Un punct de vedere asupra cazului Iovan – Iancu

Precum în alte situaţii, am zăbovit îndelung la alegerea titlului. Motivul l-am expus atunci: e greu să redai în câteva cuvinte esenţa a ce doreşti să comunici. Aici intenţionez în primul rând să a­răt de ce văd fapta comisă de Adrian Iovan şi tot ce e legat de ea ca simptomatice pentru societatea ro­mânească actuală, cu falia ei între privilegiaţi şi defavorizaţi. Privind în această perspectivă si­tua­ţia, omorul în speţă capătă o gravitate suplimentară (da­că se poate vorbi de aşa ceva), fiind în­gri­jo­ră­tor modul cum statul, prin in­sti­tuţiile lui, a tratat acest caz. Nu numai de reprezentanţii autorităţii aş vorbi, însă; în presa de toate genurile pe care am urmărit-o apă­rea mai ales titulatura „cazul Io­van“. Astfel, cei ce lucrează în do­meniu m-au dus (fără să intenţioneze, desigur; majoritatea îl bla­mea­ză pe ucigaş) la ideea că nici lor nu le spune mare lucru victima – provenită dintr-o familie oa­re­care. Mi se pare o nedreptate, pe ca­re încă din titlu mă străduiesc să nu o repet.

La vremea când acest caz a făcut mare vâlvă, ca şi destule luni după aceea, preocupări mai pre­san­te m-au împiedicat să scriu despre el, iar a trimite scurte comentarii pe forumuri mi se părea total neproductiv. De aceea, ţin neapărat să adaug că am mărunta mulţumire de a fi constatat că este încă pe rol la tribunal, la aproape un an de când a avut loc tragedia. (E drept că – din păcate – nu mai are o­biectul ce s-ar impune, respectiv omor deosebit de grav, ci daune către familia defunctului; voi re­ve­ni la toate acestea.) Aşadar, situaţia se prezin­tă alt­fel decât am crezut nemaiauzind multă vreme nimic. Astfel, consider că nu este prea târziu să vin cu ce am de spus, deşi mă îndoiesc că voi putea să influenţez evoluţia evenimentelor astfel încât să fie instaurată dreptatea. O astfel de speranţă se află la limita absurdului, însă am datoria să-mi spun păre­rea, din conştiinţă civică.

Am menţionat mai sus folosirea în presă a sintagmei „cazul Iovan“. O văd nu numai ca deno­tând prudenţă, ci şi ca indiciu al intenţiei de a determina ca fiecare să tragă propriile concluzii pe baza informaţiilor puse la dispoziţie, deci al profesionalismului în domeniu. Apare, însă, şi eti­che­ta­rea „Crima din strada Primăverii“. O trec nu pentru a o pune în antiteză cu prima în ce pri­veş­te ni­velul profesional (nu mă opresc la acest aspect cu totul colateral), ci pentru a-mi prezenta propria con­vingere. Provine din prezentarea fap­te­lor – pe care am urmărit-o cu suficientă atenţie, dându-mi seama de la început cât sunt de grăitoare. Le voi rezuma în continuare, în dorinţa de a lămuri de ce consider că a fost o crimă comisă cu sânge rece. Se impune o precizare esenţială: nu doresc să în­lo­cu­iesc sistemul juridic (de termenul „justiţie“ mă feresc, în România); procesele se ju­decă la tri­bu­nal, şi nicăieri altundeva.

