De ce scriu

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a in­vitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot a­jun­ge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.

Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lu­cru­rile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Con­­sider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa co­res­punzătoare locului unde se află: de frunte. În cazul de faţă – atent şi la subtilităţile limbii în an­sam­blu, deci înglobând punctuaţia (aspecte care trebuie luate în seamă când te apuci să scrii pen­tru o audienţă pe care o speri mai largă decât familia) – am reflectat îndelung dacă să utilizez sau nu for­ma interogativă. Am ajuns la concluzia că e mai potrivit să renunţ la ea, din moment ce intenţio­nez să arăt nu doar motivele, ci şi motivaţia.

Înainte de a intra în miezul a ce doresc să comunic, simt nevoia să fac o precizare – demers ca­re se încadrează în altă constantă când scriu: intenţia de a fi cât se poate de clar, incluzând stră­da­nia de a reduce la minimum posibilele interpretări (cel mai adesea răuvoitoare, experienţa mea nefiind – bi­neînţeles – singulară). Revenind de la general la particular, voi nota că nu am de gând să mă ţin strâns de reperele care au fost enunţate în elegantul şi îmbucurătorul apel al Asociaţiei Ro­mâne pentru Patrimoniu. Sunt îndemnat să arăt de ce, dacă aici e un loc pentru mărturisiri: când e­ram elev, am respectat o dată toate punctele din planul dat pentru o compunere şcolară – şi m-am a­les cu un 7. Am adus vorba de această parte a vieţii noastre pentru a putea ajunge mai lin la ideea că şco­lă­reas­că ar fi o expunere în care aş răspunde strict la punctele din plan – şi încă exact în ordine.

Să nu se înţeleagă de aici, însă, că desconsider aceaste repere; dimpotrivă. Ca dovadă, încep cu răs­punsul la forma interogativă a acestui titlu, formă care este o manifestare a modalităţii prin care u­na dintre puţinele organizaţii care reuneşte şi armonizează români de bună-credinţă din toate păr­ţi­le lumii caută să intensifice dialogul dintre ei – dialog de înaltă ţinută, pe măsura interlocutorilor, cum am constatat parcurgând feluritele reviste şi mesaje ce alcătuiesc un patrimoniu în cel mai pro­priu şi profund înţeles.

După sistemul meu de gândire (la care voi mai face referire, desigur), e firesc să încep a iniţia a­cest soi de mărturisire de credinţă cu ce m-a împins la scris. Am ales această atrăgătoare – dar şi pretenţioasă – cale de exprimare constatând că nu mă pot face ascultat pe cât aş dori, mai ales în me­diul din România. (Nu fac distincţia între cea din vremea lui Ceauşescu şi cea de acum, pentru că di­­­feră doar aspectele de suprafaţă.) Aşadar, observând că nu prea am şanse să port un dialog civi­li­zat (cu toate că nu am motive să cred că am carenţe în expri­ma­rea verba­lă), m-am orientat spre o for­mă de redare a ce mă frământă (cel mai adesea împreună cu soluţiile, pentru că nu sunt adeptul cri­ticii de dragul criticii şi nici al văicărelii sterile – ceea ce, prin­tre destule altele, mă deosebeşte de mulţi) în care măcar în faza de elaborare să nu fiu tulburat, (prea) deseori cu „lovituri sub centură“ – ca să preiau un termen din alt domeniu ce îmi e foarte drag. Conjunctura a contribuit la refugiul meu în limbajul scris nu numai prin cele expuse mai sus – sau, mai degrabă, nu strict prin această di­ficultate de a purta un dialog decent. A intervenit ceva strâns înrudit: reticenţa în a comunica ne­mij­locit celor din jur ce am pe suflet, pentru că sunt pătruns de unul din principiile fundamentale ale psihologiei, respectiv să nu îl ju­deci pe cel din faţă (şi îl ex­­tind – cu convingerea că nu sunt singu­rul – la comunicarea interumană în general), iar de obicei se întâmplă exact invers. Leg aceasta de aplecarea spre critică de dragul cri­­­ticii; această pasiune constantă de a face conexiuni este încă un fac­tor care mă împiedică să mă ţin strict de o schemă.

Desigur, însă, că mă preocupă în cel mai înalt grad fluenţa expunerii. Este mobilul trecerii mele de la motiv la motivaţie – destul de uşor deductibilă acum, cred. Când m-am a­pucat de scris, am în­tre­văzut şanse sporite de a avea o audienţă mai largă. De altfel, asta îşi doresc toţi; cine afirmă alt­ce­va (mai ales contrariul) e un mare ipocrit. De asemenea, urmăream şi urmăresc – în ultimă instanţă – binele propriu pe toate planurile. Aşa ceva iarăşi nu iese din firesc; parti­cu­la­ri­ta­tea (nu numai a mea – sunt convins) este însă că nu-mi pot imagina o existenţă personală împlinită de­cât în cadrul unei societăţi de nivel cel puţin acceptabil – şi trebuie să recunoaştem că în România mai avem mult pâ­nă acolo. Prin tot ce am scris, am încercat să identific în amănunţime (şi cât mai exhaustiv, toto­dată) neajunsurile, oferind – când puteam – soluţii; aşa mi-e felul, cum am arătat. Da­te fiind acestea, am temeiuri să consider că ego-ul are o pondere minoră în dorinţa de a fi citit (cu o răvnită fina­li­ta­te, pe care nu mai e nevoie să o expun) de cât mai mulţi. Am marea satisfacţie că In­ternetul mi-a o fe­rit o posibilitate de a-mi îndeplini intenţiile pe care nici nu o visam când am început să re­­curg la de­fularea pe hârtie, ca reacţie la existenţa (nu vreau să-i spun viaţă) sub Cea­uşescu; la un moment dat trebuia spus adevărul, dacă nu aveai de gând să înnebuneşti. E de înţe­les că nu mi-am pus pro­ble­ma să protestez în gura mare, dacă nu am stofă de erou; sunt, totuşi, li­niş­tit uitându-mă la alţii – şi nu cred că e necesar să detaliez. Liniştea îmi sporeşte ducându-mă cu mintea la o i­dee demnă de luat în seamă (cu regretul de a nu mai şti unde am întâlnit-o) – şi anume că după 1989 nu a apărut ni­mic din mult-aşteptata literatură de sertar: în chiar prima mea car­te a­pă­ru­tă se regăseşte, într-o pro­porţie serioasă, un tablou pe care l-am vrut amplu al societăţii de aici la în­ceputul anului în care am văzut apogeul terorii, dar şi înlăturarea ei.

