteva opinii despre situaţia la noi a unui alt curent pe care îl percep ca important în Europa contemporană: creştin-democraţia.

Dată fiind lipsa mea de pregătire sistematică în domeniul politic, mă voi abţine de la consideraţii asupra esenţei acestui curent. Tot pentru că ştiu unde mi-e locul, îmi dau seama că nu e cazul să mă lansez într-o analiză a activităţii partidului care a cuprins în titulatură doctrina de care vorbesc. Totuşi, îmi voi permite unele observaţii din exterior (dar nu neapărat ca neutru – şi se va vedea), în speranţa că se vor dovedi cât de cât utile – cum ar trebui în general să fie remarcile de pe asemenea poziţii.

Desigur că nu voi consuma mult timp cu istoria (cea post-decembristă – se subînţelege; ne amintim cu toţii când a fost completată denumirea Partidului Naţional Ţărănesc), având în vedere circumstanţele în care ne aflăm, însă o sinteză trebuie făcută – cel puţin aşa consider. Modul cum am perceput PNŢCD imediat după decembrie '89 ocupă un spaţiu important într-o lucrare separată (şi care poate fi uşor consultată, dar nu este locul aici să îmi fac publicitate); de aceea consider că este suficient să accentuez cât confort sufletesc îmi ofereau ţărăniştii, prin modul cum abordau comunismul şi pe stâlpii săi – mulţi aparent transformaţi. Mă întrista şi că liberalii nu le urmau exemplul, dar mai ales lipsa convergenţei de vederi între Corneliu Copsu şi Ion Puiu (pe care îl consideram cel mai apropiat de mine în concepţii) sau Ion Raţiu, precum şi întârzierea revenirii unor mari ţărănişti din exil. Principalul motiv, însă, pentru care nu am votat cu acest partid în 20 mai 1990 a fost pretenţia lor de „restitutio in integrum“. Consideram (şi am rămas pe poziţie) că mesajul şi acţiunile anticomuniste ale celor ce se ridicaseră în decembrie nu era nici pe departe sinonim cu intenţia de a trăi într-un capitalism care să reprezinte continuarea celui întrerupt brutal după război – fapt subliniat în primul rând de ei. Mai mult, e un adevăr elementar că orice societate se schimbă serios în 45 de ani, fie şi în privinţa componenţei, iar în România s-a concretizat – poate – cel mai puternic afectarea mentalităţilor prin regimul impus de sovietici.

Cum se ştie, revenirea veteranilor ţărănişti din străinătate nu avea să se mai producă (ceea ce a reprezentat o mare pierdere – îmi permit să afirm, pentru că i-am auzit şi i-am citit). Nu numai că nu s-a putut realiza întărirea partidului prin contribuţia lor, ci s-a ajuns la slăbirea sa evidentă după dispariţia Seniorului Coposu (om şi el – mai multe îmi impun să nu scriu), slăbire care nu a putut fi contracarată de câştigarea alegerilor. Consecinţele eşecului guvernării sunt cunoscute, deci mă rezum a puncta ce a fost mai şocant pentru mine (şi nu numai – cum mi s-a vădit): ascensiunea în locul ocupat cândva de Maniu a unor indivizi care nu au nimic în comun nici cu tradiţia ţărănistă, nici cu creştin-democraţia. Astfel, nu e de mirare că a existat o perioadă în care denumirea partidului nu a mai reflectat specificul românesc – şi din dorinţa acestor conducători de a sugera că aduc un suflu nou, care le permite să fie acceptaţi între partidele populare europene.

Subliniind încă o dată că nu mă încumet să dau sfaturi celor implicaţi în tot ce ţine de trecutul şi prezentul PNŢCD, dar şi că doresc ca ei să fie receptaţi cum s-ar cuveni (mai ales pentru că observ că nu au slăbit intensitatea mesajului anticomunist), îmi permit să fac unele sugestii – întemeiate şi pe discuţiile ce le am cu oameni aparţinând unor variate categorii sociale (de unde – evident – şi orizonturi diferite), care au, însă, în comun onestitatea şi dorinţa de a trăi mai bine pentru ei şi societate.

Încep, totuşi, cu o consideraţie strict personală: o renaştere a creştin-democraţiei româneşti (curent care poate avea largă aderenţă, din moment ce există atâta încredere în religie şi Biserică) e în prezent dificil – şi chiar riscant – de realizat sub denumirea (sau "brand"-ul, cum zicea un distins analist) PNŢCD. Mai degrabă aş vedea şanse de constituire a unui partid sub altă titulatură (cu preferinţă pentru cea reflectând legătura cu Partidul Social-Creştin European – deja întemeiată), iar acesta – după consolidare (amplificată, e clar, în urma unui succes electoral pe care i-l doresc) – ar avea capacitatea (şi autoritatea morală) să determine revenirea la denumirea tradiţională a partidului, atrăgând membrii oneşti. Nu discut soarta celorlalţi, începând cu actuala conducere, pentru că de câtva timp îmi propun să am intervenţii exclusiv constructive, evitând astfel ce – pe bună dreptate – li se impută majorităţii românilor.

Mă străduiesc să continui pe aceeaşi linie, reliefând căi prin care – după părerea mea – s-ar câştiga electorat. Nu e prima dată când o fac – şi îmi permit să mă repet deoarece e de aşteptat ca puţini să cunoască precedentele mele luări de poziţie. Găsesc că acum e cu atât mai nimerit să îmi expun ferm punctul de vedere cu cât e foarte probabil să avem în curând alegeri anticipate. Ce trebuie adăugat neapărat este că nu voi prelua – întrucât n-ar fi onest – cele cuprinse într-un recent program pentru România de mâine, chiar dacă mi le însuşesc; nu poate fi altfel, din moment ce sunt elaborate de un grup cu care am profunde afinităţi.