Într-o noapte din octombrie anul trecut (2005), un tânăr – identificat ulterior ca Bogdan Iancu, infractor recidivist – pătrunde în casa soţilor Iovan, din strada Primăverii. (Însăşi localizarea spune că nu e o locuinţă cum au majoritatea celor ajunşi la maturitate – aspect la care voi reveni, după cum voi reveni şi cu o scurtă biografie a celor doi „călcaţi“. Cel din urmă termen, făcând parte dintr-o cunoscută expresie, a fost ales pentru că îmi favorizează continuarea relatării.) Ajunge la uşa dormitorului şi o trezeşte pe cea despre care am aflat că are prenumele Romaniţa şi că e o faimoasă creatoare de modă. (Că eu habar n-aveam de ea, e normal; la fel, însă, stăteau lucrurile şi cu soţia mea.) Ar fi amuzat – dacă nu era contextul – vorbele, menţionate de ea însăşi, cu care şi-a trezit so­ţul: „Iubire, hoţul!“ (apropo de călcat). Cel vizat se ridică din pat şi – în loc să-l urmărească pe agre­sor (care o luase la fugă în momentul când începuse ea să mişte), mai ales că se putuse observa că in­dividul e scund şi pirpiriu (adică net inferior lui ca structură fizică), se îndreaptă spre locul unde îşi ţinea arma de vânătoare gata asamblată – ceea ce este contrar regulamentelor în vigoare, după cum am aflat de la televizor, dar şi de la cunoscuţi cu pasiuni cinegetice. O încarcă, totodată ce­rându-i soţiei să anunţe poliţia. Ea – dacă e să mă iau după propriile declaraţii – nu reuşeşte, fiind pierdută cu firea. (Tare mă îndoiesc; văzându-i ochii şi privirea, afirm fără ezitări că nu e genul – ca să nu spun mai mult. Tot ce am aflat mai apoi mi-a întărit opinia.) Aşa se face că el a dat telefonul dorit (şi care – bineînţeles – se impunea).

Până la acel moment, am convingerea că ţin bine minte succesiunea faptelor. Mai încolo mi-a fost greu să urmăresc traseul fugarului, cu feluritele speculaţii pe seama lui; oricum, nu găsesc că a­ceste aspecte sunt esenţiale. Totodată, nefiind lămurit, nu comentez presupunerea că ar fi avut la dis­poziţie un interval suficient ca să se facă scăpat. În schimb, dacă mă aflu la factorul timp, pot să fac comentarii asupra declaraţiei lui Adrian Iovan că şi-a încărcat arma pornind de la bănuiala că ar mai existat infractori în casă. Orice om cu minte lucidă îşi dă seama că argumentul este extrem de sub­ţire. Chiar aşa să fi stat situaţia, aceştia ar fi putut produce tot atâtea daune (inclusiv să amenin­ţe viaţa proprietarilor) în cele câteva minute necesare pentru armare ca şi dacă agresorul ar fi fost ur­mă­rit cu mâinile goale – de cineva mult mai înalt şi solid, repet.

Fundamental pentru mine este momentul culminant – şi absolut final pentru Iancu, din păcate. Stă agăţat cu ambele mâini de o ţeavă, la 3-4 metri deasupra solului (pavat cu beton), există cer­ti­tu­di­nea că poliţia e pe drum, şi totuşi primeşte încărcătura puştii în cap, cu consecinţe fatale. Am uti­li­zat o atare formulare pentru că mă bazez doar pe elementele de care sunt sigur într-un grad satis­fă­că­tor. Astfel, deşi vine în întâmpinarea ipotezei mele, nu pot să preiau fără dubii afirmaţia că tânărul ar fi strigat: „Nu trage, că mă predau!“, în timp ce celălalt ochea; totuşi, mi se pare foarte plauzibil.

Şi fără acest adaus, îmi păstrez etichetarea avansată, adăugându-i o nuanţă: sadismul. Este evi­dent chiar dacă admitem varianta ucigaşului (indusă – probabil – de avocaţii săi, judecând după fap­tul că au susţi­nut-o): lovindu-l cu patul puştii peste mâini, aceasta s-a descărcat accidental. Varianta e absurdă, după opinia experţilor în arme: în niciun caz încărcătura nu ar fi ajuns în capul victimei. Admiţând-o totuşi, vine automat întrebarea: ce, dacă nu un sadism şi o agresivitate patologică, l-ar fi putut determina să-i provoace celuilalt căderea (care s-ar fi lăsat aproape sigur cu fracturi serioa­se), când ştia că e chestiune de clipe să îl predea celor ce au in atribuţii menţinerea legii şi a or­dinii?

