O chestiune de percepţie

Probabil că se poate vorbi şi scrie la infinit despre relaţiile dintre intelectuali şi puterea politică, in­diferent dacă sunt evidente sau nu. În acest din urmă caz, mă gândesc că pasivitatea celor cu un a­numit orizont („intelectual“ nu este – după mine – sinonim cu „titrat“, ci presupune existenţa unui sis­­tem de valori bine întemeiat) e practic superpozabilă cu o opoziţie – tăcută, din păcate. Acest „din păcate“ mi-a dezvăluit poziţia, dar mi-o asum; toţi suntem mai mult sau mai pu­ţin subiectivi, în spe­cial când politicul dirijează (şi se vede cum) economicul, ca în Ro­mânia. Aceas­tă subiectivitate se adaugă la tendinţa spre critică, atât de caracteristică unui inte­lec­tual care se res­pec­tă. Una este în­să să analizezi în amănunţime fisurile societăţilor care şi-au dovedit şi îşi dove­desc superioritatea, şi al­ta – să descrii ce îţi sare în ochi.

Această din urmă frază a lămurit şi titlul – cel puţin aşa sper. Înainte de a detalia cele schiţate în in­­troducere, însă, consider la locul ei o rapidă trecere în revistă a raporturilor dintre intelectuali şi pu­­tere de-a lungul vremurilor şi meridianelor.

O dominantă a acestei relaţii sensibile e că persoanele cu orizont larg au fost incomode pentru po­­tentaţi, în special dacă reuşeau să îşi împărtăşească ideile, şi adesea desconsiderate sau insufi­cient apreciate (mi-a venit pe loc în minte Leonardo da Vinci). Această reacţie a celor de la putere a fost mai mult sau mai puţin disimulată, în funcţie de gradul de cultură sau de democratizare al so­cie­tăţii. În a­ceste condiţii, există (intenţionat nu folosesc trecutul), în general, două căi majore pen­tru cei cu sta­tutul de supuşi (sau cetăţeni de rând, ca s-o spunem mai blând): ori să accepte com­pro­mi­sul cu pu­­­­terea, ori să nu se valideze, mergând până la a muri de foame – şi chiar mai rău. (De ce să-i dăm drept exemple pe Socrate sau Giordano Bruno, când avem atâţia martiri ai închisorilor comu­nis­te?)

Detaliind cele de mai sus, voi începe cu categoria a cărei atitudine o con­­si­der departe de a fi lă­u­­dabilă, fiind cu atât mai păgubitoare pentru mase cu cât exponenţii ei er­au pri­vi­­legiaţi în po­sibi­li­ta­tea de a-şi face auzite cuvintele. În acelaşi Ev mediu, în care nu te aştep­tai de la condotieri se­mi-a­nal­fabeţi să preţuiască pe cei cu har în artă şi gândire mai mult decât pe nişte meşteşugari oa­re­care, este evident că artiştii şi poeţii de curte (care cu greu pot fi blamaţi că au vrut să mănânce o pâi­ne mai bună) pălesc în faţa clericilor în privinţa susţinerii conducătorilor vre­mel­­nici. Mai ales în Bi­zanţ se prevalau oamenii Bisericii de celebra vorbă a lui Iisus, iar fi­li­­a­ţia până în zi­le­le noastre este uşor de observat. Ridic (şi nu singur, cred), însă, o mare obiec­ţie: în­ce­pând cu capii, în timpul co­­munis­mu­­lui preoţii nu i-au dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Departe de mine gândul că oamenii înzestraţi cu har şi orizont trebuie să fie rebeli şi negativişti cu orice preţ. E destul să facem o paralelă între reacţiile lui Alecsandri şi Eminescu la atenţia de ca­re s-au bucurat din partea perechii regale, mai ales a reginei cu veleităţi de poetă. Amabilitatea ce­lui ca­­re a fost un mare domn (ca origine, stare materială şi conduită) i-a adus numai bine, deci nici vor­bă să-i afec­teze i­ma­ginea printre contemporani şi (mai important) pentru posteritate; în schimb, e­xa­ge­rările celui de ne­­­egalat în poezia noastră (şi căruia însuşi Alecsandri era dispus să îi recunoască su­pe­rio­ri­ta­tea) au dus doar la vă­­­­direa bolii sale, cu ştiutele consecinţe nefaste.