Să trec, însă, la concret. Încep prin a relua o consideraţie de mai sus, dată fiind importanţa ce o acord aspectului: creştin-democraţia corect explicată (şi, mai ales, aplicată – aspect la care voi reveni) are mari şanse de a fi receptată pozitiv în rândul românilor. Factorul favorizant esenţial l-am arătat, iar acum se cuvine să adaug că argumentele în favoarea acestei doctrine pot fi prezentate cu toată convingerea (deci nu ca discursurile electorale în general), având acoperire concretă. Neajunsul pe care îl văd într-o atare prezentare este că acum s-ar baza pe un aspect asupra căruia mi-am exprimat reţinerea: denigrarea celorlalţi. Mai important este, însă, că ar reflecta realitatea: social-democraţia – cum s-a spus de mult şi în dese rânduri – nu e pentru un popor sărac (şi neîntrerupt sărăcit) ca al nostru, iar liberalismul de aici – nu doar după opinia mea, cred – ţine de secolul XIX.

Am subliniat şi consistenţa mesajului anticomunist al creştin-democraţilor veritabili de care am cunoştinţă. Acesta, însă, ar trebui nuanţat, punându-se accent pe latura materială; e esenţial să avem în minte că lipsurile de acest gen au determinat, în proporţie covârşitoare, ridicarea contra lui Ceauşescu – fapt reflectat de succesiunea scandărilor şi lozincilor din acele zile. Acum ar avea audienţă sublinierea fermă a unei realităţi: marile averi post-decembriste (şi, simultan, creşterea decalajului faţă de marea masă) au apărut (şi sporesc – ca şi decalajul de care vorbeam) sub patronajul foştilor demnitari comunişti, cam toată clasa politică de azi fiind formată din ei sau apropiaţii lor.

Legat de această polarizare, dar mai ales de speranţa în reducerea puternică a ei, văd util un mesaj pentru românii care – mânaţi de sărăcie – sunt nevoiţi să caute de lucru în străinătate. Este evident că ar primi extrem de bine posibilitatea de a avea un venit decent în ţara lor, mai ales că ne-am împlinit visul de a fi în Uniunea Europeană, evitând astfel riscul de a se confrunta cu o serie de probleme, dintre care amintesc pe cele mai serioase: dramele familiale (în primul rând ale copiilor) şi umilinţele la care sunt supuşi imigranţii.

Am identificat surse care ar permite transpunerea în practică a celor avansate până acum. Bineînţeles, totul trebuie luat în contextul posibilităţilor mele de informare, dar nu cred că sunt hazardat enunţând următoarele:

1) Reducerea drastică a bugetului parlamentului.

2) Revizuirea pensiilor foştilor activişti şi securişti (care sunt uriaşe – încă o dovadă că nu ne-am rupt de comunism care poate fi exploatată) - ceea ce înseamnă aducerea lor la nivelul celor din alte domenii.

3) Controlul averilor demnitarilor – inclusiv în bănci străine, dacă mai e posibil; judecarea şi sancţionarea celor vinovaţi de fraude. Aici s-ar încadra şi analiza dispariţiei unor resurse financiare importante, începând cu cele din 1989: cotizaţiile membrilor P.C.R. (aproximativ 100 de milioane de dolari) şi Fondul „Libertatea“ (cam tot atâta).

4) Nu trebuie lăsaţi cei de până acum să administreze şi fondurile după aderare (care, de altfel, nici nu prea vin – ceea ce iarăşi se poate imputa actualei clase politice). Probabil că şi comisiile europene vor exercita un control serios, dar imaginaţia în materie de fraudă pe aceste meleaguri este extrem de largă. În plus, e evident că o administrare onestă şi transparentă a banilor ar contribui la atenuarea dificultăţilor integrării.

O completare la fel de bine primită a celor schiţate până acum ar fi afirmarea explicită a abandonării ideii de „restitutio in integrum“ – ca dovadă esenţială că politicienii având afinităţi ţărăniste sunt dispuşi să ţină pasul cu contemporaneitatea, în primul rând în ţara lor, dar şi în lume.

Fireşte că un asemenea discurs electoral nu poate fi lansat de persoane cu reputaţie slabă. Astfel, se iveşte imperativul de a atrage oameni cu valoare morală îngemănată cu cea intelectuală. S-ar cuveni ca aceştia să răspundă favorabil chemării, pentru ca să-şi împlinească menirea în societate: să ridice orizontul maselor, fiindu-le alături. La fel de important mi se pare ca asemenea oameni să continue să reprezinte exemple şi după eventuala preluare a puterii. Dacă nu, se vor expune la consecinţe – şi sunt convins că partidul democrat-creştin din România (indiferent cum se va numi la vremea respectivă) va face tot posibilul să evite a doua experienţă de acest gen.

Rememorarea dinainte îmi favorizează o încheiere mai potrivită decât invocarea unui idealism care nu mă părăseşte – combinat aici cu amatorismul pe care l-am tot accentuat. Circumstanţele în care a fost sancţionat PNŢCD, dar mai ales rezultatul recentului referendum, m-au dus cu gândul la vorbele lui Abraham Lincoln – pe care îl citez aproximativ: „Poţi să minţi un om la infinit, poţi să minţi un popor o vreme, dar nu poţi să minţi un popor la infinit!“.