Ce mult înseamnă o literă

Este o idee care-mi revine cu tot mai mare insistenţă în minte, deci ajunge la pragul unde devine imbold pentru scris – modalitate prin care, pe lângă că mă defulez, stabilesc premisele pentru o difuzare mai largă decât am reuşit prin comunicare verbală.

Poate că nu m-aş fi apucat de aceste rânduri dacă personajul la care mă voi referi ar fi dispărut din atenţia publică – ceea ce era puţin faţă de ce ar fi meritat. Iată, însă, că recent s-a vorbit că ar fi fost implicat, împreună cu Mircea Geoană (se va vedea de ce pomenesc şi acest nume) în plecarea din funcţie a profesorului Adrian Streinu-Cercel – adevărată personalitate a lumii medicale. Verificările ce le-am făcut nu arată clar – trebuie să recunosc – că un asemenea zvon s-ar confirma (de altfel, renumitul doctor infecţionist a revenit asupra demisiei), dar gândul continuă să mă ducă la zicala cu focul şi cu fumul. E firesc, ţinînd cont de cât rău a făcut Ion Bazac medicilor. (Nu pot să zic „colegilor de breaslă“; l-aş măguli semnificativ.)

Când a devenit ministru al sănătăţii, m-am amuzat, împreună cu cunoscuţii, de mica deosebire dintre numele noastre de familie. (Evident că toată lumea şi-a dat seama că nu m-am ajuns eu, măcar din motivul că n-aş fi putut să ader la partidul lui Iliescu.) La prenume – atenţi la nuanţele limbii române – putem vorbi de diferenţă, dar tot de o literă; aceasta nu contează în fond, apărând la mine datorită faptului că în Ardeal s-a preluat exact numele Botezătorului. Unde mai pui că îl găseam uneori cu apelativul Ionuţ (cum sunt eu, pentru apropiaţi) şi că pe soţia lui o cheamă Camelia – ca pe a mea?

Amuzamentul a lăsat repede loc indignării, aceasta determinând atâta teamă de a nu fi confundat încât o vreme mi-am scris numele cu majuscule în ce trimiteam pe Internet. Gestul a fost, poate, exagerat, dar am recurs la el sub imperiul furiei pe care întotdeauna mi-o provoacă samavolnicia. În momentul când am aflat că i-a desfăcut contractul de muncă unui medic de gardă care avusese un deces în condiţii dubioase, fără să aştepte măcar schiţa unei anchete a specialiştilor, mi-a venit în minte că ultima dată am făcut intenţionat rău (o piedică la fotbal, pusă unuia care îmi iritase toată echipa) pe la 9 ani – deci acum vreo 40. (Ca să previn comentariile cum că e aproape unanim întâlnită tendinţa de a-ţi acoperi neajunsurile, nu mai menţionez normele de conduită ce mi le-am impus – şi m-am străduit să le respect – încă din tinereţe.)

Astfel, mi se pare firesc să aştept şi din partea altora o atyitudine decentă – ceea ce, desigur, e la limita iluzoriului în România. Chiar şi aşa, nu ar fi trebuit tolerat un act absolut ilegal – din perspectivă generală (la cea medicală am să revin); excluderea din serviciu fără etape preliminare este o încălcare a Codului muncii. În atari condiţii, nu este de acceptat explicaţia pe care unii au găsit-o; că ministrul a vrut să-şi construiască o imagine de om dur, dar drept, ştiind că aceasta prinde – cum vedem şi din felurite statistici – la marea masă.

Cu atât mai tare m-a şocat măsura cu cât cunosc din proprie experienţă ce implică gărzile în urgenţă; reprezintă parte a specialităţii mele. Aşa am ajuns să caut date despre pregătirea lui Bazac. Voiam, în primul rând, să văd dacă are autoritatea morală măcar să se pronunţe în privinţa activităţii celor care se străduiesc să salveze vieţi la orice oră (şi cu dotările cunoscute). Aş putea spune că era de aşteptat ce am găsit: specializare în medicină socială. Aceasta implică absenţa până şi a relaţiei cu bolnavul; ce să mai vorbim, deci, de stări grave?

