De ce nu moare Ceauşescu?

E multă vreme de când mă frământă – şi de-a dreptul mă intrigă – că personalităţile malefice (sau cele care s-au impus prin succese militare – deci tot cam pe-acolo) au un loc mult mai comod în conştiinţa comună, da­că nu şi în cărţile de specialitate, decât promotorii valorilor care ţin de spi­ri­tul uman, aşa cum ar trebui el să fie: pacea, arta sau cultura. Întotdeauna lumea va şti mai degrabă de Alexandru cel Mare, Cezar sau Napoleon decât de Aristotel, Tacitus sau Laplace (ca să fac para­le­­le în­tre contem­po­rani). Din secolul XX rămân în primul rând Hitler şi Stalin; des­pre Fleming, Mar­coni sau Maica Tereza se vorbeşte infinit mai puţin, cea din urmă (numai în cro­no­logie) a­vând to­tuşi în favoarea ei împrejurarea că a trăit în epoca dezvoltării explozive a televiziunii. (E de ţinut min­te, însă, că înmor­mântarea ei a fost urmărită de considerabil mai puţini telespectatori decât cea a prin­­ţesei Diana – care, fă­ră dis­cu­ţie, a fost „ambasadoarea inimilor“, cu o serie de iniţiative lău­da­bi­le, dar nu în primul rând pentru acestea e­ra în atenţia presei de toate categoriile.)

La o privire superficială am zice că românii au sărit peste cal în această viziune asupra istoriei (cum au făcut-o la destule alte capitole), în cazul concret al lui Nicolae Ceauşescu. Chiar dacă a tre­cut o perioadă considerabilă de la lichidarea lui fizică, încă este un adevărat reper – ba chiar un iz­vor de nostalgie – pentru des­tule persoane cu care vin în contact. Sunt oameni ca mine, deci abso­lut obişnuiţi şi în trecut, şi în prezent. Precizez aceasta, ca să exclud speculaţiile pe seama unor e­ven­tuale interese sau părtiniri, în funcţie de poziţia ocupată în cele două perioade. În fond, e vizibil că pri­vilegiaţii de azi sunt cam aceiaşi cu cei dinainte, sau au legături de rudenie ori amiciţie cu ei. Şi re­ciproca este valabilă, bi­neînţeles.

Asupra acestor aspecte voi reveni, deoarece le văd ca pe una din cauzele principale ale unei nos­­­­tal­gi­i şocante pentru mine. M-am întrebat adesea cum e posibilă, pentru că o găsesc de-a dreptul a­­normală. Văd că s-au uitat deja privaţiunile la care am fost supuşi şi pe care aici nu le voi detalia – spre deosebire de discuţiile faţă-n faţă, unde le evoc amplu, în urma consternării ce mă cuprinde că un asemenea tratament poate fi trecut cu vederea, chiar dacă românii sunt iertători prin firea lor. De­­sigur că, în aceste discuţii, punctez aproape exclusiv lipsurile materiale, partenerii fiind mai ales din categoria ce are extrem de reduse preocupări de natură intelectuală sau spirituală. Chiar şi aceş­tia, în­să, trebuie să îşi amintească măcar imposibilitatea de a-ţi exprima nemulţumirea şi conţinutul pro­­­gra­mului de televiziune. (În acest context, aş zice că şi privilegiaţii – la care nu se pu­nea pro­ble­ma mâncării sau a benzinei, de exemplu – ar fi trebuit să se simtă încorsetaţi de teroare. Nu ştiu dacă era o compensaţie suficientă să se defuleze pe inferiori. Se pare că nu, judecând după partici­pa­rea mul­tora la răsturnarea stăpânului.) La intelectuali (noţiune care – în viziunea mea – cuprin­de pe cei pentru care libertatea de gândire şi exprimare este extrem de preţioasă, deci nu reprezintă un sino­nim pentru „titraţi“) problema se punea, bineînţeles, cu totul altfel; cel mai dureros – zic eu – era că, pe măsură ce lipsurile se amplificau, la fel se întâmpla şi cu elogiile.

