Două veşti proaste

A doua jumătate a lui 2007 mi-a adus în plan personal o lovitură care parcă a atras altele, în di­verse domenii.În 30 decembrie mi-am zis că am parte de o încheiere în ton cu această perioadă, când am luat cunoştinţă de evenimentele despre care scriu acum. Atât de neplăcut m-au impresionat încât am ajuns să-mi doresc ca aceasta să fi fost într-adevăr încheierea, deci să nu apară ceva şi mai rău, care să afecteze direct familia mea sau pe mine. Pesimismul profund mi-a fost infirmat, aşa că am putut dedica sfârşitul şi începutul de an redării în scris a ultimei mele preocupări din acest nu toc­mai bun 2007.

Dacă prima dintre veşti a avut o răspândire mai largă, referindu-se la desemnarea principesei Mar­gareta drept succesoare la şefia casei regale, cea de-a doua este – aparent – de interes doar pen­tru Cluj: revenirea lui Andrei Marga în funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai. Am aceste o­pinii şi pentru că am auzit totul la un post de radio local, iar apoi am observat că gestul regelui Mi­hai a fost reflectat atât pe posturile de televiziune, cât şi pe Internet. Pentru mine, însă, ele au cam a­ceeaşi importanţă, asociindu-se şi în privinţa concluziei ce am extras-o: societatea românească nu a făcut paşi spre decenţă (ar fi prea preţios să vorbim de moralitate) în acest prim an de apartenenţă la Uniunea Europeană. Se va înţelege mai clar ce vreau să spun – aşa sper, cel puţin – după ce voi face consideraţii asupra celor două fapte de viaţă evidenţiate. Îmi dă o consolare amară că nu sunt singu­rul cu o impresie complet defavorabilă asupra acţiunii regelui – mai ales în ce priveşte implicaţiile ei. Am remarcat pe Internet o reacţie promptă de acest gen, şi sunt aproape convins că vor apărea co­mentarii şi la adresa lui Marga atunci când manevra lui va deveni cunoscută.

Să nu amestecăm, însă, cele două evenimente, chiar dacă – aşa cum avansam – au ceva semnifi­cativ în comun: demonstrează încă o dată că ascensiunea în România post-decembristă este măcar pu­ternic favorizată de lipsa oricărui scrupul, dacă nu chiar e factorul fundamental acesta. Convins fiind că e contraproductiv să o lungeşti prea mult cu consideraţiile generale sau colaterale, mai spun atât: voi începe cu întâmplarea din care doar răzbate – în chip de consecinţă ipotetică – trăsătura scoa­să în relief la începutul acestui aliniat. În plus, numai el a avut răsunet deocamdată ­– cum am a­ră­tat.

Voi comunica fără preambul ce mă frământă: gestul lui Mihai I îi deschide lui Radu Duda un drum comod spre titlul de rege. Îmi este clar că principesa Margareta l-a luat de bărbat din atracţie fizică. E foarte posibil şi să fi avut misiune să o cucerească, pentru ca astfel să se infiltreze în fami­lia regală; continui să cred că e fiu de securist, aşa cum afirma Academia Caţavencu (care s-a înşelat ra­reori, fiind – după mine – ramura progresistă a Securităţii). Oricum, chiar dacă accept varianta cea mai vehiculată (că e fiu de doctor din Iaşi), tot rămâne faptul cunoscut că tatăl său era în anturajul lui Iliescu, când acesta era prim-secretar. În plus, un raţionament elementar (pentru cei care am trăit acele vremuri) ne spune că nicio meserie nu excludea posibilitatea de a fi şi turnător sau ofiţer la Se­cu­ritate. Cert este că, folosindu-se de experienţa de actor de mâna a doua în oraşul natal, Radu Duda a obţinut ce şi-a propus: căsătoria, apoi titlul de prinţ – conferit de şeful Casei Hohenzollern. E les­ne să prespun că a căpătat acea demintate cu sprijinul soţiei – şi, de aici, că ea îl va asocia la tron, o dată devenită conducătoare a casei regale.

Cum ne dăm seama cei lucizi, nu se pune în mod real problema ca Duda să ajungă vreodată e­fec­tiv rege al României; totuşi, chestiunea de principiu rămâne, însoţind alte pete negre din activita­tea lui Mihai, pe care acum am prilejul să le scot în evidenţă. Am de gând să mă refer exclusiv la ce s-a întâmplat recent, observând că acţiunea din 30 decembrie 2007 este – deocamdată – ultima dintr-un şir de întreprinderi percepute ca manifestări de dispreţ de către mulţi români, în amestec cu cara­ghioslâcuri.

