Tom Gallagher şi românii

Din câte îmi amintesc, am dat întâmplător peste o luare de poziţie a domniei-sale. Nu mai ştiu da­că era un interviu sau un articol, însă e sigur că autorul mi-a câştigat pe loc simpatia şi considera­ţia. Aşadar, e de prisos să mărturisesc că am avut o surpriză plăcută când soţia mi-a adus cartea „Fur­tul unei naţiuni. România de la comunism încoace“. (Trec şi subtitlul, ca să fiu exhaustiv; e sin­­gu­ra dată, mai ales că nu e menţionat când se face referire la ea.) De îndată ce am în­ce­put să o ci­tesc, gama sentimentelor a devenit mai largă; astfel, încă de atunci am hotărât să îi tra­tez conţinutul.

Între timp am menţionat idei din această carte în alte articole sau lucrări mai ample. Îmi dau, to­tuşi, seama că nu e suficient, de vreme ce mi se pare extrem de grăitoare şi instructivă. O găsesc cu a­tât mai valoroasă cu cât reflectă ideile cuiva care a trăit întotdeauna într-o democraţie autentică şi – mai presus de asta – este un adevărat prieten al românilor; aş zice chiar că ne iubeşte mai mult decât ne iu­bim noi înşine. (Sub acest aspect nu constituie un unicat, ce-i drept.) Cunosc că profesorul Gal­lagher are şi alte cărţi legate de poporul şi ţara cărora le aparţin, însă pe aceasta o consider esenţială, ghidându-mă şi după titlu – semnificativ, după părerea mea.

Când m-am apucat de acest comentariu, am avut cu deosebire în vizor să nu mă iau după ce s-a scris până acum – ceea ce mi se pare firesc. (O dată ce lansezi o lucrare, indiferent în ce domeniu, e de la sine înţeles că trebuie să aduci elemente originale – cel puţin după mine. S-ar putea, însă, ca şi a­cest punct de vedere să aibă în el o notă distinctivă, judecând după relativ numeroasele situaţii în care aşa-zişii autori preiau cele elaborate de alţii şi le trâmbiţează în chip de idei proprii. Nu detali­ez, pentru că nu ţine de ce mi-am propus.) Cu aceasta în gând, am căutat pe Internet (neavând timp să mă duc prin biblioteci) ce s-a scris despre această carte a lui Gallagher. Cred că m-am informat su­ficient de amplu, aşa că îndrăznesc a afirma că – după ce am studiat ce mă interesa – am conştiin­ţa împăcată că nu merg pe drumuri gata bătătorite. Am găsit, în general, referiri cu totul sumare, al că­ror laconism este dat – cred – şi de neplăcerea autorilor de a se fi confruntat cu adevăruri despre ţa­ra şi poporul din care sunt(em) parte. Consider la obiect recenzia lui Matei Mar­tin, în „Cu­vântul“ nr. 1 (331) – ianuarie 2005. O reproduc parţial, şi pentru că îmi va sluji în conti­nua­re – nu ne­apărat ca să o adopt fără rezerve: „…portretul pe care profesorul britanic îl face Ro­mâniei şi e­li­te­lor care au condus-o este chinuitor de adevărat! Cartea lui Tom Gallagher nu vine cu nou­tăţi ab­so­lu­te, nici cu dezvăluiri şocante. Rezumată, ea ar putea fi redusă la doar câteva constatări simple şi prag­ma­ti­ce; multe dintre ele au fost deja vehiculate, în diverse forme, şi de observatori, şi de analişti po­litici de la noi. Dar felul în care le spune profesorul britanic – argumentat, tranşant, fă­ră cosme­ti­zări – dă a­cestor constatări o cu totul altă greutate: ele depăşesc stadiul de simple opinii de­ve­nind un an­sam­blu de analize pertinente. Pe de altă parte, fiind un observator străin – deci neimplicat, neutru – Gal­lagher are din start un capital de credibilitate de necontestat.“. Trebuie să adaug unele remarci ale Ru­xandrei Cesereanu din re­vista „22“ (nr. 791 – mai 2005): „Una dintre ideile directoare este aceea că nu străinii au fost cei ca­­re au distorsionat România, ci malformarea a fost internă (…) Viciile ro­mâ­neşti ar fi astfel urmă­toa­rele (ele nu sunt înşirate ca mărgele pe aţă, ci doar sugerate şi intuite): sus­piciunea, labilitatea, co­rupţia cronică («elita cleptocrată», cum o numeşte inspirat autorul, fiind o ca­racteristică a tuturor re­gimurilor politice care s-au perindat în spaţiul românesc), rivalitatea in­ter­nă. (…) Cercetătorul bri­ta­nic mai constată un fapt îngrijorător: acela că românii au fost adesea (de-a lun­gul istoriei lor) apţi să fie agresaţi de propriii lor conducători, acceptând această agresiune ca pe un dat (spre deosebire de alte naţii, precum ungurii sau polonezii), iar sentimentul civic a fost, de ace­ea, mereu firav“.