Şi totuşi, de ce nu moare Ceauşescu şi de ce este evocat atât de frecvent, mergând până la a punc­­ta în fiecare an data naşterii lui – şi din cauza mulţimii ce se adună la cimitir? (Recunosc că în a­­cest 2006 am fost prea ocupat în 26 ianuarie ca să urmăresc ce s-a televizat, dar sunt convins că aş mai avea ocazia destui ani să urmăresc asemenea transmisiuni, dacă nu mi-ar fi scârbă.) Am găsit câ­teva explicaţii, care se ating în unele puncte cu opinii pe care le consider autorizate, auzite în pu­ţi­nul timp ce-l acord dezbaterilor televizate. Nu voi menţiona postul şi emsiunea, deoarece – pe lân­gă că vreau să evit discuţii legate de o eventuală publicitate incorectă – nu le găsesc relevante pen­tru expunere; de altfel, sunt uşor de recunoscut. De ase­me­nea, nu ţin ne­a­pă­rat să subliniez că punc­te­le de vedere respective confirmă părţi din concepţii pe care le a­veam deja; nu umblu cu tot preţul du­pă originalitate, mai ales că întotdeauna scriu în primul rând dintr-o nece­si­tate interioară.

Acestea fiind stabilite, voi încerca să prezint cauzele persistenţei unei imagini nedrept de bune a lui Ceauşescu şi a epocii căreia i-a dat numele într-o ordine pe care – până la urmă – eu însumi o ca­taloghez drept arbitrară, de vreme ce provine din presupunerile mele asupra modului de gândire al ce­lor fără mare orizont. Chiar dacă aceste presupuneri se bazează pe dialoguri repetate, tot au – fi­resc – o doză de im­pre­ci­zie. Totuşi (şi dorind să încep cu aspecte de care omul obişnuit trebuie că e conştient, din moment ce le afirmă), despre mentalitatea paternalistă a româ­nului – în cadrul că­re­ia dau importanţă aici doar dorinţei de a avea un conducător atotputernic, nu şi celei ca acesta să o­fere cam totul de-a gata – pot afirma că e o certitudine, bazându-mă şi pe amploarea şi frecvenţa cu care a fost deja evi­den­ţi­ată. Mă voi opri asupra celei mai recente – pentru mine – situaţii de a­cest gen, pe care o văd şi drept cea mai potrivită în sprijinul propriilor ob­ser­vaţii: Cristian Tudor Po­pescu a a­fir­mat că, în ge­ne­ral, ţăranii smit nevoia unui conducător cu mână de fier, sătui fiind de re­pe­tatele scan­daluri – mai ales fi­nanciare – din politică, dintre care risipa ce se face pe (şi de către) par­la­men­tari este pe primul plan. Evident că nu e prima dată când iau contact cu concepţii de acest gen; aş men­ţiona doar mesa­jele pe care le primeşte Corneliu Vadim Tudor, în re­vis­tă sau când apare la te­le­vi­zor. În discuţiile di­recte cu oamenii nu am sesizat atât de clar nostalgia după un stăpân ab­so­lut. În schimb, mă simt obligat să adaug ceea ce eu însumi tre­bu­ie să recunosc – cu evidentă tris­te­ţe şi re­vol­tă: după Ceauşescu nu am avut o personalitate de anvergura sa. Nutresc convingerea că voi primi sprijinul istoriei în această afirmaţie. Din păcate, e improbabil să-l văd cu ochii mei, pen­tru că sunt la fel de convins că o privire obiectivă asupra unei perioade necesită un decalaj temporal se­rios. În a­cest caz, mă gândesc la anul 2050 – când aş face 90.