Cred că nu trebuie să punctez că atunci am remarcat deosebirea puternică – şi deloc amuzantă – dintre noi; e mai potrivit să accentuez că nici măcar în acel domeniu nu a prea activat, de vreme ce era cunoscut, practic, doar ca dealer de Ferrari. Am aflat, însă, repede, cum de a ajuns ministrul sănătăţii – după ce fusese secretar de stat: e (pot să pun la prezent, cred) omul lui Geoană şi al lui Ovidiu Brânzan. (Despre acesta din urmă se ştie încă – bănuiesc – că a fost şi el ministru al sănătăţii, printre altele; mai puţin cunoscut este, probabil, că unul dintre motivele pentru care nu a mai practicat medicina îl reprezintă ratarea ca anestezist-reanimator.)

Voi trece cât pot de repede peste faptul că tot Ion Bazac a redus drastic veniturile medicilor de familie (motivând, bineînţeles, cu criza), pentru că asta se încadrează în bătaia de joc a guvernanţilor faţă de domeniul în care mă aflu şi eu. Intenţionat nu am precizat că ar fi vorba de cei care au condus în ultimii 20 de ani. Nici nu ar fi oportun; veniturile mici ale celor din sănătate au fost stabilite încă sub Gheorghiu-Dej (după cum am citit), cu argumentaţia: „Lăsaţi, tovarăşi, că ştim noi: mai o găină, mai un Kent…“. După cum poate oricine observa, această abordare nu a fost înlocuită de una adecvată pentru o societate democratică: salariul – pentru toate sectoarele bugetate – reprezintă o măsură a consideraţiei acordate de stat. Astfel avem – după mine – (încă) un semn clar că nici vorbă să fi avut loc o revoluţie. Atitudinea tipic comunistă se converteşte, însă, şi mai clar în aspecte conexe (dar nu repercutate exclusiv asupra personalului sanitar – evident): diversiunile ce urmăresc asmuţirea celorlalţi când un grup îşi revendică drepturile.

Cele de mai sus au tentă de divagaţie, dar imediat se poate reînnoda legătura cu ţinta preocupărilor mele în aceste momente: a introdus, în ministerul pe care îl conducea, o linie telefonică permanentă pentru populaţie. Scopul era evident – dovadă stând şi negarea lui categorică.

Au mai fost iniţiative pe acelaşi calapod, dintre care – pentru mine – s-a detaşat intenţia de a trimite comisii care să urmărească dacă în unităţile sanitare se primeşte mai mult decât salariul. (Vreau să fiu explicit – şi, în acelaşi timp, lipsit de ipocrizie: mă pronunţ cu fermitate împotriva condiţionării, dar acceptarea recunoştinţei din partea pacienţilor nu este incriminată în lumea civilizată.) Bine că n-am apucat să vedem materializarea acelei idei, însă şi mai bine este că n-a avut timp să pună în aplicare alta, care se carcterizează de la sine: verificarea prin poliţişti a prezenţei la domiciliu pentru pacienţii care figurează în concediu medical.

Aşa ceva n-am auzit nici pe vremea lui Ceauşescu – şi îmi începusem cariera de medic. Poate perioada stalinistă să fi cunoscut asemenea măsuri – mi-am zis, gândindu-mă la descinderea în miez de noapte la Slatina (cea soldată cu desfacerea contractului de muncă). Aşteptam ca măcar de această dată să reacţioneze vehement corpul medical, dar am fost şi mai dezamăgit decât în cazul menţionat din nou puţin mai sus – în care a existat, totuşi, o luare de poziţie (chiar dacă palidă) din partea Colegiului Naţional al Medicilor.

Având toate acestea în memorie, se deduce ce am simţit când au plecat miniştrii P.D.S.R. (e clar că nu pot să le zic social-democraţi). S-ar putea zice că am avut o reacţie nepotrivită la diminuarea capacităţii de guvernare, dar cine este realist trebuie să admită că nu a fost un dezastru că Videanu a preluat şi sănătatea; oricum, mai rău nu putea merge.

Acum, cu 6 zile înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, mă gândesc că ar fi culmea să câştige Geoană, deci să se întoarcă Bazac. Eventualitatea este extrem de puţin probabilă (şi fac tot ce depinde de mine ca să o contracarez); totuşi, dacă s-ar valida, prin cele scrise aici îmi asum riscuri peste cele la care se poate aştepta orice medic. Cu toate acestea, nu se poate să înghiţim la infinit abuzuri grosolane fără o cât de mică reacţie.