Aceste citate mi-au întărit ideea că nu voi copia pe nimeni; mai ales cel de-al doilea conţine divagaţii ale celei ce l-a scris. Desigur că voi reliefa şi eu unele din cele punctate în articolele men­ţio­nate; nu le pot ocoli, din moment ce ne definesc atât de bine ca popor (şi le simt din plin conse­cin­ţele). Intenţia mea este, însă, să pun accentul pe mo­­dul cum a tratat profesorul englez episoade a­le istoriei noastre contemporane care m-au captat în aşa măsură încât m-am oprit în scris asupra lor. (Nu vreau să se interpreteze precedenta frază ca izvo­rând dintr-un orgoliu hipertrofiat; nu am pre­ten­ţia de a mă pune în paralel cu un autor deja fai­mos. Altceva doresc să transmit: întrucât scriu în pri­­mul rând pentru mine, e de înţeles că reliefez ce mi se pare demn de aşa ceva.)

Se deduce, aşadar, că nu mi-am propus un fel de rezumat al cărţii – cu analiza implicită. Co­men­tarii şi speculaţii s-ar putea face foarte multe – începând de la titlul original. "Theft of a nation" are şi nuanţa de furt de la o naţiune – adică tocmai ce captează o ma­re parte din atenţia autorului. În ro­mâneşte această nuanţă nu este atât de clară, dar poate fi per­ce­pută; prin urmare, nu mai e nimic de adăugat aici. O altă precizare la care ţin, având în vedere că e posibil ca unii care vor da peste a­ces­te rânduri să nu fi citit cartea, este că se descrie situaţia doar pâ­nă în 2003-2004. În consecinţă, nu se poate găsi nimic despre actuala guvernare. Consideraţiile lui Gallagher, însă, ră­mân pe deplin valabile, bineînţeles; ar fi fost o adevărată minune să avem par­te de altceva decât pâ­nă acum, după cum va reieşi din afirmaţii pe care le voi reproduce şi pentru că mi-au dobândit acordul. (De altfel, el însuşi se menţine pe poziţia critică faţă de clasa politică românească, aşa cum s-a putut constata recent. Există un articol ilustrativ în „Ziua"' – inclusiv ediţia online.)

Ca să intru pe deplin în temă, se cuvine să adaug că – oricât l-aş preţui – nu se pune pro­blema să preiau de-a gata ideile autorului. Nu trebuie eu să accentuez cât este de apropiat de români (pen­tru a­ceas­ta, mai cu seamă, am cele mai bune sentimente pentru el – spun acum, dacă nu s-a în­ţe­les), însă are limita dată de faptul că ne priveşte, totuşi, din exterior. Unele părţi ale lucrării dau la i­vea­lă a­­cest aspect – care, însă, nu poate fi etichetat drept neajuns; evident că numai un român îi poa­te în­ţe­­le­ge deplin pe ai lui, plus că participarea afectivă la evenimentele descrise e cu totul alta dină­un­tru.

Ajungând aici (şi fără să mai fac referiri la subiectivitatea inerentă fiecăruia dintre noi), voi sub­linia că de neşters pentru mine (deci pe primele locuri în ierarhia amintirilor) sunt decembrie '89 şi marea mineriadă. (De altfel, lor şi intervalului dintre ele le-am dedicat o lucrare mai amplă, al cărei ti­tlu – „Cele şase luni“ – mi-a venit aproape automat.) E clar, deci, că voi pedala pe pasajele din car­t­ea lui Gallagher ce tratează aceste momente de cotitură.

