Suntem departe

Asta pot spune în două cuvinte (şi la propriu, cum se vede) despre starea de lucruri din România la începutul lui 2006. Iau ca termeni de comparaţie ce a fost sub Ceauşescu, dar şi o societate modernă, în care să guverneze democraţia şi economia de piaţă. Ca să fiu pe deplin clar, e mult mai bine decât sub regimul înlăturat în decembrie 1989, însă ni s-au împlinit extrem de puţine dintre visele de atunci.

Iată, deci, că poţi să descrii foarte lapidar (şi totuşi cuprinzând esenţa) cum arată ţara la 16 ani de la aşa-zisa revoluţie. Am adăugat nuanţa pentru că o revoluţie veritabilă presupune o schimbare radicală, incluzând conducătorii. Încă o precizare: nu este un concept marxist, cum îşi închipuie unii dintre cei care mai apar pe la televiziuni. Aceştia sunt pilde vii ale confuziei care domneşte în lumea românească de azi, întreţinută fiind de cei care au interesul ca indivizii de aici să nu alcătuiască o adevărată societate, ceea ce pentru mine înseamnă să aibă spirit comunitar. Ar fi destule alte neajunsuri de relevat, şi găsesc firesc să le acord mai multă atenţie decât paşilor înainte. Aşa ar face – sunt convins – toţi cei care au văzut cu ochii lor o adevărată societate democratică şi au această năzuinţă pentru ţara lor.

Prin urmare, despre societatea (să-i zicem aşa) românească la 16 ani de la dispariţia teoretică a comunismului se poate scrie foarte puţin sau foarte mult. Mi-e teamă că prima modalitate e mai completă – cel puţin în modul cum am redat-o chiar la început; dacă ne-am apuca să analizăm în amănunţime starea de lucruri de aici, ar ieşi un volum de dimensiuni considerabile.

Desigur că nu pot să îmi asum o asemenea sarcină, în primul rând pentru că nu am suprafaţa necesară. În fond, ar fi treaba unor istorici şi analişti politici serioşi – ceea ce este sinonim cu ideea că mai avem de aşteptat; nu ţin să fiu răutăcios, ci pe cât pot de obiectiv. În plus, parcă a vorbit în numele meu (şi, desigur, al multor oameni care nu sunt preocupaţi exclusiv de interesele personale) cineva mult mai avizat, având o cu totul altă poziţie: Mădălin Voicu. A făcut un comentariu sintetic şi fără eufemisme asupra mediului românesc actual: toţi politicienii formează o încrengătură, divergenţele dintre putere şi opoziţie fiind doar praf în ochi, şi – legat de aceasta, zic eu – un om obişnuit nu poate face afaceri oneste de anvergură mai mare. Am avut o satisfacţie amară că mi-a confirmat observaţiile – la care aş mai adăuga una: nici ofertă corespunzătoare nu există. (Despre alte faţete ale economiei de piaţă nici nu are rost să vorbim; se deduce din cele de mai sus.) Nu mă gândesc dincolo de banalele alimente. Disponibilitatea lor este unul dintre cele mai solide argumente că vremurile actuale nu se compară cu cele care încă – din păcate, dar explicabil – slujesc drept punct de reper; în acelaşi timp, însă, am constatat în repetate rânduri că trebuie să umblu la 3-4 magazine ca să iau exact ce îmi convine.

Conştient, deci, că un tablou de ansamblu depăşeşte atât capacitatea mea cât şi spaţiul unui articol, mi-am propus să scot în evidenţă o latură a vieţii noastre pe care o cunosc bine şi care – aparent – nu are loc între marile probleme de astăzi. Sunt aproape sigur că nu a fost reliefată până acum, dar mi se pare simptomatică pentru substratul neajunsurilor de care avem parte. Este vorba de felul cum se circulă, de la care – după mine – se pot trage concluzii cu valoare de generalităţi.

Dacă eşti şofer în România, e indicat să nu te aştepţi la nimic bun. Fie că se încadrează în regulament, fie că nu (cel mai adesea), ceilalţi de la volan sunt rivali de drum, mai degrabă decât parteneri. (Excepţiile sunt extrem de puţine şi – ca de obicei – întăresc regula. Unul dintre cei mai disciplinaţi conducători auto pe care i-am văzut este pilot de curse.) A devenit banal să te trezeşti că îţi taie cineva calea, după ce s-a încadrat pe alt sens, intenţionând – probabil – să-ţi arate că e mai descurcăreţ şi mai capabil ca şofer. Cam tot timpul îi văd într-o adevărată competiţie: când stau la stop au figuri crispate, pregătindu-se să ţâşnească, fără să conteze că îşi forţează maşinile; important e să o ia înaintea altora. (Dacă sunt în spatele tău şi nu ai pornit pe galben, încep instantaneu claxoane furioase.)

