Liberalii în România

Am avut multă vreme ezitări în a face public ce urmează, pentru că mă feresc să atac numai de dragul de a ataca. Reţinerea este sporită de faptul că – prin mersul expunerii – voi dezbate mo­men­te din istoria noastră pe care liberalii şi le arogă cu un aplomb cu atât mai mare cu cât repre­zin­tă ja­loa­ne de maximă importanţă în progresul şi afirmarea poporului român şi a ţării lui.

Acum, însă, mi s-a cristalizat părerea că trebuie neapărat să dau curs iniţiativei, conştient şi de con­secinţe. Mă hotărăsc greu să iau o atitudine radicală; o fac când ajung la limita saturaţiei. E lesne de dedus că aici mă aflu în aceste ultime zile înainte de referendum, când am fost pur şi simplu şo­cat văzând cum din cadrul P.N.L. se răspunde la argumente cu insulte dintre cele mai josnice şi cu ab­sur­di­tăţi.

Precizez că îmi plănuiesc să termin acest articol înainte de 19 mai 2007, în primul rând pentru a în­lătura eventualele acuze că am lovit într-un organism deja căzut; revenirea preşedintelui Traian Băsescu este foarte probabilă – dar nu certă, bineînţeles. De aici rezultă că îmi asum, totuşi, un risc; chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, mentalitatea dictatorială a şefului P.N.L. – ca şi a acoliţi­lor şi a aliaţilor lui – îi poate afecta pe cei care ţin să îşi păstreze verticalitatea.

O altă precizare care se cuvine făcută încă în preambul este că nu mă definesc drept un simpa­ti­zant al d-lui Băsescu. Există destule – şi în trecut, şi în prezent – care îmi determină o atitudine cri­ti­că faţă de domnia-sa. Trec peste rolul jucat în vremea lui Ceauşescu (rol pe care vrea să-l minima­li­zeze, desigur), fiindcă mai relevant – inclusiv pentru această expunere – mi se pare să punctez că a con­­tri­buit la deteriorarea imaginii României după aderarea la UE, prin cantonarea în refuzul de a-l ac­­cep­ta pe Adrian Cioroianu ca ministru de externe. (Nu că ar fi extrem de merituos acesta; doar l-am văzut ca istoric. Totuşi, prin atitudinea sa, Traian Băsescu a aprofundat criza politică.)

Oricâte pete negre ar avea preşedintele, trebuie să ţinem cont – şi cu asta ajung la conflictul ce a provocat referendumul – că a fost ales personal, prin vot popular direct. Prin comparaţie, parlamen­ta­rii sunt majoritatea nişte anonimi – ajunşi acolo la grămadă, pe lista formaţiunii politice pe care a pre­ferat-o fiecare alegător. Ce să mai spunem de primul-ministru, care este numit – chiar de către pre­şedinte (care – să nu uităm niciun moment – este şeful statului)? Cu atât mai condamnabilă este a­titudinea lui Călin Popescu-Tăriceanu cu cât a fost efectiv suit în funcţie de către cel căruia i se îm­po­­triveşte astăzi; încă ţinem minte că P.S.D. a obţinut procentajul cel mai mare la alegerile din 2004. Indiferent de această împrejurare, e de netăgăduit că primul-ministru se află pe o poziţie in­fe­rioară, deci i se poa­te atribui o parte covârşitoare din vină în situaţia când conflictul său cu preşe­din­tele duce la pierderi de milioane de euro pentru ţară, prin reticenţa firească a celor din Uniunea Eu­ropeană în a sprijini un asemenea nou partener. În plus, fiind – ca lider al P.N.L. – principalul res­­pon­sabil pentru suspen­da­re, a împovărat poporul cu încă 17 milioane de euro – costul referen­du­mu­lui. (Cred că e de bun-simţ să condamn doar votul parlamentarilor liberali, menit a satisface or­go­­liul şe­fului lor. Găsesc normal ca P.S.D. şi P.R.M. să fie anti-Băsescu, dacă aşa au fost şi la ale­geri. Cât despre UDMR, e clar că are interesul să slăbească statul român ­– şi o face de câte ori i se i­veş­te o­ca­zia. În rest, Partidul Conservator – uzurpatorul unei denumiri cu tradiţie la noi – şi PIN nu con­tează, oricâte tentative de a-şi da importanţă au.)

