O înmormântare

La slujba de îngropăciune a nepotului lui Niculescu-Mizil au fost persoane de prim rang din tot spectrul politic, începând cu nevasta lui Băsescu. Cel puţin aşa spune „Evenimentul zilei“ – şi nu îşi poate permite să deformeze realitatea, măcar în acest caz. (Nu am încredere în mass-media din Ro­mânia; distorsionează faptele şi pentru manipulare. Există însă unele situaţii care nu lasă loc la re­­dări trunchiate, în funcţie de interese şi scopuri.)

M-a şocat să aflu că participanţii la ceremonie făcuseră parte din anturajul lui Răzvan Mizil, ceea ce spune multe despre relaţia lor cu potentaţii comunişti. De Mădălin Voicu m-am mirat mai puţin; în esenţă e artist, plus că nu trebuie uitat cine a fost tatăl său. Prin urmare, e perfect justifica­bil să-i fi frecventat pe demnitarii vremii. În schimb, să vină – ca veche tovarăşă (nu urmăresc ca­lam­bururi cu tot preţul) de evenimente mondene – soţia celui care, nu mai departe de a­cum 5 luni (azi e 12 mai 2005), a promis că va desăvârşi revoluţia anticomunistă... Chiar admiţând că d-na Bă­sescu frecventa aceste cercuri singură, soţul fiind mai mult plecat, mi-e imposibil să cred că o făcea fără ştirea lui. Şi atunci?

Păi – aş zice, deşi nu se începe astfel o frază – numai conjunctura externă ne va scăpa (sper!) de cei ca­re au batjocorit acest popor de 60 ani încoace. Aproape că nu există demnitar care – el în­suşi sau ascendenţii săi – să nu fi fost „ceva“ sub comunişti. Prin urmare, se adevereşte şi capătă am­ploare crescândă ce începuse să mi se cristalizeze în minte acum 15 primăveri: în ţara asta nu e­xis­tă doc­trine politice, ci doar învingători şi învinşi (sau sus-puşi şi oprimaţi), între care prăpastia se tot a­dân­ceşte, cine ştie până când.