Cuvântul „dispreţ“ este, poate, prea tare, dar – oricum – ce voi aduce în discuţie nu are darul să îl apropie pe Mihai de poporul despre care vrea să creadă că este al lui. Aş zice că lipsa de conside­ra­­ţie începe cu sine însuşi: cum să accepte să dea mâna cu Iliescu şi Năstase şi să primească onoruri de la ei, după ce l-au alungat din ţară când a dorit să meargă la Curtea-de-Argeş? Refuz să cred, chiar dacă – după cum se vede – nu am părere bună despre el, că s-a pretat la aceasta ca apreciere pentru că guvernarea P.D.S.R. i-a restituit o bună parte din avere. Sigur este că nu recep­tez favora­bil acceptul (dacă n-o fi fost dorinţa) de a primi înapoi bunuri ale statului român. Încă din noaptea de 22 decembrie 1989, când am auzit pentru prima oară de „restitutio in integrum“, m-a a­pu­cat con­sternarea, gândindu-mă că nu pentru a restaura starea de lucruri interbelică se sacrificaseră ti­nerii. I­deea îmi persistă cu aceeaşi forţă, pentru că voi considera cât voi trăi că zilele răsturnării lui Ceau­şescu au fost cele mai măreţe din viaţa mea; de aceea le-am dedicat şi multe rânduri scrise. În plus, cineva care vrea să redevină simbolul naţiei (şi avea şanse enorme, luând în considerare con­stanta debusolare din aceşti 18 ani) trebuia să contribuie dezinteresat la progresul ei, nu să îi ia din a­vut.

Aceasta este latura mai tristă, dar trebuie să mă ocup şi de latura de comic (amar – din păcate): că vrea să se afle în treabă. N-ar fi mare lucru repetatele comunicate începute cu exclamaţia „Ro­mâni!“, de parcă l-ar băga în seamă un număr mare dintre noi; mai nou, însă, îmi pare că emite pre­tenţii să se considere persoană oficială. În astfel de împrejurări are uneori parte de reacţii meritate, cum a fost la recepţia dată în cinstea fotbaliştilor, pentru calificarea la turneul final european din 2008. Antrenorul Piţurcă a declinat invitaţia, motivând printr-o răceală. Mesajul e clar – şi mă face să îl apreciez ca om la fel de mult ca pe plan profesional.

În ce provoacă măcar zâmbete aş putea încadra faptul că – semnând actul pentru Margareta – a dat, zic, o mărturie de scleroză, în­călcând Con­stituţia din 1923, care – bănuiesc, dar nu ştiu precis – sta­­bileşte şi pentru România le­gea salică, deci acces la tron numai pentru bărbaţi. A intervenit şi tea­tralul: gestul l-a făcut exact la 60 de ani (inclusiv ora) de când a fost forţat să abdice. Toate acestea le consider, însă, amănunte. Aşa se face că mai degrabă simt nevoia să împărtăşesc – în context – e­voluţia poziţiei mele faţă de for­mele de guvernământ. Până târziu (deci mult după apusul comu­nis­mu­lui) am fost categoric repu­bli­can, având convingerea că nimeni nu merită vreun drept – cu atât mai puţin să fie în fruntea unei ţări – prin naştere. Apoi, am lăsat-o mai moale când am auzit că, în An­glia, regina-mamă a urmărit parada în cinstea a 50 de ani de la victoria în cel de-al doilea război mon­dial exact de la acelaşi bal­con al Palatului Buckingham din care primise – ca soţie a regelui – de­­filarea trupelor învingătoare. Atunci mi-am dat seama de latura pozitivă a monarhiei: chezăşie de con­tinuitate, deci de stabilitate. În condiţiile concrete ale României, însă, nu mai pot fi decât repu­bli­can – în special de-acum încolo.

Dacă marea majoritate a românilor, nu numai din ţară (ba chiar adeseori cei de peste graniţă îmi par mai preocupaţi de ce se întâmplă aici), ar înţelege poziţia mea faţă de casa regală (chiar dacă nu ar aproba-o), nu cred că la fel e situaţia în legătură cu percepţia ce o am asupra lui Marga; probabil că se cunoaşte biografia sa după 1989 (ilustrativă şi ea), dar elemente pe care le consider re­levante se găsesc şi în perioada comunistă a existenţei lui. Se va vedea de ce am folosit această for­mulare; deocamdată mai am de făcut o precizare: când am început să scriu aici ştiam doar că este unicul candidat pentru postul de rector. Evident că probabilitatea de a fi ales era foarte mare, dar tot atât de clar este că nu aveam ceritudinea.