Subliniind – nu se poate altfel – că, în ochii multora, Tăriceanu a nesocotit in­te­­resele naţionale şi în alte împrejurări (e destul să amintesc situaţia penibilă în legătură cu no­mi­nalizarea lui Vos­ga­nian la funcţia de comisar european, abandonarea moştenirii Gojdu sau scandalul stârnit de donaţia că­tre maghiari a unei zone respectabile din centrul României), ajung la prima idee majoră pe care o doresc neapărat împărtăşită: actele din prezent ale premierului (adaug stilul dicta­to­rial de a-şi con­du­ce partidul) sunt oglinda tipologiei sale (nu-i pot spune caracter), încadrându-se perfect într-o bi­o­gra­fie pe care trebuie să o punctez mai jos.

Din student repetent ajunge cadru didactic universitar, în timpul regimului ceauşist. E imposibil să nu legi această ascensiune de căsătoria cu fata unui general de securitate – fapt încă prezent în me­moria multora, în ciuda eforturilor de a-l trece sub tăcere. (Actuala doamnă Tăriceanu este a pa­tra – ceea ce iarăşi spune destule.) Nu mă îndoiesc că tot tata-socru l-a făcut mare om de afaceri în vremea în care locul firesc pentru un tânăr liberal adevărat era în Piaţa Universităţii. (Nu îmi amin­tesc exact, dar e de bun-simţ să presupun că deja intrase în acel partid prin tatăl său vitreg, Dan A­me­deo Lăzărescu. Relativ recenta deconspirare a acestuia ca turnător mă duce spre ipoteze şi mai si­nistre în privinţa lui Tăriceanu. Cred, totuşi, că e suficient să mă cantonez pe fapte.) După ce se nu­mără printre creatorii P.N.L.-aripa tânără, scindând astfel partidul lui Câmpeanu, este amestecat în scandalul SAFI, obţinând profituri considerabile după prăbuşirea frauduloasă a acestui fond.

Cu credinţa că am prezentat destule elemente pentru imaginea lui Tăriceanu, trec la o altă etapă a expunerii, în care îmi susţin teza că un atare personaj nu face notă discordantă între capii liberali din România post-ceauşistă. (Aici sunt dator să spun că mă gândeam – inclusiv în ti­tlu – să folosesc sin­tagma „liberalii români“. Atent la nuanţe cum sunt, e clar că trebuie să o evit; e deplasat să consi­deri buni români asemenea indivizi.)

După surprinzătoarea (pentru mine) reînfiinţare din decembrie 1989, au dus o politică ezitan­tă fa­ţă de Iliescu şi ai săi – spre deosebire netă de ţărănişti, cu care – teoretic – trebuiau să fie pe ace­leaşi poziţii în privinţa combaterii regimului comunist şi a stâlpilor săi. Ca şi cum asta n-ar fi fost des­­tul, s-au repezit să se alăture guvernului F.S.N., după amplu contestatele alegeri din 20 mai 1990. Oricât s-ar fi pretextat – şi atunci, şi acum – că acest gest era în interesul imaginii României ca tânără democraţie, cei care nu suferă de exces de naivitate sunt conştienţi că mobilul pentru o a­se­me­nea pactizare a fost unul singur – şi, din păcate, constant şi pretutindeni întâlnit la politicienii de aici: ciolanul.<

În ce priveşte activitatea de mai apoi a liderilor liberali, doresc să reliefez doar esenţialul – şi pen­tru că amănuntele sunt, în general, cunoscute. Când au avut indicii serioase că Ili­escu şi acoliţii lui nemulţumiseră populaţia într-atâta încât era improbabil să păstreze puterea, au reapărut – „fecio­rel­nic“, dacă îmi e permisă formularea – alături de ţărănişti, în Convenţia Democratică. În timp ce a­ceştia din urmă au plătit greu pentru eşecul guvernării, P.N.L. a reuşit să facă în aşa fel încât să ră­mână în parlament – platformă de lansare cu seninătate într-o nouă campanie electorală, de această da­tă alături de Partidul Democrat, ramură a fostului F.S.N. Concluzia o văd unică: încă o dată se de­mon­strează că e nemuritor Caragiale, cu al său „…cu toate partidele, ca românul impar­ţi­al“ – re­mar­­că potrivită pentru întreaga clasă politică dâmboviţeană, de altfel.

N-aş vrea să se creadă că am omis până aici noul P.L.D. din motivul că am o viziune diferită a­su­pra lui. Dimpotrivă: din moment ce provine din P.N.L., îi păstrează caracteristicile. Nu se poate alt­­fel, cu Stolojan (fost şef al direcţiei valută din Ministerul de Finanţe sub Ceauşescu – deci cel pu­ţin colonel de securitate) sau Valeriu Stoica – implicat în adopţii dubioase. Cu asemenea asociaţi, e clar că Mona Muscă devine o persoană cu trecut aproape onorabil – ca „simplă“ turnătoare.