Era normal să mă aştept la descrierea lor, însă am ajuns să pun pe acelaşi plan consideraţiile ge­ne­rale cu privire la societatea românească modernă şi contemporană, pe care le văd ca venind în com­­­ple­tarea unei idei ce o expusesem frecvent (dar rareori în scris): comunismul a fost aici mai săl­ba­tic decât în centrul Europei – şi a lăsat urmări mai puternice – pentru că s-a grefat pe o stare de lu­­cruri provenind dintr-o mentalitate de care se pare că nu vom scăpa, în ciuda a ce aş dori eu. Iată ce spune autorul: „În materie de expoatare, incompetenţă şi proastă folosire a resurselor naţionale, regimul comunist (1946-1989) a fost cel mai rău pe care l-a cunoscut vreodată România. Dar există multe dovezi care sugerează că el a intensificat tipare deja existente ale comportamentulu negativ în po­litică, introducând de asemenea altele noi.“.Este o afirmaţie în legătură cu ideea din chiar primele rânduri ale introducerii, născută din ana­li­za unui autentic clişeu autohton (şi prin vehicularea lui intensă, de vreme ce este ilustrativ pentru ten­din­ţa de a fugi de răspundere, cvasi-caracteristică alor noştri): poziţia la răscrucea intereselor (du­­blată de bogăţiile naturale – adaug aceasta, făcând parte integrantă din clişeul descris, chiar dacă nu se menţionează în lucrarea de care mă ocup) ne-a făcut să sacrificăm progresul pentru păstrarea fiinţei naţionale. Citez: „E greu de negat că România a suferit într-adevăr din cauza faptului că se a­flă într-o parte a lumii care a fost martora unor frecvente ciocniri între mari puteri, state locale şi chiar sisteme sociale rivale. (…) Dar, fără a ignora vicisitudinile pe care România le-a avut de în­frun­tat datorită poziţiei geopolitice sensibile, cartea aceasta va căuta să demonstreze că problemele pe termen lung care i-au paralizat şi i-au distorsionat dezvoltarea au avut în primul rând cauze inter­ne.“

Alineatul următor începe cu o altă teză interesantă – asupra căreia, recunosc, nu meditasem su­fi­cient de profund: „România nu şi-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei po­zi­­ţii cu un efort autentic şi susţinut de a îmbunătăţi situaţia şi perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult ca nişte supuşi decât ca nişte cetăţeni de regimurile de culori politice contra­stan­­te care s-au perindat.“. În paginile consacrate istoriei noastre între 1859 şi instaurarea comunis­mu­lui se aduc destule argumente în favoarea acestei afirmaţii. Găsesc că nu e lucrativ să le repro­duc; cu toţii ştim prea bine ce s-a întâmplat în 1907 – ca să dau cel mai izbitor exemplu (inclusiv pen­tru autor, din câte se poate deduce.) Există, însă, şi o scurtă prezentare a trecutului nos­tru înainte de prima Unire, unde mi-a captat interesul doar faptul că un englez a pătruns ce înseamnă fa­nario­tis­mul. (Sunt şi eu român; fac haz de necaz.)

Din introducere mai e de reţinut – după mine – comparaţia dintre România post-comunistă şi ma­joritatea ţă­rilor din America Latină. Nu trebuie să priveşti din afară (mai ales de pe poziţia unuia născut şi trăit o viaţă întreagă într-un loc unde primatul justiţiei – de la care porneşte cam totul – are vechi tradiţii) ca să conştientizezi acest adevăr; toţi cei de aici care ne-am străduit să dobândim ori­zont observăm că ţara prezintă mai degrabă caracteristici de republică bananieră decât de membru al Uniunii Europene – cum vom fi peste nici 2 luni. Profesorul Gallagher atribuie această stare de lu­cruri faptului că aici nu s-a putut înfiripa o democraţie autentică, substratul major fiind relevat mai sus.