La fel se comportă, în esenţă, când se află în cadrul regulamentului. Dacă vrei să intri pe o stradă cu prioritate (cu inerentul trafic intens), poţi să aştepţi minute în şir să te lase cineva. Vorbind de cei sub acoperire legală, trebuie să amintesc şi de pietoni: îşi încetinesc mersul pe trecere, adesea vorbind chiar atunci la celular, mai ales când vin coloane de maşini din ambele părţi. De multe ori, nici nu se uită la ele, căci e treaba celor de la volan să îi ferească, dacă au prioritate.

Dacă toate acestea se întâlnesc în Cluj – care cât de cât îi mai întruchipează pe ardeleni, cu clişeele despre ei – îmi închipui ce e prin alte părţi, pe care nu vreau (şi nu e necesar) să le numesc la modul concret. Cert este că traficul rutier şi protagoniştii lui figurează între părţile negative remarcate de întreaga lume – ceea ce e, poate, cel mai supărător. Între impresiile din Bucureşti ale unui american am remarcat o caracterizare de ansamblu a şoferilor: "notoriously wild". La aceasta aş adăuga ce am trăit când voiam să ies la stânga pe o stradă unde era maşină în maşină. Un arab, care aştepta în spate, a venit la portiera mea şi mi-a spus: „Ia-o, domnule, la dreapta! Nu vezi că oamenii sunt răi?“. Tot din experienţa personală, pot afirma că nu am crezut că în Occident voi circula mai uşor ca acasă, până nu am fost. Imediat după întoarcere, în 10 minute m-am enervat infinit mai mult decât în întreaga zi precedentă, când făcusem peste 1000 de kilometri, traversând Austria şi Ungaria. Chiar şi cu italienii, în ciuda a ce se gândeşte despre ei, mi-a fost mult mai uşor ca aici.

Pentru această atitudine în trafic am o explicaţie, ce reflectă un punct de vedere strict personal: indivizii implicaţi se defulează. Având acumulată înăuntru furia determinată de faptul că sunt batjo-coriţi sau ignoraţi de către autorităţi, se revarsă pe cine îşi pot permite – de regulă considerat mai slab. La acest aspect stăm exact ca pe vremea lui Ceauşescu; nu este relevantă diferenţa în amploarea circulaţiei. Atunci puteam observa figurile încruntate de pe stradă şi modul cum se îmbulzeau, fără urmă de consideraţie faţă de alţii. Tabloul persistă, pentru că viaţa de zi cu zi continuă să nu ofere motive de bună dispoziţie şi optimism. Trebuie să recunoaştem asta, ca şi faptul că în ţările avansate imginea e alta – cu acelaşi substrat, dar de natură mult diferită.

Consider că e logic să predomine la noi această stare, de vreme ce conducătorii provin – mai mult sau mai puţin evident – din privilegiaţii regimului pe care l-am vrut apus. Decât să argumentez această afirmaţie, uşor de susţinut prin biografiile lor detaliate (inclusiv ce vor să tăinuiască), prefer să reliefez că au ştiut să se folosească de o racilă mai veche a românilor: lipsa de solidaritate. Ajunşi la putere în cele şase luni (decembrie 1989 – iunie 1990) despre care în altă parte am arătat că au determinat deturnarea României de pe drumul visat de cei cu mintea deschisă şi cu bune intenţii, au reuşit să manipuleze marea masă în aşa fel încât să amplifice conflictele deja existente; e evident că în timpul lui Ceauşescu individul de alături era văzut ca rival, şi chiar duşman. Pentru ca omul de rând să identifice sursa răului şi să conştientizeze că doar prin solidarizare o poate elimina, era necesară educaţia în domeniul valorilor universale. Desigur că era contra interesului celor de la putere să o facă, deci era firesc ca – în schimb – să bombardeze masele cu ştiri comandate şi trucate, telenovele, Big Brother şi altele asemenea. Pe lângă toate acestea, intelectualii consideraţi de elită au rămas datori în ce priveşte elevarea conaţionalilor lor, refuzând să se coboare la „prostime“.

În chip de concluzie aş spune că acum Brucan mi se pare optimist, cu afirmaţia lui din 1990 că am mai avea 20 de ani până la democraţie. Poate că atâta va trebui să treacă după intrarea în Uniunea Europeană, când – vrând (oamenii oneşti) sau nevrând (politicienii şi autorităţile în general) – ne vom alinia la standardele lumii civilizate. Deocamdată e o maimuţăreală de societate modernă, care îmi menţine constantă senzaţia din primele luni după Ceauşescu: că Iliescu şi ai lui au vrut să ne pedepsească pentru că nu ne-a mai trebuit comunism, arătându-ne cum e capitalismul din punctul lor de vedere, dobândit în urma studiilor de la Moscova.