Pe de altă parte, sare în ochi că are avocaţi incapabili: chiar ei îşi acuză clientul de omor prin imprudenţă. Este încă o racilă a societăţii româneşti: venituri invers proporţionale cu meritele. Ase­me­nea avocaţi reprezintă regula, după cum am constatat în destule alte situaţii – pe care le-am putut aprecia mai bine, fiind implicaţi medici. Intrând cu analiza în domeniul juridic – unul din cele mai ti­pice pentru România contemporană, şi tocmai de aceea ţintă a observaţiilor şi supravegherii Uniu­nii Europene chiar şi după visata aderare –, e clar că trebuie să îmi reliefez stupoarea şi revolta faţă de decizia procurorilor în acest caz: neînceperea urmăririi penale, pe motiv de legitimă apărare.

Ştiam empiric ce e legitima apărare, din cărţi şi filme, însă – evident – mi-am zis că atâta nu e suficient. Atunci am căutat prevederile juridice în această privinţă, cuprinse în art. 44 al Codului Pe­nal. Îmi permit să le reproduc inte­gral, fiindu-mi strict necesare ca bază pentru comentariile ulte­rioa­re: „Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală (care în condiţii normale con­sti­tuie infracţiune - în speţă vătămarea corporală – articolul181/182 Cod Penal) săvârşită în stare de le­gi­timă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, di­rect, imediat şi injust îndreptat impotriva sa, a altuia sau a unui interes public şi pune în pe­ri­col grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau a temerii a depăşit li­mitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-au comis.“.

Cum se anticipa chiar de la început, Adrian Iovan a fost încadrat la ultimul alineat. Mi-e impo­si­bil să accept asta: cum să-şi piardă un pilot controlul în aşa măsură? Înseamnă că nu e capabil să profeseze, deci trebuie dat afară – ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat. Am auzit (nu la televizor) o­pinia că un individ devine automat violent atunci când meseria îi e de aşa natură încât răspunde de viaţa altora – postură în care e forţat uneori să ia decizii în fracţiuni de secundă. La aceasta, am oferit contraexemplul meu: sunt anestezist, mai ales la copii – şi totuşi nu mi-ar trece prin cap să vi­o­len­tez pe cineva care nu se poate apăra. (Că aş reacţiona cât pot de dur la o agresiune, se încadrea­ză în firesc.) Să nu vorbesc, însă, de mine; sunt aproape convins că un miner sau un luptător de co­man­do (ca să luăm alte exemple de ocupaţii din categoria trecută în revistă) s-ar fi mulţumit să-l ţi­nă pe a­gresor sub a­me­ninţarea armei până la sosirea poliţiei. Revenind la cazul în speţă, cu totul di­fe­rit – şi asta însăşi sora de­func­tu­lui a recunos­cut – ar fi stat situaţia dacă l-ar fi lovit, chiar mortal, în uşa dormitorului sau în cursul unei eventuale urmăriri prin casă.

De altfel, cei care sunt de acord cu gestul lui Iovan nu neagă că acesta ar fi tras cu sânge rece; e uşor de dedus asta, din afirmaţiile lor – mai mult sau mai puţin explicite – că ar fi procedat la fel. Mi se pare interesant cât de sfântă a ajuns proprietatea într-un stat care nu o garantează prin consti­tu­ţie, în acelaşi timp fiind dezamăgit că persoane care analizează, în general, lucid starea de lucruri de la noi se situează de partea ucigaşului. E evident că încearcă să impună ideea că şi ei au atins sta­tu­tul actual prin muncă grea şi onestă – aserţiune auzită din gura Romaniţei Iovan care era firesc să dea naştere unor co­mentarii.