Nu prea avem cum să nu acceptăm această idee a sa, însă cu totul altfel stă situaţia când aduce în discuţie perioada interbelică, punând un tranşant titlu de subcapitol: „Intelectualii României: duş­ma­ni ai libertăţii“. Sunt cel puţin discutabile referirile denigratoare la naţionalismul unor intelectuali cu simpatii legionare – în primul rând Mircea Eliade şi Nae Ionescu. Le găsesc cu atât mai surprin­ză­toare (ca să nu zic altfel) cu cât provin de la un reprezentant al unei naţiuni care numai prin cos­mopolitism nu s-a caracterizat. La ei, însă, e vorba – probabil – de demnitate naţională. Totuşi, ne­gând dreptul altor popoare la aşa ceva, ajunge tocmai la ce critică în subcapitolul al cărui titlu m-a şo­cat. Nu e locul aici să discut sorgintea mişcării legionare şi cât de xenofobă şi antisemită (aspect veş­nic sensibil şi alunecos) a fost ea în realitate, dar nu mă pot abţine să remarc că autorul omite cu bună-ştiinţă că atracţia tinerilor (inclusiv a multor capete extrem de luminate) către curentul lui Ze­lea-Codreanu a fost determinată de năzuinţa de a înlocui corupţia şi haosul care domneau şi atunci în România (la o altă scară, ce-i drept) cu ordinea. Am afirmat că se omite intenţionat această faţetă pentru că este tratată destul de amănunţit şi pertinent perioada după Marea Unire. (Există, totuşi, şi a­­ici afirmaţii greu tolerabile. Astfel, se spune că am căpătat 31, 5 % din teritoriul Ungariei. Pentru ci­­ne ar crede ca sunt hipersensibil la nuanţa jignitoare a termenului, voi reda un fragment aflat pe a­ce­eaşi pagină – 45, ca să fiu pe deplin exact: „O ţară altădată compactă devenise o entitate multi­na­ţio­nală, în care o serie de minorităţi alcătuiau nu mai puţin de 29,1 % din populaţie“. Sună ca o cu­nos­cută teză kominternistă – care, de altfel, a determinat scoaterea în afara legii a Partidului Comu­nist din România.) Dacă neglijează circumstanţele dezvoltării curentului legionar (având totuşi o­biec­­tivitatea să pună problema că a apărut sub influenţa revirimentului Germaniei şi Italiei, contra­pus la ce imagine ofereau Anglia şi Franţa), nu uită, în schimb, să lovească în naţionalismul anilor '40 cu argumente extrem de subţiri. În speranţa de a fi convingător, expune un citat din Eugen Io­nescu, reflectându-i concepţiile din 1945: „Cât de diferit ar fi fost totul dacă cei doi [Nae Ionescu şi E­liade] ar fi fost nişte dascăli buni […] Dacă Nae Ionescu n-ar fi existat… astăzi am fi avut o minu­na­tă generaţie de lideri cu vârste între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, aceştia au devenit cu toţii fas­cişti. El a creat România stupidă, înspăimântătoare, reacţionară.“. Nu ştiu dacă marele dramaturg şi-a amintit de aceste vorbe când a fugit de comunism sau când s-a autodeclarat „golan“ în timpul mani­fes­taţiei din Piaţa Universităţii, îndreptată mai ales spre fostul activist de rang mare ce lansase ter­me­nul injurios, de furie că există destui care nu înghit transformarea sa aparentă – esenţială pentru ca el şi cei din aceeaşi categorie să nu dea socoteală pentru cât dăunaseră timp de 45 de ani.

Chiar dacă nu suntem de acord cu unele puncte de vedere ale autorului, se cuvine să le tratăm cu toată seriozitatea, dat fiind că le putem considera ilustrative pentru lumea occidentală – în care dorim să ne integrăm. Prin urmare, întreaga carte trebuie citită şi analizată cu deosebită atenţie. To­tuşi, îmi voi permite să trec peste capitolul ce descrie regimul comunist; îmi ajunge că am trăit o par­te de luat în seamă din acele vremuri, plus că aş simţi tentaţia de a raporta ce am scris eu despre pe­rioada ceauşistă – în lucrarea „Cele şase luni“, deja pomenită – la viziunea lui Gallagher. Fără a scă­dea va­loarea acesteia, trebuie să accentuez că – din fericire pentru el – n-a fost nevoit să suporte un asemenea regim. E clar că nu am nimic de adăugat.