Să admitem că liberalii post-ceauşişti nu au făcut notă prea discordantă în peisajul politic al a­cestor vremuri. Mai neplăcut (şi grav, totodată) – nu numai pentru ei – este, însă, că rădăcinile unei a­se­menea atitudini se pot observa într-un trecut de care sunt mândri, cel mai adesea. Guţă Tătărăscu a fost ultimul ministru necomunist care a părăsit guvernul format în urma alegerilor frauduloase din 1946 – însă numai când a fost dat afară. În treacăt aş aminti şi de Armand Călinescu – prezenţă con­sta­ntă în camarila Elenei Lupescu.

În aceste condiţii, vrând-nevrând începi să-ţi pui întrebarea cât este de fondată împăunarea libe­ra­lilor cu realizări epocale ale istoriei noastre moderne – mai presus de toate fiind, desigur, făurirea României Mari. (După cum cred că s-a remarcat, până acum m-am dus înapoi pe şirul anilor; e, în­să, momentul să trec la ordinea cronologică – mai ales datorită semnificaţiei celor pe care le voi lua în discuţie.)

Înainte vorbeam de un titan al literaturii noastre. Acum îl voi evoca pe altul – strălucit şi în ga­ze­tăria politică. Fragmentul din „Scrisoarea a III-a“ care începe cu „Au de patrie, virtute, nu vor­beş­te liberalul“ capătă cu atât mai multă greutate cu cât lui Eminescu i s-ar putea imputa multe, dar nu că n-ar fi fost patriot în cel mai înalt grad. E de adăugat că nu numai neegalatul poet îi numea, în e­pocă, pe liberali „roşii“. Asocierea, prin această culoare, cu cei care aveau să o adopte ulterior este fa­cilă – însă din toate punctele de vedere. Astfel, ar fi profund greşit – şi o manifestare crasă de rea-voinţă – să afirmăm că liberalii secolului XIX ar fi jucat la noi un rol asemănător cu al co­muniştilor din secolul XX. În schimb, aş atrage atenţia (dacă e nevoie) că independenţa ne-am cu­cerit-o sin­guri, prin vitejie şi jertfă militară, deci nu ne-a fost oferită de ruşi – cum se angajaseră când Ion C. Bră­tianu le-a acordat permisiunea de a traversa teritoriul ţării. (De altfel, cum ia­răşi se ştie, după răz­bo­iul în cauză aceiaşi ruşi ne-au luat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, pe baza unui tratat de pa­ce la negocierea căruia României – prin importantul politician menţionat – nu i s-a permis partici­pa­rea. A­şadar, această pierdere nu i se poate imputa lui, mai ales că a readus Do­bro­gea la ţara-ma­mă, ci ma­rilor puteri – dintre care Rusia a dat una din primele mărturii a cât de ne­­fastă este pentru noi ve­ci­nătatea cu ea.)

Nu pot încheia analiza momentelor mai importante dinainte de Marea Unire fără a (re)aminti că liberalii au aderat cu entuziasm la reprimarea răscoalei din 1907, ceea ce face să nu mai conteze da­că erau sau nu la guvernare.

Am consemnat înainte că principalul merit pe care şi-l arogă P.N.L. în istoria noastră este că „a făcut România Mare“ (ca să preiau o expresie des folosită). Aceasta se confirmă la o privire de an­sam­blu, dar există unele aspecte care – după părerea mea – merită o analiză mai aprofundată. Ce tre­buie subliniat chiar de la început este că, prin participarea la primul război mondial alături de An­tantă, se puteau dobândi – cum s-a reuşit în final – Transilvania istorică (în care includ Banatul) şi Bucovina. Basarabia a revenit la patria-mamă pentru că între timp în Rusia se instaurase regimul so­vietic, iar acesta scosese ţara din conflictul internaţional; ulterior, la conferinţele de pace, era firesc să nu i se accepte vreo pretenţie, mai ales că Anglia şi Franţa erau deja implicate în lupta pentru în­lă­turarea bolşevicilor. (Nimeni nu mai vorbeşte astăzi despre Cadrilater, aşa că îl omit şi eu.)