Cum toate lucrările mele de până acum sunt de memorialistică sau de analiză, nu socot că mai e de notat cărui curent literar cred că aparţin. Totuşi, nu aş trece extrem de repede peste acest punct al expunerii, întrucât mai este ceva de relevat. Revenind la prima mea carte, îmi voi permite să inserez o parte dintre aprecierile asupra ei ale unei distinse intelectuale de formaţie umanistă – nu critic lite­rar, e drept, însă istoric de artă: „ Este adevărat că scriitura este romantică, dar spiritul este critic şi lu­cid; este privirea intelectualului care este de acord cu Camil Petrescu: «câtă luciditate, atâta dramă».“.

De fapt, nu mi-am pus problema să aparţin vreunui curent. E un truism că scriitura reflectă gân­direa, iar la mine – cum deja am lăsat să se vadă – se pot percepe destule elemente de ro­man­tism şi clasicism. Cert este că nu mă simt în stare de o literatură a absurdului sau comică, şi este extrem de im­probabil ca într-o zi să mă apuc de poezie sau de teatru; se subînţelege că e prudent să eviţi ter­menul „imposibil“ într-o afirmaţie precum cea din urmă. Deocamdată, însă, mă preocupă să-mi de­mon­strez mie însumi, în primul rând, că sunt scriitor cu adevărat, iar pentru aceasta trebuie să ter­min romanul de ficţiune la care am progresat foarte puţin.

De la sine înţeles mi se pare să fi citit serios înainte şi după ce m-am pus eu însumi la scris. Mi-e greu, totuşi, să afirm că am un model – în primul rând deoarece îmi dau seama că nu voi pu­tea niciodată să mă apropii cât de cât de cei pe care îi admir. Încep cu Dostoievski, pe care îl consider cel mai mare din toate timpurile. De altfel, întreaga literatură rusă mă captează, prin profunzimea ei re­flectând sufletul acestui popor, pe care-l văd la fel cu teritoriul: larg până a da senzaţia că nu poţi să-i mergi până în capăt. Francezii – în special Dumas-tatăl şi Hugo – îmi trezesc şi ei un adânc res­pect, cu deosebire în ce priveşte arta aşezării cuvintelor pe hârtie. Cel dintâi menţionat îmi este, în­să, mult mai apropiat sufletului meu, alături de Sienkiewicz şi de un autor mai slab cotat oficial de­cât ceilalţi preferaţi: Karl May. E clar, însă, de ce şi acesta din urmă îmi e drag: prin fluiditatea sti­lului şi străduinţa de a promova valorile morale îl pot situa – cum, probabil, o fac mulţi la vârstă sau cu mentalitate adolescentină – lângă celebrii autori (şi) de romane istorice tocmai evidenţiaţi.

Cât priveşte marii creatori autohtoni, atracţia pentru Rebreanu mi-a fost sesizată de persoane din chiar prima editură la care am încercat să public şi al cărei nume spune tot: Humanitas. Pe mă­sură ce am înaintat în vârstă, însă, parcă i-a trecut înainte Camil Petrescu ­– ceea ce iarăşi a fost in­tu­it, tot de către o femeie. Desigur că fac trimitere la citatul de mai sus, care este cu atât edificator, cred, cu cât autoarea nu avea de un­de să ştie că m-a captivat manifestarea preocupării importantului scriitor şi gânditor pentru condiţia intelectualului.

Nu trebuie eu să accentuez că toţi cei evidenţiaţi înainte acoperă un număr respectabil de pa­­gini cu reflecţii asupra omului şi so­cie­tăţii – sau le induc, ceea ce îmi sporeşte aprecierea asupra ar­tei lor. Având în vedere ce mi-am propus prin scris (aspect prezentat chiar de la început), e evi­dent că am răspuns şi eu acestui impuls – chiar prea intens, uneori. Tot atât de evident este, însă, că nu-mi pun problema că va exista vreodată o lucrare a mea care să străbată timpul, chiar dacă – toc­mai în a­ces­te zile – am avut onoarea şi bucuria să văd, la Târgul de la Leipzig, două dintre cărţile me­le flan­când „Săptămâna roşie“ a lui Paul Goma. S-ar putea, totuşi, ca peste ani să fie cineva intere­sat (mă­car nepoţii mei – cum zic cei apropiaţi) de cronicile ce le-am încercat: a 40 de ani de fotbal (1966 – 2006) sau a ultimului an al perioadei ceauşiste, continuată cu o redare a celor şase luni în ca­re s-a produs deturnarea noastră de la drumul spre o societate civilizată. Ar trebui să fiu mulţumit cu atâta; în fond, scrisul e la mine o activitate complementară – dar nu de mică importanţă sau pondere, din mo­ment ce îi atribui roluri pe care am încercat să le prezint desluşit.

(tradus pe Wordpress şi apărut în „Mărturisirea de credinţă literară“, vol.II, Buc., 2008 – sub îngrijirea lui Artur Silvestri)