Mai există, totuşi, un motiv pentru care las deoparte ceea ce convenţional denumim comunism (cu toate că nu a fost, dacă ne luăm după teorie); mă grăbesc să ajung la o perioadă cu totul deosebi­tă din viaţa mea. E firesc să o percep aşa: nu mulţi au privilegiul să fie martori la sfârşitul unei o­rân­du­­iri, iar impresiile sunt în ton cu senzaţia de înlăturare a opresiunii, chiar dacă numai cu atâta am ră­mas. Mă gândesc, însă, că ar fi fost tragic să trăiesc ca adult tânăr (sunt născut în 1960) o schim­ba­re de situaţie în sens invers, precum bunicii mei, la vârstă cu doar câţiva ani mai înaintată.

Se înţelege, aşadar, că privesc cel puţin cu rezervă că se consacră doar câteva rânduri fazei cu a­devărat revoluţionare din decembrie 1989, indiferent că am întâlnit un fel de scuză – cu valoare şi de preîntâmpinare a obiecţiilor – pentru această atitudine: „Rămâne încă să fie scoasă la lumină în­tre­aga istorie a unor eve­ni­men­te care au conţinut elemente ale unei lovituri de stat improvizate în gra­bă şi ale unei revolte po­pu­lare spontane, deşi reconstituirea săptămânilor pline de tensiune de la sfârşitul lui 1989 ar lua mai mult spaţiu decât cel disponibil aici.“. De apreciat este, însă, încă o da­tă, forţa analitică (şi de sinteză, în acelaşi timp): „(…) revolta populară spontană de la Timişoara – şi mai târziu de la Bucureşti – a fost urmată de un puci intern pe care Ceauşescu nu a fost în stare să-l înăbuşe.“.

Redarea extrem de sumară a unui eveniment pe care îl percep ca unic mi-a produs o reticenţă cu a­tât mai serioasă cu cât în continuare se consacră un spaţiu larg problemei minorităţilor – cu re­fe­rire practic exclusivă la maghiari, aşa cum suntem obişnuiţi. E clar, deci, că nici viziunea asupra eveni­men­telor de la Târgu-Mureş nu mă satisface, după ce am fost conectat la ele pe viu: se pune ac­cent doar pe violenţele românilor din Hodac şi Ibăneşti. Mi se poate reproşa subiectivitea de ar­de­lean cu a­ceeaşi naţionalitate, însă actele barbare de atunci le coroborez cu relatările din vremea ocu­paţiei horthyste, ca şi cu percepţii proprii. Totodată, nu pot să ignor că englezii au fost mai totdea­u­na pro-ma­ghiari în disputele legate de Transilvania şi – mai mult – s-au împotrivit Unirii de la 1859. Una peste alta, aş zice doar că Tom Gallagher arată că aparţine poporului său – şi e mai bine să nu îl pun în pa­ralel cu compatrioţi ca Arnold J. Toynbee sau Keith Hitchins, cărora le-am apreciat atitu­di­nea faţă de trecutul nostru.

Fenomenului Piaţa Universităţii i se acordă un spaţiu decent, ţinând cont că e o lucrare de isto­rie politică – şi încă scrisă de cineva de la care nu era de aşteptat participarea afectivă la ce a fost a­colo, mai ales că încă nu ne cunoscuse ţara şi oamenii. Măcar aici nu am dubii cu privire la o­biec­ti­vi­tatea autorului, ceea ce e valabil şi în legătură cu primele alegeri, dar cu deosebire în ce priveşte ma­rea mineriadă – alt episod pe care îl percep ca extrem de important, după cum am arătat. Atunci mi s-a vădit că dominaţia lui Iliescu şi a alor săi devenise fermă, deci vom fi deturnaţi de la drumul ce-l visam la răsturnarea lui Ceauşescu. Firesc – pot spune – Gallagher nu dă acestui moment sem­ni­ficaţia pe care tocmai i-am atribuit-o (şi am convingerea că nu sunt singurul). Redă, însă, fără o­co­lişuri ce s-a întâmplat – inclusiv reacţia internaţională (la care şi el, ca occidental, s-a asociat, pro­ba­bil – chiar dacă nu lasă să transpară asta). Un singur minus pot să-i găsesc: nu a arătat explicit că Iliescu a instigat minerii la vandalisme. (Mai important, datorită efectului, este că – în sfârşit ­– a fost sesizată justiţia asupra acestei fapte penale.)