Cele de mai sus pot fi observate uşor de către oricine, însă nu cred că la fel se întâmplă cu sta­rea de fapt pe care urmează să o pun în discuţie şi care a devenit tot mai dominantă în concepţiile mele despre împrejurările în care trăim, pe măsură ce îmi trecea euforia eliberării de monstruosul ti­ra­n. Şi la acest punct am primit de pe ecran un sprijin puternic: nepoata lui. Am auzit-o afirmând că – de fapt – oa­me­nii nu pe Ceauşescu îl regretă (deci nu l-ar vrea înapoi – nici măcar ea, ceea ce spu­ne multe), ci totul e manifestarea dezamăgirii şi scârbei faţă de viaţa orchestrată de potentaţii din pre­zent. Nu a mers mai departe – spre căutarea substratului acestei atitudini a celor din vârf; asta voi în­­cerca eu, fiind tocmai ce mă obsedează. Nu voi osteni să repet (mă exprim aşa, fiindcă o spun şi o scriu de câte ori am ocazia) că societatea spre care am fost împinşi de către Iliescu şi ai lui – toţi fiind pri­vi­le­giaţi ai infamului regim – este un fel de pedeapsă pentru că am vrut sfârşitul co­mu­nis­mu­lui. Mi-i şi imaginez adresându-se revoluţionarilor autentici cam aşa: „Aţi vrut capitalism? Na-vă capita­lism!“. (A doua parte am formulat-o mai pe şleau cu vorba, dar în scris nu-mi permit.) A­­ceasta mi se pare cau­za primordială a tuturor racilelor pe care le cunoaştem atât de bine din expe­ri­enţa de zi cu zi. Ele se perpetuează pentru că, după cum bine sublinia cineva, a fost o manevră ex­trem de abilă (dar nu surprinzătoare la cei cu „şcoală“ KGB – adaug eu) ca ve­chiul F.S.N. să se ru­pă cu scandal. Au obţinut exact pe ce mizau: într-un fel sau altul, tot ei au ră­mas la conducere. Res­tul – tendinţele dintotdeauna ale românilor de a se căpătui în urma ascensiu­nii sau de a menţine dis­crepanţele între păturile sociale, cu dispreţ faţă de cei de jos – sunt amă­nun­te.

În aceste condiţii, să nu ne mirăm că amintirea lui Ceauşescu persistă în aşa măsură şi sub o a­se­menea formă. Exista o oa­recare posibilitate să-ţi faci planuri pe termen lung, ceea ce – desigur – o­­feră linişte pentru omul ca­re se preocupă strict de latura materială a existenţei. De asemenea – mă­car teoretic – puteau să se plângă la partid, în caz că apărea vreun motiv. (Aş adăuga că nu se punea pro­blema să fie făcute publice luxul şi abuzurile celor cu pondere, deci era eliminată o sursă de i­ri­tare ce mi se pare semnificativă.) E de prisos să pun în paralel ce se întâmplă astăzi. În loc de as­ta – şi ca un fel de concluzie – spun cu regret şi nemulţumire că spectrul lui Nicolae Ceauşescu va fi prin­tre noi câtă vreme nu vom duce o viaţă mai bună sub toate aspectele decât cea de referinţă. Este e­xact ce visam la sfârşitul lui 1989, şi era perfect realizabil. Realitatea demonstrează, însă, că mai e de aşteptat – dacă o fi vreodată să avem parte de aşa ceva. Condiţia o văd cu uşurinţă: pre­siu­nea pu­ter­nică din partea societăţii civile, având în vedere că nu este în tradiţia locului ca po­ten­ta­ţii (cei co­mu­nişti în special, cum bine ar trebui să ştim) să se preocupe de soarta po­po­rului. Cu gra­dul de i­dea­lism ce-l am, pot spera chiar să apară un lider patriot – în cel mai adânc sens al cuvân­tu­lui. A­tunci s-ar termina şi cu nostalgia după cel care ne-a amărât existenţa, ba chiar – în cazul mul­to­ra – a a­fectat-o ireversibil.