Am ales exemplul legat de Carmen Sylva şi pentru că perioada în care a trăit a reprezentat, cu toa­te umbrele ei, un imens salt pentru ţară şi – parţial – pentru popor. O astfel de desfăşurare a eve­ni­­­men­telor este departe de a fi o excepţie; din contră. Toate societăţile care au progresat – înce­pând cu epoca Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice (revoluţia industrială o văd ca pe o con­se­­­cin­ţă fi­rească a acestor două momente de cotitură ale civilizaţiei) – au făcut din con­sideraţia a­cordată min­ţilor luminate una dintre forţele motrice ale a­van­­su­lui. În ultimă instanţă şi pe termen lung, evo­lu­ţia spi­ri­tua­lă stă la baza dezvoltării materiale. Astfel, a devenit un truism că o societate ci­vilizată (şi ca­re vrea să îşi menţină statutul) investeşte prioritar în educaţie şi în sănătate.

Intenţia de a mă apropia tot mai mult de subiectul propriu-zis, aşa cum îl văd eu (adică situaţia ac­­tuală şi eventuale soluţii), mă determină să expun şi câteva idei asupra condiţiei intelectualului ro­mân în secolul XX, cu perioadele sale net deosebite.

Este evident că în România interbelică nu era o societate idilică; levantinismul (sau balcanis­mul, sau bizantinismul – cum vrea fiecare să-i spună) a fost o constantă a existenţei noastre. (Se ma­­ni­­fes­tase amplu şi sub Carol I, cu toate eforturile regelui de a-l contracara – între care pe primul plan era exemplul personal.) Prin urmare, pilduitoare pentru viziunea intelectualului din acea e­­pocă mi se pare replica dată de Mircea Eliade celor care lansaseră expresia „Cretinion“ la adresa u­nei i­ni­ţia­­tive cât se poate de lăudabile, pentru că a fost un model de conduită: oamenii de înaltă cul­tu­ră e­rau pe a­tunci pătrunşi de misiunea lor de membri ai comunităţii. Va deveni şi mai clar unde vreau să bat după ce voi reproduce cuvintele marelui nostru om de cultură:„Să fii cretin – adică să te în­că­pă­­ţânezi a face cultură, a crea colabo­rări în­tre mai multe elite intelectuale, a scrie şi a vorbi fără nicio răsplată, ştiind prea bine că vei oţărî invidia şi acreala mai marilor tăi, că nu vei gă­­si nici spri­jin, nici inaugurări, nici colaborare. E de-a dreptul cretin să-ţi pierzi timpul discutând probleme ne­re­mu­ne­ratorii, la «Fundaţie», în loc de a-ţi căuta anumiţi stăpâni cari nu te vor lăsa să mori de foa­me, şi a ma­ni­festa patriotic, din ordinul lor. Numai un grup de cretini vor spera că li­ber­tatea şi gene­rozitatea spirituală poate dura mult timp într-o piaţă (...). Băiatul deştept ştie că trebuie să fii călduţ în toa­te i­­deile, blând cu cei tari şi sălbatic cu cei slabi, ignorant, prezumţios, arţăgos şi cu mu­tre su­pe­rioa­re – căci acestea i se cer pe treptele as­censiunii politice sau cultura­le...". Cu toate inerentele cri­tici ce i se aduceau, proba timpului arată că societatea de du­­pă Ma­rea Unire a fost una din cul­mi­le dez­vol­tă­rii şi din punct de vedere spiritual. Cred că nu mai este ca­zul să dau nume multe şi arhi­­cunoscute; prefer să subliniez sprijinul acordat culturii de Carol al II-lea, că­ruia i se evidenţiază de obicei alte ac­­­­ţiuni şi laturi ale personalităţii – ceea ce desigur că se jus­tifică, dar nu exclude relie­farea atenţiei a­cordate valorilor.