Considerente asemănătoare celor care m-au făcut să trec peste perioada comunistă mă îndeamnă să nu zăbovesc prea mult la anii începând din 1990. E de-a dreptul dureros să retrăieşti atâtea jafuri (prezentarea lor detaliată, ce ocupă partea cea mai mare a cărţii, duce cu gândul la semnificaţia titlu­lui), ca şi nesocotirea ostentativă a justiţiei şi democraţiei. Trebuie să mărturisesc că guvernarea Con­ven­ţiei Democratice a fost dezamăgirea mea principală în perioada recentă; de la ceilalţi nu a­veam ce aştepta, un alt citat prinzând plastic esenţa: „Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bi­ju­terii, s-ar putea spune că, timp de doisprezece ani, Iliescu a fost un client fidel care a distras a­ten­­ţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valo­roa­se bi­ju­terii.“. Aşadar, mă voi opri doar la aspecte grăitoare pentru mine.

Iniţial m-am mirat că se rezervă un capitol întreg denigrării lui Corneliu Vadim Tudor, dar – spi­cuind întreaga carte pentru a alcătui această scriitură – mi-am dat seama că a intrat în joc adver­si­tatea autorului faţă de unele manifestări ale naţionalismului românesc. Chiar în aceste condiţii, îmi a­­pa­re că tot capitolul scoate la suprafaţă o contradicţie în gândire: pe de-o parte se subliniază per­­manent în lucrare adâncirea faliei dintre cei de la putere şi cetăţenii de rând (pe căile cunoscute, deci în dispreţul celor din urmă), iar pe de altă parte se izbeşte în omul şi partidul care măcar pro­pu­neau so­luţii accesibile la marile nemulţumiri ale populaţiei. Că nu le-ar fi aplicat, e altă chestiune; sunt convins că Vadim – dacă ar fi ajuns preşedinte – ar fi devenit mult mai moale decât vrea să pa­ră, a­di­că aşa cum e în realitate. Puţină introspecţie psihologică – pe care nu am întâlnit-o la Gal­lagher – te duce la concluzia că numai gura e de el (ca să folosesc o expresie neaoşă). Este unul din­tre mo­ti­vele pen­tru care l-am votat în turul II din 2000 – situaţie la care n-aş fi crezut că voi ajunge. Mi-am ima­gi­nat, însă, condiţii normale, iar neîndeplinirea lor îmi dă prilejul să arăt motivul esenţial care m-a împins la acest gest: trebuia neapărat să votez împotriva lui Iliescu, indiferent cine era con­tra­candi­da­tul. Astfel, mi-am zis că mai bine un guraliv cu sănătate mintală îndoielnică decât un cri­mi­nal – şi voi rămâne la această părere.

Cum am arătat încă de la început, din interior multe se văd altfel. Există, însă, destule – repet – a­supra cărora nu numai că sunt de acord cu autorul englez, ci mă raliez total opiniilor lui (nu cu bu­curie, ce-i drept). Între ele voi puncta – cu adausul că mă preocupă de multă vreme, existând mărtu­rii scrise – lipsa de solidaritate şi rivalitatea prost înţeleasă, din care derivă abandonul semenilor şi i­dea­lu­rilor pentru avantaje materiale. Un caz particular al acestei racile cronice este detaşarea de ma­se a aşa-zi­şilor intelectuali de elită, redată cu acuitate în carte. Această atituidine exact opusă – zic eu – faţă de ce ar trebui să consitituie misiunea unor minţi luminate este şi ea una din cauzele men­ţinerii mediului de tip oligarhic; fără ridicarea nivelului general al populaţiei nu se poate crea o societate civilă puternică.