Acum o am, aşa că pot zice că a adăugat la biografie un element în ton cu ea – cum, de altfel, se întâmplă la mai toată lumea. (Iniţial voiam să fac o legătură suplimentară cu Mihai I şi ai lui, dar mi-am dat seama că nu se cuvine să restrâng un fenomen atât de răspândit la noi; extrem de puţini sunt cei care se schimbă radical în urma unui eveniment cu răsunet personal sau general.) Cum a­van­­sam, voi accentua pe ce ştiu din existenţa lui Marga în timpul regimului trecut, prezentând – bi­neînţeles – cu deosebire aspectele de care sunt sigur. Totuşi, nu voi trece peste zvonuri, pentru că – aşa cum se va vedea – nu am motive să le consider lipsite de temei, având în vedere şi sursa.

Să o luăm pe rând. În anul II de facultate (medicină – precizez sub imperiul speranţei de a avea ci­­titori necunoscuţi încă, celilalţi ştiind bine ocupaţia din care îmi câştig existenţa), pentru examenul de socialism ştiinţific, am avut în bi­bliografie o lucrare despre Lenin, în care acest Marga figura drept al doilea autor, după Vera (potri­vit nu­me!) Călin. Desigur că, având ca specialitate filozofia, să zicem că ar avea cum să justifice ce a făcut în trecut, mai ales că există tendinţa generală de a mi­ni­maliza activităţile de atunci (dacă nu se pot tăinui), în cadrul tezei diversioniste despre desuetu­di­nea anticomunismului. Totuşi, mă gân­desc că un om de bun-simţ nu devine brusc pro-occidental şi sus­ţinător al valorilor de acolo după ce a elogiat clasicii marxismului. Cam la fel se întâmplă cu Ste­lian Tănase, iar noi, cei care ţinem la o conduită acceptabilă, n-avem decât să ne ducem la mănăstire – mai potrivită cu structura noastră.

Revenind de la divagaţie, nu mă pot abţine să adaug ceva aflat de la alt cadru didactic al uni­ver­si­tăţii clujene care s-a ocupat cu marxismul: Marga s-a implicat puternic şi în activitatea U.T.C., pen­tru promovări pe linie politică, dar mai interesant este că – devenit ginerele unui grangur de la par­tid – încasa câte-o palmă de la socrul său, dacă nu era cuminte, după care – pe acelaşi şablon de com­portament – plângea.

Nu am luat cunoştinţă de acest episod decât mult după ce se plantase fără cea mai mică reţiuere în fruntea Universităţii Babeş-Bolyai, pretinzând – presupun cu putere – şi consideraţie, în primul rând pentru capacitatea profesională. Nu cred că trebuie să adaug că s-a purtat ca şi cum s-ar fi năs­cut în 22 decembrie 1989 sau ar fi luptat cu dârzenie contra regimului ceauşist. Ce conta că nu exis­t­au nici minime indicii în acest sens – ba chiar dimpotrivă?

Asemenea atitudini, însă, au fost şi sunt atât de frecvente încât intră în domeniul banalului. Mă fe­­resc de aşa ceva, altă constantă a mea fiind năzuinţa spre corectitudine. Astfel, mă simt dator să con­semnez că nu pot contrazice foarte răspândita părere că Marga are calităţi de manager. Totuşi, e­le nu mă impresionează, pentru că le văd derivând dintr-o caracteristică a sa: e descurcăreţ. Mai de­grabă de aşa ceva este vorba; a ştiut să aducă bani în universitate şi să o asocieze cu prestigioase in­stituţii şi personalităţi. În această a doua categorie, cel mai impresionant exemplu pentru mine este cardinalul Joseph Ratzinger. (Se poate specula că acest Marga are şi fler.) Bine măcar că actualul pa­pă Benedict al XVI-lea nu i-a dat pe deplin girul, evitând să vină personal pentru a i se decerna ti­tlul de doctor honoris causa. (În schimb, a venit regele Mihai – şi a fost o adunare cu mare pompă. Comentariile – pe lângă că ar jigni capacitatea intelectuală a eventualilor cititori – ar lungi şi mai mult aceste notiţe.)