Poate mai dezbătută în prezent este perioada comunistă – imposibil de ocolit, evident, într-o ast­fel de a­na­­li­ză. Ar fi banal, căci au făcut-o destui, să pun la zid pe cineva anume. În loc de aceas­ta, mă voi în­­toarce la poeţii de curte din feudalism. Nu puteau fi băgaţi pe gât maselor, din cauze pe ca­re nu cred că se impune să le detaliez; consider că am spus tot cu asta. Să-ţi vinzi doar con­ştiinţa pro­­­prie te ex­­pune la variate etichetări, dar să perverteşti un popor întreg, cu consecinţe încă per­cep­ti­bile şi greu de es­timat în totalitate, este echivalent cu o crimă extrem de gravă. O mică – prin ră­su­net – ex­cepţie, pe care mă simt to­­tuşi dator să o scot în evidenţă, a reprezentat-o Paul Goma, ce­ea ce mă face să înţe­leg atitudinea sa de astăzi. Cât despre „literatura de sertar“, poate au alţii cu­noş­tinţă de ea. Aş fi vrut ca, după 1989, să am revelaţii în acest sens; sub Ceauşescu îmi era clar că nici cei din jur nu au sto­fă de eroi, dar ni­meni nu te împiedica să ai o atitudine rezervată şi tainice de­fulări. Se ve­de însă că, practic, a­ces­te eliberări în intimitate nu au existat.

Spre comparaţie, se ştie care a fost atitudinea intelectualilor în alte ţări auto-denumite „socia­lis­te“ – inclusiv solidarizarea cu muncitorii, în loc de românescul dispreţ pentru „prostime“, pe care ar trebui să-l nutrească faţă de ei înşişi cei care n-au fost în stare (sau n-au avut interesul) să acţio­ne­ze pentru a ridica nivelul general de civilizaţie. Desigur că, în loc să vadă legătura dintre activitatea in­­­telectualilor autentici şi evoluţia ţărilor din Europa Centrală, majoritatea dau vina pe conjunctura in­ternaţională, vrând să omită că tocmai această conjunctură ne-a făcut membri NATO şi urmează să ne alipească la Uniunea Europeană – în care, în mod normal, de mult ne-ar fi fost locul.

Dacă în timpul terorii comuniste se puteau găsi – cum am mai spus – circumstanţe atenuante ce­lor care se fereau să se constituie în lideri de opinie, în scopul contracarării mersului ţării spre de­zas­tru, astăzi a­ceste circumstanţe nu mai există – cel puţin în principiu; în schimb, e asemănătoare si­­tuaţia ge­­ne­ra­lă. Cum să fie altfel, când interesele, orgoliile şi rivalităţile meschine prevalează, ali­men­­tate şi de cei care au de profitat de pe urma acestora? Iarăşi nu vreau să dau exemple, şi nici să i­di­li­zez ge­ne­­ra­ţiile an­terioare (începând cu cea paşoptistă), dar e imposibil să rămâi surd la temei­ni­ce­le critici a­duse de neutri binevoitori, reprezentanţi ai unor societăţi democratice autentice.

Şi atunci, care ar fi rolul unui intelectual român care nu vrea să fie complice la decăderea – sau, cel pu­ţin, stagnarea – ţării şi poporului său? În primul rând, dacă îşi merită titulatura, trebuie să aibă un orizont suficient de larg pentru a-şi da seama că adevăratul bine individual (constant şi pe termen lung) se poate dobândi doar prin binele colectiv. De aici ar trebui să pornească în munca de lă­murire şi educaţie, începând cu elementele de bază. Ar fi de dorit ca toţi să înţeleagă că activitatea lor con­ju­gată poate duce la ameliorarea funcţionării societăţii, cu consecinţe evidente în plan mate­rial (cel mai sensibil şi mai palpabil pentru aproape oricine). De altfel, sunt convins că, în 1989, ri­di­carea ma­sivă a avut la bază în proporţie covârşitoare lipsurile, nu considerentele ideologice.

Sper că n-am alunecat spre didacticism, dar mai mult aş dori ca măcar o mică parte din această vi­ziune – etichetată drept cel puţin idilică de către mai toţi cei cărora le-am expus-o, pe diverse căi – să se materializeze. Atunci va exista o speranţă pentru viitorul poporului meu şi al ţării.

(Completat după un articol apărut în „Origini“, nr. 9-10/2004)