Pe ale mele le voi expune în continuare, nu înainte de a sublinia (dacă mai este nevoie) că am aflat doar la televizor despre cei implicaţi în această tragedie, deci nu există intereferenţe care să stea la baza atitudinii mele. În plus, accentuez cât se poate de ferm că nu îl plasez pe Bogdan Iancu mai presus decât era: un găinar recidivist. (Ar fi, totuşi, de comentat asupra câtorva arestări ale sale; ca în cazul majorităţii infractorilor, poliţiştilor le-a fost mai la îndemână să îl închidă, în situaţii dis­cu­tabile.) Aşadar, nici vorbă să consider că defunctul ar fi fost vreun justiţiar – punct de vedere men­­ţionat în treacăt, însă cu sublinierea că nu e de luat în seamă. De altfel, mobilul reprezentat de jaf nu a găsit susţinere temeinică în analiza cazului; voi reveni parţial, însă de pe acum subliniez că e încă un aspect neesenţial a tot ce s-a întâmplat. Cu toate cele de mai sus, repet etichetarea „găinar“ – cu atât mai definitorie cu cât îmi permite să îl pun în paralel cu Romaniţa Iovan.

Conştient că în repetate rânduri a ameninţat cu trimiterea în judecată postul OTV (care s-a o­cu­pat cel mai intens de fapta soţului ei, cu tot ce o înconjura), nu preiau de-a gata afirmaţia lui Cor­neliu Vadim Tudor cum că – printre altele – a profitat (ca să nu zic mai pe şleau) de o bancă, împre­u­nă cu Irinel Columbeanu. Totuşi, ţin cont că fondatorul revistei „România Mare“ (pe care a scris-o practic singur la început) cunoaşte destule aspecte tenebroase despre mulţi care vor să pară integri; mi s-a confirmat desori aceasta, pe parcursul anilor. Pe de altă parte, e de notorietate relaţia ei cu cel care de curând are un socru cu vreo 2 ani mai tânăr. (De altfel, am dedus că are atracţie pentru băr­ba­ţii scunzi; a mai fost un balerin, a cărui moarte suspectă nu o discut aici, după cum nu mă opresc la speculaţiile că Bogdan Iancu ar fi venit la Romaniţa Iovan în cu totul alte scopuri decât jaful, convins fiind că soţul ei e plecat.) Şi fără să fi avut elementele din trecutul ei, îmi venea de la sine gândul că trebuie să fi existat ceva cel puţin neclar – ca la mai toţi bogătaşii din România de azi; nu concep ca, din manechin la UCECOM în ultimii ani ai lui Ceauşescu, să ajungi multimilionară în dolari prin creaţia de modă, chiar admiţând că e un domeniu înrudit cu ocupaţia de la care a pornit. (Asupra a ce scoate pe piaţă nu mă pronunţ, şi nici opiniiile soţiei mele nu le preiau, conştient fiind că gus­tu­ri­le fe­meilor sunt extrem de variate. Totuşi, am observat ţinuta lui Adrian Iovan la recepţii, şi mi-a făcut o impresie lamentabilă. Din moment ce în general se zi­ce că nevestele ne îmbracă, concluzia nu mai trebuie trecută.)

Reuniunea care mi-a determinat remarca de mai sus a fost organizată chiar de Romaniţa Iovan, cu prilejul lansării unei colecţii de modă. Aşa îmi amintesc, cel puţin; dacă trec o inexactitate, e din cauza că nu mă interesează domeniul. Probabil, însă, că de aşa ceva era vorba. Sunt sprijinit aici de o amintire conexă – mult mai importantă pentru mine: Bogdan Iancu nu s-a atins de 50 de milioane de lei vechi dintr-o poşetă aflată în mijlocul camerei, bani care erau necesari a doua zi, pentru eve­ni­ment. Tot legat de acesta, primordial pentru mine este că nu a fost amânat, cu tot ce a survenit în­tre timp. Mai mult, cea care stătea în centrul lui se comporta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba­zat pe aceste observaţii proprii (criteriu suprem de când am început să conştientizez grosolana mani­pu­lare prin mijloacele de comunicare în masă, la câteva zile după căderea lui Ceauşescu), nu am în­credere în afirmaţia Romaniţei Iovan că ar fi pierdut o sarcină din cauza tensiunii nervoase.

Recent – şi tot de la ea – m-am lămurit (cum putea oricine) asupra cauzei acestei pierderi: cele 16 avorturi din antecedente. De aici se poate porni o analiză a moralităţii ei (inclusiv cum a ajuns la a­ceastă căsătorie), dar nu are legătură directă cu tema. Găsesc, totuşi, oportun să notez că scandalul în care a fost implicată recent ni (mă exprim aşa din motivul că mă aflu alături de destui alţii) l-a re­a­dus în atenţie pe soţ. E de luat în seamă că acesta a tolerat aventura extraconjugală din cauză că ea este sin­­gu­rul mar­tor al acelei nopţi de groază, însă reprezintă doar o ipoteză; de aceea nu mă voi o­pri la ea.

Cum în viaţă nu există absolutul pe nicio direcţie, această tragedie mi-a prilejuit să iau contact şi cu aspecte mai luminoase. Dintre ele se detaşează prezenţa surorii defunctului, Mihaela Bălănel. De la început i-am remarcat atitudinea corectă, plecând de la a recunoaşte cine era Bogdan – con­text în care încadrez şi ideea, trecută mai sus, că ar fi acceptat o legitimă apărare autentică. Chiar da­că a avut momente în care a exagerat, tânăra femeie m-a impresionat plăcut (mergând până la a mă uimi câteodată) cu concepţiile ei asupra societăţii româneşti contemporane. Am avut şi satisfac­ţia de a o fi auzit făcând faţă unor persoane – ca Zina Dumitrescu, Cristian Sabbagh şi alţii – care îşi permiteau să o ia de sus, având în vedere poziţia ei socială, ca şi studiile. Tocmai acestea din urmă îmi generează speranţe; dacă un om cu nivel de pregătire mai degrabă modest îşi dă seama de mari­le racile din prezent, există posibilitatea ca într-o zi să se schimbe ceva în ţara asta prin mijloace de­mo­cratice. O condiţie de bază – neîndeplinită deocamdată – ar fi să avem de unde alege.

Precedenta afirmaţie o însoţesc de mult regret şi de convingerea că actuala conjunctură (indife­rent cine s-ar afla la putere; toţi politicienii sunt pe-o formă) a făcut posibil ca o crimă cu sânge rece să fie transformată în legitimă apărare. Recapitulez elementele pe care îmi întemeiez afirmaţia: o­mo­rul s-a produs la relativ mult timp după agresiune, iar starea de tulburare – prevăzută în alineatul pe baza căruia s-a decis neînceperea urmăririi penale asupra lui Adrian Iovan) vine în contradicţie cu activitatea de pilot. La toate adaug că violenţa gratuită reiese din chiar varianta lui.

Verdictul procuraturii este însă, în mod evident, determinat de poziţia socială a ucigaşului şi a victimei. Din fericire (dar cred că e pură întâmplare), nu a dus la consecinţele de care mă temeam: orice privilegiat să îşi permită să omoare pe cei situaţi mai jos care îl deranjează. (A mai fost un caz – în care însă nu a existat intenţia de a ucide; de aceea nu îi acord atenţie.) Am ajunge ca în Brazilia secolului XIX – unde exista cel mai sălbatic sclavagism. Nu trebuie eu să spun ce imagine ar da asta unui regim care tocmai se împăunează cu aderarea la Uniunea Europeană. În schimb, nu pot să nu accentuez că mi se pare de înţeles că sistemul juridic din România va fi în continuare sub suprave­ghe­re strictă.

…………………………………………………………………………………………………………

Articolul putea rămâne aşa, având indicii privind perioada când a fost scris; totuşi, intervalul pâ­nă la momentul difuzării lui mă face să consemnez acest epilog, ca să evit încă o dată ce mi-a dis­plă­cut totdeauna: o­mi­siu­nile majore – cu potenţialul risc de atacuri ce le însoţeşte. Ast­fel, trebuie să no­tez că Adrian Io­van a fost scos din orice cauză penală. Partea bună (fără ca el să aibă vreun me­rit, desigur) este că – deo­camdată – nu a apărut o nouă crimă cu sânge rece, deşi drumul le este des­chis, prin împrejurarea tocmai menţionată.