vineri, 8 ianuarie 2010

Cum e să nu ai darul profeţiei

Sunt sigur că există destui care doresc să-şi cunoască viitorul, dar niciodată nu m-aş ralia lor; mă reţine gândul că mi s-ar arăta cu mult înainte evenimentele neplăcute – ceea ce, evident, m-ar face să trăiesc sub teroare. Totuşi, uneori m-ar ajuta să prevăd ce se va întâmpla, pentru că astfel aş evita să investesc în persoane care ajung să demonstreze că nu merită aşa ceva. Asta am simţit o dată cu începutul acestui aprilie al lui 2009, lovitura fiind dublă – atât din partea lui Traian Băsescu, cât şi din partea lui Victor Piţurcă. (Dacă aş avea un fel optimist de a vedea lucrurile, aş zice că atitudinea celor doi şi-a avut latura de influenţă pozitivă asupra mea, făcându-mă să simt din nou nevoia să-mi fac cunoscute opiniile. O asemenea viziune ar fi, însă, vecină cu inconştienţa, ţinând cont şi că am mai spus că merg pe această cale doar când descopăr că se mai poate adăuga nimicnicie la cea pe care am tot descris-o – şi am trăiri în concordanţă. Prin aceste precizări, cred cu fermitate, se explică de ce nu iau poziţie la fiecare amănunt din viaţa politică autohtonă; de altfel, nu am ce urmări în ea, până nu apare ceva scandalos chiar şi pentru România. În ce priveşte fotbalul, situaţia stă cu totul altfel, însă se va vedea că nu activitatea profesională a – deja – fostului antrenor al echipei naţionale o judec.)

Pare surprinzător – sunt convins – că am pus alături personaje cu influenţă şi receptare (date, în primul rând de extinderea sectorului ce le-a fost dat sub conducere) total diferite, dar am credinţa că sportul – alături de cultură – este o cale extrem de importantă (şi, oricum, mai curată – dacă pot spune aşa – decât politica) prin care naţiunile se fac cunoscute şi apreciate. Totuşi, conştient de realitatea că opinia majorităţii este cea indusă de canalele cu tematică politică (de unde şi superficialitatea în gândire conexă), voi aborda în doar câteva cuvinte problematica din fotbal, pentru a nu afecta focalizarea asupra faptului de viaţă care şi pe mine mă şochează mult mai tare. (Interesant – şi, în acelaşi timp, generator de satisfacţie şi oarecare amuzament pentru mine – este, însă, că postul de televiziune Antena 3 a început „Sinteza zilei“ cu demiterea lui Piţurcă, în seara când a avut loc.)

Fără să intru în amănunte (şi din motivul că pasionaţii sportului celui mai iubit le cunosc), precizez că într-atât l-am preţuit ca antrenor, încât l-am susţinut – direct sau pe Internet – şi după turneul final european de anul trecut, când mulţi îi cereau demisia. Mai mult, m-am ferit să comentez denigrator la adresa lui cât timp am mai avut şanse de calificare la turneul final mondial de anul viitor. Acum, însă, pot să afirm că, refuzând să demisioneze după ce naţionala s-a făcut de râs în Austria, a arătat o comportare tipică pentru cei care s-au ajuns în pseudo-capitalismul românesc. În loc să se retragă, măcar pentru a linişti apele, aşa cum ar fi făcut un om de bun-simţ (chiar dacă nu se consideră vinovat pentru eşecuri – şi nimeni nu-l poate blama în totalitate pe el), Victor Piţurcă s-a manifestat mai degrabă agresiv, ajungând chiar la limita inconştienţei: înfrângerea în faţa austriecilor (care, pe lângă că ne împiedică să ajungem la Campionatul Mondial, a fost o adevărată umilinţă a reprezentat – declarativ – pentru el doar un meci pierdut. Se cuvine luată în considerare şi rapacitatea sa, care prevalează net asupra unei eventuale onestităţi (iluzorie, probabil) şi care este încuviinţată de destui compatrioţi. Deseori am auzit: „Ce, e prost să piardă 600 000 de euro?“.