Când se afirmă că liberalii au făcut România Mare (repet expresia, fiind clasică), aproape auto­mat vine în prim-plan Ion I.C. – sau Ionel – Brătianu. Participarea lui la evenimentele care au dus la desăvârşirea statului naţional îşi pierde, însă, din strălucire dacă o diseci în amănunt. Nu trebuie ui­tat că, la începutul războiului, România era aliată cu Germania – ţara natală a lui Carol I. Prin urma­re, rămânând neutri – prin ponderea liberalilor în consiliul de coroană din august 1914 – ne-am în­că­lcat obligaţiile. Ionel Brătianu ar fi dorit încă de atunci intrarea în conflict de partea cealaltă, însă – evident – nu putea să se impună chiar într-atâta; era destul că venerabilul rege se dovedise încă o da­tă mai bun român decât mulţi dintre cei născuţi aici. A trebuit, deci, să ajungă la tron Ferdinand pentru ca – uzând şi de influenţa reginei Maria (ataşată – firesc – de Marea Britanie, patria ei; alte co­mentarii nu fac) – im­por­tantul politician să-şi pună în aplicare inten­ţii­le. Nu mă opresc la aspec­te­le discutabile, cum ar fi dacă la Bucureşti se dorea – precum în Ungaria – „Ardealul fără ar­de­leni“ (iarăşi o expresie arhicunoscută) sau dacă atacul peste Carpaţi s-a justificat din punct de vede­re mi­li­tar mai mult decât pătrunderea în Bulgaria (aflată alături de Germania şi Austro-Ungaria), pen­tru a fa­ce joncţiunea cu trupele generalului Sarrail, aflate la Salonic. În schimb, trebuie să relie­fez proasta do­tare a armatei române, nepregătită pentru un conflict de anvergură – ceea ce s-a vădit când s-a con­fruntat cu germanii. Condiţiile grele pe care le cunoaştem cu toţii – şi în care devin cu a­tât mai stră­lucite faptele de arme – au fost agravate de delapidările cu care suntem obişnuiţi şi as­tăzi. De aici au apărut „îmbogăţiţii de război“ – care trebuie să fi fost în mare parte liberali, deoare­ce ei deţi­neau industria din acea vreme, atâta câtă era.

E drept că nu un guvern P.N.L. a încheiat pacea separată cu Germania când aceasta aproape că ne zdrobise, însă acea împrejurare a determinat în mare măsură ca Ionel Brătianu să facă destulă vre­me an­ti­cameră la Clemenceau şi alţi politicieni importanţi când s-au semnat tratatele de pace post­belice. Şansa noastră a venit din partea S.U.A. – cum pare să fie şi în prezent: Transilvania s-a u­nit cu Ro­mânia pe baza dreptului la autodeterminare al popoarelor, postulat de preşedintele Wilson. Având în min­te acest important aspect, mi-am pus întrebarea dacă au fost cu temei atâtea sa­crificii şi ase­me­nea oscilaţii (blând spus) în politică. (S-ar putea argumenta că interesul naţional jus­tifică orice, însă atitudini precum cele menţionate au – când se face un bilanţ – efecte mai degra­bă negative pentru imaginea de ţară şi popor.) Pe baza aceluiaşi principiu al autodeterminării s-au for­mat Cehoslo­vacia, Polonia şi Iugoslavia. Dacă ultima a fost o alcătuire forţată, iar cea de-a doua a­vusese o parte (chiar cea principală, aş zice, din moment ce cuprindea şi Varşovia) înglobată de ruşi, terito­riul celei dintâi aparţinuse în întregime Imperiului austro-ungar.

Revenind la România şi liberalii ei, nu se poate trece cu vederea că, imediat după ce au văzut re­a­lizată Marea Unire (în 13 decembrie 1918 – ca să fiu exact), au tras fără reţinere în cei care le ce­reau să îşi onoreze promisiunile la intrarea în război.

Cu toate cele consemnate, se cuvine să recunoaştem că liderii liberali de astăzi nici pe departe nu se ridică la nivelul faimoşilor lor predecesori. Dacă stăm bine să ne gândim, termenii indicaţi de i­niţialele P.N.L. nu au acoperire. Partid nu este, ci o gaşcă de profitori (la vârf, bineînţeles; păcat de membrii oneşti – şi nu mă îndoiesc că sunt destui). Cât este de naţional am arătat când m-am referit la preşedintele său, Tăriceanu. În fine, dacă în perioada marilor Brătieni liberalismul putea fi super­pozabil peste un capitalism sălbatic, dacă aceasta era situaţia mai peste tot, acum nu mai intră în dis­cuţie aşa ceva.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că m-aş bucura ca P.N.L. în ansamblu să fie grav afectat ­– even­tual să aibă soarta ţărăniştilor, cum mulţi doresc – după în­tă­ri­rea prin referendum a poziţiei preşe­din­­telui Bă­sescu. Consider, însă, că ar fi de dorit ca membrii săi de bună-credinţă (numeroşi – îmi re­pet con­vingerea) să aibă forţa necesară pentru a impune o schimbare radicală, ducând spre libera­lis­mul contemporan. Partidul ar fi astfel un deschizător de drum pentru grupări care să ilustreze cu adevărat social-democraţia sau creştin-democraţia. Până acum – afirm a nu ştiu câta oară – nu am văzut în România post-ceauşistă decât fripturism şi goană după ciolan.