A fi un bun manager presupune mult mai mult decât să ştii să te descurci, şi aceasta s-a dovedit cu prisosinţă în cazul personajului la care mă refer. Cât a fost ministrul învăţământului a generat ha­os – pe care l-am resimţit cu putere, fiul meu fiind elev. E destul să pomenesc de înlocuirea te­ze­lor cu lucrări care nici extemporale nu erau (şi li s-a schimbat şi ponderea în medie – un sfert, în loc de jumătate) sau de săptămânile de repaus în mijlocul semestrelor (şi cu trimestrele a terminat), de le mai trebuia copiilor o săptămână să îşi recapete concentrarea. Astfel s-a ajuns să apreciez un mi­nis­tru P.D.S.R.-ist: Ecaterina Andronescu – dat fiind că a restaurat situaţia în privinţa tezelor şi mi­ni-vacanţelor. Îmi impun să o ţin minte pentru asta, şi nu pentru că spăla eprubetele Elenei Ceau­şescu – fapt pe care l-am aflat mai târziu, de altfel.

Chiar dacă nu par legate de subiect asemenea remarci maliţioase (pe care nu ezit să le fac dacă mi se iveşte ocazia), nu consider – totuşi – că sunt deplasate; totul e să se ţină cont în ce context vreau să plasez evenimentele care m-au impresionat atât de neplăcut încât am trecut peste orice mă împiedica a-mi aşterne gândurile pe hârtie. Se nasc, însă, şi conexiuni de alt gen care îngreunează menţinerea unei liniarităţi a expunerii. Una dintre ele izvorăşte din dovedita capacitate a lui Marga de a face bani. Evident că aceasta nu e de condamnat în sine, dar are uneori exteriorizări scandaloa­se (de aşteptat, poate, având în vedere profilul de ansamblu al celui care o deţine), care până la urmă duc la rezultat contrar celui dorit. Astfel, a acaparat sala Casei Universitarilor, unde audiam Filar­mo­nica – singura instituţie cultural-artistică din oraşul meu care se menţine de peste 25 de ani la nivel european. Acum dă concerte pe unde apucă – inclusiv în cadrul prestigiosului festival „Toam­na muzicală clujeană“. (Deocamdată e găzduită de Casa de cultură a studenţilor, unde a avut loc şi ma­nifestarea tocmai pomenită, dar condiţiile sunt jalnice.) Sala adjudecată de Marga stă mai mult goa­lă în prezent, de vreme ce chiria este exorbitantă.

Desigur că, atunci când te referi la acest individ, nu poţi să îi omiţi activitatea politică post-de­cembristă. N-ar mai trebui să subliniez că fostul politruc şi clănţău marxist-leninist s-a dus direct la ţărănişti (că l-au primit, chiar că iese din cadrul subiectului). Nu doresc neapărat nici să comentez cât se potriveşte cu el a­ceastă afiliere – ca şi fuga la liberali după prăbuşirea celorlalţi. Vreau, însă, să împărtăşesc o observaţie: limbajul căutat nu reuşeşte să îi estompeze expresia feţei, care trădează mai mult decât duritate.

Dacă aceasta este o impresie personală, nu la fel aş eticheta cramponarea lui de putere, având în vedere că se dovedeşte prin fapte. Imediat ce a trebuit să renunţe – prin statut – la funcţia de rector, a înfiinţat Consiliul academic, în fruntea căruia – bineînţeles – s-a pus. Nefiind în in­te­riorul univer­si­tă­ţii, nu pot spune cu precizie că tot Andrei Marga a rămas conducătorul ei, dar e clar că am moti­ve serioase să bănuiesc aşa, chiar dacă însăşi denumirea organismului amintit spune că are compe­ten­ţe exclusiv în plan profesional. Acum, probabil, el poate să dispară, căci nu mai e de folos.

Iată, deci, cum am trecut pragul dintre ani. Mă gândesc în aceste zile că nu aşteptam minuni de la primul an ca membri ai Uniunii Europene, dar nici să meargă totul exact la fel. Ca autor, aceasta îmi prinde bine: nu îşi pierd actualitatea cele scrise de mine acum 2-3 ani despre societatea româ­neasc­ă. Totuşi, nu pot să consider asta o compensaţie – sau măcar o consolare – pentru persistenţa lipsei de perspectivă, care duce la reducerea şi mai accentuată a speranţei de a apuca să trăiesc într-o ţară europeană nu doar prin aşezare.