Este suma pe care, teoretic, Federaţia Română de Fotbal era datoare să i-o dea, în caz că l-ar fi demis – gest pe care continui să-l văd lipsit de sens şi acum, după ce s-a produs. Cu totul colateral mă interesează că mai nou se vehiculează o sumă reprezentând sub jumătate din cea menţionată (deşi încă sunt bani extrem de mulţi pentru românul de rând); esenţial este că actualmente nu mai avem speranţe – deci situaţia este complet diferită de cea din 1993. (Atunci, aşa cum cunoscătorii îşi amintesc bine, modestele noastre şanse de calificare la Campionatul Mondial din S.U.A. s-au validat, sub conducerea lui Anghel Iordănescu; merita să-i trec numele, având în vedere că – tot sub coordonarea lui – acolo s-a obţinut cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc.)

Amintirile frumoase fac – fireşte – şi mai supărător prezentul, dar aici sunt dator să stau, pentru a expune ce ar trebui să fie mult mai izbitor pentru întreaga populaţie românească – nu numai, cum văd, pentru partea ei mai evoluată, măcar în ce priveşte progresele tehnice. Se va înţelege imediat la ce mă refer, dacă voi spune că majoritatea opiniilor citite pe Internet sunt identice cu a mea într-un punct esenţial: implicarea hotărâtoare a lui Traian Băsescu în ce a avut şi are de suportat Gigi Becali. (Am precizat la început perioada când îmi vărs necazul, şi nu am suficient orgoliu de scriitor ca să nu-mi pară rău că rândurile ce le aştern aici îşi păstrează actualitatea, din cauza menţinerii în arest a celui care – întâmplător – e legat strâns de fotbal. Această relaţie nu e – fireşte – relevantă în contextul ce urmează să îl detaliez, deci a pedala pe ea ar fi fost un artificiu ieftin.)

Vreau să subliniez cât se poate de apăsat că – întocmai ca mai toţi cei cu care am fost în legătură – consider sechestrarea de persoane comandată de potentatul ce (încă) deţine echipa Steaua drept o faptă indiscutabil banditească. Aşadar, i-am aprobat pe cei care au afirmat că a fost ca-n Vestul Sălbatic, deci incompatibilă cu un stat de drept. (Aici vine nuanţa: cu asemenea sistem juridic – despre am scris de mai multe ori, ferindu-mă de termenul „justiţie“ – ţine de autosugestie să afirmi că România ar fi un stat de drept. În plus, că tot vorbeam de Vestul Sălbatic, capitalismul de aici are încă forma existentă în acea perioadă în ţările care actualmente au trecut şi de stadiul înfloritor al sistemului social menţionat.)

O altă precizare absolut necesară este că nu îl apreciez deloc (ca să spun eufemistic) pe Gigi Becali, ceea ce s-ar fi putut observa într-un articol pe care l-am scris în decembrie, dacă l-aş fi difuzat. Totodată, însă, s-ar fi remarcat că, deşi consider că e corect şi necesar să i se ia echipa de fotbal, am combătut aducerea lui la judecată în cazul „Valiza“. Atunci nu l-am găsit în culpă (stimulase un club ca să câştige, nu ca să piardă), iar acum sunt din nou alături de el – nu că i-aş contesta vinovăţia (din contră – cum s-a văzut), ci din cauza circumstanţelor în care a fost încarcerat: la peste două luni de la comiterea faptei, dar la câteva zile după ce a dezvăluit unele din maşinaţiile aşa-zisului om de afaceri Puiu Popoviciu.

Imediat m-am gândit că articolului pe care nu l-am făcut public i-am dat titlul „Pe cine a iritat Gigi Becali?“, în cadrul expunerii putându-se percepe trimiterea la Traian Băsescu, chiar dacă nu am ţinut neapărat să îl indic explicit. Acum, însă, gravitatea situaţiei fiind mult crescută, ar fi prea blânde asemenea aluzii; de aceea punctez – întărind prin repetare ce am afirmat mai sus – că preşedintele este coordonator, deci responsabil, al întregii mârşăvii. Succesiunea rapidă în timp a declaraţiilor şi arestării lui Gigi Becali duce la o concluzie absolut sinistră şi profund deprimantă: în ţara asta conduce ginerele lui Ion Dincă, la 20 de ani după un eveniment caracterizat drept revoluţie anticomunistă. (Am a nu ştiu câta dovadă – însă, de data asta, una foarte dureroasă – că etichetarea menţionată este pură intoxicare; una de prim rang, din nefericire.)