De asemenea, este trecut în revistă un fenomen şi mai alarmant: alienarea tineretului. Marea ma­joritate – cum ştim şi din statistici recente – doresc să emigreze, observând că aici nu au perspec­ti­ve. (Fiul meu – în vârstă de 20 de ani şi student la calculatoare – respinge deocamdată ideea, dar îl îndemn eu.) Nu mai vorbesc de alunecarea înspre droguri sau anumite genuri de muzică şi textele lor. Toate acestea duc uşor la ideea că e foarte posibil să devenim o naţiune fără viitor.

Există un capitol de concluzii – cu subtitlu perfect adecvat, având în vedere că spune totul în câ­te­va cuvinte : „Rolul crucial al UE“. Vrând-nevrând, trebuie să fim de acord cu această idee, chiar da­că autorul îşi construieşte argumentaţia pornind de la premisa că PSD va câştiga alegerile din 2004. (De fapt, aşa a şi fost – cum probabil se mai ştie. Doar intervenţia de forţă a preşedintelui Bă­sescu – el a fost elementul surpriză şi pentru Gallagher, cred, judecând după ce scrie – a făcut să a­vem altă culoare de guvern.) Din punctul meu de vedere – ca şi al analistului englez, orientându-mă după articolele recente – nu e, însă, practic, nicio diferenţă. Astfel, rămâne valabilă caracterizarea ge­nerală de la sfârşit: „Ţara a devenit o junglă politică şi economică, în care doar cel mai puternic su­pravieţuieşte. O mulţime de tehnici au fost create pentru a submina democraţia în mod subtil şi pen­tru a lăsa averea statului în câteva mâini. Simţul datoriei sociale faţă de cel mai slab din socie­ta­te se diminuează rapid. Foarte puţini reprezentanţi ai opoziţiei democrate şi chiar ai societăţii civile sunt capabili să dea formă unei idei care să descrie un viitor economic stabil pentru întreaga socie­ta­te.“. (Simt nevoia să adaug ce nu se relevă nicăieri în carte: aşa-zişii oameni politici, indiferent de a­par­tenenţa nominală, se înţeleg perfect când e vorba de privilegii în dauna indivizilor obişnuiţi. Un exemplu izbitor este votarea în parlament a propriului buget.) Revenind la afirmaţia citată, se mai poa­te comenta că e completată de chiar ultimele rânduri: „Va fi o ironie a sorţii dacă rezultatul e­sen­ţial al an­gajamentului UE faţă de România se va dovedi până la urmă acela de a consolida de fapt puterea e­litei conducătoare, care s-a regrupat după căderea comunismului în 1989. Dacă se va în­tâmpla a­cest lucru, UE va consolida tradiţiile istorice şi metodele care au făcut România sinonimă cu proasta gu­vernare de-a lungul celei mai mari părţi din istoria sa.

E firesc ca o asemenea lucrare să dea naştere la reflecţii. Ale mele sunt pesimiste – cel puţin pe termen scurt. În a le reda, voi porni de la un fragment din prezentarea făcută cărţii de editura „Hu­ma­nitas“, care a publi­cat-o: „Nu ştim câţi dintre puternicii de azi sau de ieri vor parcurge cartea şi se vor programa pentru un examen de conştiinţă.“. Eu sunt convins că niciunuia nu-i va păsa. Aşa­dar, există două variante: ori totul va continua (în eventualitatea descrisă de Gallagher drept ironie a sor­­ţii), ori vom fi sub un control sever, ceea ce merge pe o tradiţie jenantă din istoria românilor (έnalta Poartă şi altele – menţionate, de altfel, în lucrare), arătând că singuri nu suntem în stare să e­di­fi­căm o societate corespunzătoare – inclusiv guvernarea. Pe termen lung, situaţia s-ar putea să fie mai bu­nă, însă mi-e teamă de anumite tendinţe ale Uniunii Europene, începând cu o supraveghere a in­divi­du­lui – datorită tehnologiei – la care regimurile comuniste doar visau.