Aşadar, pentru mine e clar că influenţa lui Popoviciu (poate fără intervenţie explicită – ceea ce ar fi şi mai îngrozitor) l-a determinat pe Băsescu să comită împotriva lui Gigi Becali o samavolnicie (mi se pare adecvat termenul, mai ales că i s-a prelungit cu cerbicie arestul), şi nu – cum mulţi cred – intenţia de a abate interesul de la ce e necurat în propria familie (casa fiicei, dar în special – după mine – „afacerile“ cu pământuri ale fratelui Mircea, care sunt analoge cu ale lui Popoviciu).

Acesta este individul care a promis că va ocroti, ca preşedinte, pe toţi românii şi pe care l-am susţinut acum 2 ani la referendum – împreună cu familia, dar şi cu milioane care au considerat – just – că un om ales el însuşi de către popor trebuie să aibă câştig de cauză în faţa unor aciuaţi pe liste. Se deduce că nu se pune în discuţie să regret poziţia mea de atunci; aşa aş face de câte ori s-ar ivi ocazia. Mă gândesc, însă, că multă vreme după aceea i-am acordat încredere (şi explicit – în controverse), considerându-l singurul om politic acceptabil cât de cât. Acum încep să-mi dau seama că nu vorbeau fără temei cei care îi atribuiau tendinţe dictatoriale. Nu se pune problema la o asemenea amploare, sunt convins; dau, totuşi, de gândit semnele că a început să trateze ţara ca pe propria moşie (folosesc un clişeu, dar îl consider adecvat pentru a reda şi ce se poate deduce din atitudinea insolentă a fratelui său) de când – după cum se spune – are indicii ferme că va fi reales. Mă feresc de afirmaţii pe care nu le pot dovedi, însă nu pot să nu acord atenţie zvonurilor că FMI l-ar fi asigurat că va fi din nou preşedinte dacă favorizează extrem de dubiosul împrumut – împotriva căruia, de altfel, se declarase în urmă cu puţin timp (dar, când i s-a amintit, a replicat – hohotind – că numai oamenii politici de slabă factură sunt fixişti în opinii). Nimeni nu poate spune precis – cu atât mai puţin eu, care nu mă pricep la economie şi finanţe – dacă acest împrumut era justificat; ştim, însă, mulţi că FMI şi Banca Mondială sunt anexe ale celor care vor să guverneze peste o lume de instrumente vorbitoare. Cu atât mai odios este că preşedintele României se repede el să îşi condamne concetăţenii la aşa ceva.

Cu doza de speranţă care nu mă părăseşte niciodată, sunt încrezător că planul nu îi va reuşi. Deja există o serie de indicii că societatea de aici se trezeşte; oricum, bine face presa că ţine în prim plan subiectul Gigi Becali. Rămâne de văzut, însă, cine poate să-l împiedice pe Băsescu să stea din nou la Cotroceni. Aş prefera să fie un candidat-surpriză, deci în niciun caz Radu Duda. (Am scris destule şi despre el, dar aici îşi are locul doar ce nu bănuiam – iarăşi! – atunci, fiind cu totul aberant: un membru al familiei regale să aspire la preşedinţie.) Dacă nu va apărea nimeni, mă voi ţine de răspunsul afirmativ ce l-am dat când m-a întrebat cineva dacă, în turul II, l-aş vota pe Geoană contra lui Băsescu. Aşa cum în 2000 l-am votat pe Vadim în disputa cu Iliescu, preferând pe cineva nu tocmai întreg la cap în faţa unui criminal, acum nu aş ezita în opţiunea pentru Geoană: mai bine un „prostănac“ (una dintre puţinele vorbe ale lui Iliescu cu care am fost de acord) decât un individ care şi-a dovedit lipsa totală de caracter şi scrupule. Cel mai sinistru este, desigur, că avem de optat între asemenea figuri.
………………………………………………………………………………………………................

Depăşeşte accepţiunea noţiunii de coincidenţă faptul că apare o legătură în plus cu lucrarea despre Becali: cele inserate după sfârşitul preconizat al textului, din cauză că derularea evenimentelor mă obligă la ajustări. În acest caz ajung chiar la o retractare: e de la sine înţeles că nu mai vreau să îi dau votul lui Geoană, după ce am aflat că a „depus jurământ de vasalitate“ (ca să preiau o expresie cu totul adecvată) faţă de Iliescu. În schimb, cu atât mai mult capătă greutate ultima propoziţie a precedentului aliniat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu