Fără alternativă – ca de fiecare dată

Spuneam acum aproape 2 ani că n-aş avea de adăugat nimic la tabloul ce-l făcusem stării de lucruri de aici dacă nu ar interveni câte o împrejurare care îmi demonstrează că blazarea ce mă domină nu e în întregime justificată; cu alte cuvinte, încă n-am văzut totul. Rareori, însă, iritarea pe care o resimt (oricât m-aş strădui să nu se întâmple aşa) mă împinge să-mi comunic gândurile şi părerile; trebuie şi ca evenimentul să aibă rezonanţă deosebită. Iată că la acest sfârşit de octombrie 2009 sunt îndeplinite ambele circumstanţe, o dată cu haosul dat de lipsa unui guvern adevărat.

M-am apucat să scriu şi din motivul că am asistat – sau chiar am fost părtaş – la dispute dure cu compatrioţi de aici sau de la distanţă în legătură cu preşedintele în exerciţiu, blamat de marea majoritate, la fel ca în presa vorbită sau scrisă.

Nu m-aş fi implicat în dispută dacă împrejurările m-ar fi ajutat să îmi fac meseria de anestezist în ţări care o preţuiesc; mi s-a vădit, însă, că nu am cum să plec de aici. Aşa se face că mi-am zis că mă voi opune prin toate mijloacele ca Ion Iliescu să-mi distrugă viaţa complet; destul este cât de profund mi-a afectat-o deja – aspect la care trebuie să revin. Deocamdată voi afirma răspicat că îl consider marele vinovat pentru aşa-zisa criză politică din această lună. La cât este de malefic, numai evenimente de asemenea natură poate declanşa, după cum s-a tot demonstrat. Am, însă, satisfacţia amară că i-a jucat o festă vârsta (care ar fi trebuit să îl ţină acasă, mulţumit că nu e în închisoare – cum ar merita): n-aş fi bănuit implicarea lui dacă nu se manifesta pe ecran atât de vehement (şi de des – aş spune, de vreme ce l-am văzut eu, care nu urmăresc ştirile şi emisiunile pe teme politice).

Aceste imagini cu Iliescu au răscolit în mine resentimentele din ultimii 20 de ani. Capacitatea de a-ţi reaminti aduce dezavantaje – s-ar putea zice; eu, însă, sunt de părere că numai cei care stau foarte prost cu memoria (intenţionat sau nu) ar putea uita cât rău a făcut după răsturnarea lui Ceauşescu şi la mineriade – dintre care e îndeobşte reţinută (cu mult temei) cea din 13 – 15 iunie 1990. Cu toate acestea, crima majoră a lui Ion Iliescu este – după mine – că a edificat aici o caricatură hidoasă de capitalism şi democraţie, ajutat fiind de profitorii regimului comunist, cărora le-a asigurat menţinerea în poziţii privilegiate. (Chiar şi Traian Băsescu e, indiscutabil, dintre aceştia – cum foarte bine ştim.) Astfel a deturnat (ireversibil, pare-se) drumul sperat la sfârşitul lui 1989 de către cei cu inima şi mintea deschise, afectând profund existenţa acelora dintre ei care au refuzat să se transforme.

Cu acestea spuse, devine clar (şi, cred, justificat) că am ajuns să îl susţin pe cel împotriva căruia s-a ridicat bătrînul bolşevic de cea mai joasă speţă, cu toate că părerea mea despre respectivul e departe de a fi măgulitoare – ba chiar am ajuns să reacţionez prin scris la episodul cu ginerele lui Ion Dincă. De asemenea, din momentul în care mi-a apărut Iliescu în faţă, nu a mai fost relevantă activitatea guvernului Boc. Mai mult a contat cine s-a asociat în a-l răsturna – dacă nu cumva a fost chiar coordonatorul acţiunii: Dan Voiculescu.

Am motiv să cred asta: Băsescu mi-a reamintit că acelaşi fost mare securist, devenit „onest“ şi foarte prosper om de afaceri cu banii ţării, a stat la originea suspendării de acum 2 ani. (Iau drept bun ce spune preşedintele vizat atunci şi în prezent, pentru că am avut confirmarea unei afirmaţii a lui, şi anume că Emil Constantinescu a eşuat în funcţia supremă şi din cauză că a avut încredere în maleficul său predecesor. Nu am putut să concep că omul pe care l-am ales cu atâta entuziasm în 1996, sperând să o rupem de tot cu comunismul, a recurs voluntar la un asemenea sfătuitor, până nu l-am văzut târât chiar de Iliescu la o emisiune televizată – şi n-a fost prima dată când loveau împreună în succesorul lor.) Revenind la Voiculescu, mi se pare important, pentru claritate, să punctez ferm că este „doar“ tâlhar, nu şi criminal – din ce ştiu eu, cel puţin. Din aceeaşi categorie, mai mic ca anvergură şi ca rol în această poveste murdară (ce altceva se poate spune despre felul cum s-a pus la cale doborârea unui prim-ministru şi înlocuirea lui?), face parte Sorin Ovidiu Vântu. Se află în urma lui Voiculescu şi ca virulenţă a atacurilor împotriva actualului preşedinte, la postul de televiziune patronat. Nu am înţeles de ce Realitatea s-a luat după Antena 3 în a împroşca venin, până tot Traian Băsescu mi-a arătat că Geoană îi este vasal şi lui Vântu, nu numai lui Iliescu.

Teoretic (dar şi practic, într-o democraţie solidă), guvernul şi preşedintele îşi desfăşoară activitatea – cu toate laturile ei – fără o strânsă interdepedenţă. Evident, la noi situaţia e radical diferită – nu doar din cauza a ce a creat Iliescu, ci şi prin natura noastră ca popor. Cred că e de prisos să intru în amănunte; în loc de asta, voi puncta că am făcut această consideraţie pentru ca să fie pe deplin înţeles că e dificilă o sistematizare a celor pe care vreau să le expun. Cu toate acestea, încerc să ating tot ce mi-am propus.

Astfel, pentru un om cu principii e şocantă şi compoziţia majorităţii generate la „Grivco“, nu doar circumstanţele pe care le-am pomenit. E în afara firescului o alianţă între liberali şi social-democraţi chiar în ţările unde partidele îşi respectă doctrinele, însă pe Dâmboviţa există precedente: cu mult înainte de participarea grupării lui Tăriceanu la tentativa de eliminare a preşedintelui, Radu Câmpeanu s-a repezit să se asocieze la guvernarea F.S.N., după mai 1990. Atunci era dorinţa de a apuca din ciolan, dar acum substratul e mult mai îngrijorător. Îl voi aborda în partea cuprinzând candidaţii la preşedinţie.

Cu aceste premise, acord mai puţină importanţă celui pe care au decis să-l susţină; e clar pentru toţi cei (încă) lucizi că respectivul e destinat a fi o marionetă – şi, prin asta, un paravan pentru jafurile indisolubil legate de guvernarea lui Iliescu. (S-ar putea spune că sunt opinii partizane, deci subiective, dar reproduc ce afirmă un om căruia nu i se poate imputa aşa ceva, mai ales că e englez: Tom Gallagher. În „Furtul unei naţiuni“ scria: „Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bijuterii, s-ar putea spune că, timp de doisprezece ani, Iliescu a fost un client fidel care a distras atenţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valoroase bijuterii.“.)

Poate că Johannis – cu suficienţa care i se citeşte pe faţă – nu-şi pune problema că ar fi om de paie. (Deocamdată nu am motive să mă îndoiesc de onestitatea lui, deci nu cred că face parte din maşinaţie; naivitatea – chiar dacă nu e uşor tolerabilă la această vârstă, după o bogată viaţă intelectuală şi socială – merită, evident, mai puţină severitate decât ticăloşia patentă.) Mă mir, totuşi, că – având solida pregătire pe care am menţionat-o (ştiu din surse sigure că a fost un apreciat profesor de fizică), nu pune la socoteală faptul că ar fi în situaţia să administreze o populaţie de 100 de ori mai mare decât a Sibiului – şi trebuie să ţinem cont că mentalitatea (şi, implicit, nivelul de civilizaţie) nu e la fel (ca s-o spunem blând) pe teritoriul României. În plus, chiar primul-ministru căruia i se caută înlocuitor s-a dovedit lamentabil (sunt şi eu de acord) în această funcţie, după ce a fost bun ca primar – ceea ce, noi, clujenii, putem atesta.

Cine ştie cât timp vom vorbi la prezent despre Emil Boc ca premier, dar bine a făcut cel care l-a promovat (şi l-a ţinut în obedienţă – fapt pe care nu-l pot nega) că nu a cedat presiunii grupului de la „Grivco“, chiar dacă e şi el conştient că nu-şi va impune candidatul, din cauză că Iliescu e dispus să sacrifice ţara şi poporul – cum a făcut-o de atâtea ori – ca să-şi îndeplinească planurile. Fostul căpitan de vas e, însă, obişnuit să reziste urgiilor, ba chiar să le ia în piept. Aşa interpretez eu iniţiativa cu referendumul pentru parlament unicameral şi redus numeric (semn şi al dorinţei de revanşă), venită după anunţarea unei noi candidaturi la preşedinţie.

Această intrare în lupta electorală am avut-o în vedere când am pus titlul. Cu durere constat că, dacă dorim să avem un viitor cât de că acceptabil, nu există variantă la Băsescu. (Mă gândesc cu groază, fiind în România, că s-ar putea să se fi înţeles – pe seama celor de rând, desigur – cu cei pe care aparent îi contracarează.) Excluzând acest scenariu (până nu vom fi puşi în tragica situaţie de a-i suporta consecinţele), e de spus că, totuşi, el nu reprezintă o alternativă în sensul cel mai deplin; cred că nu e nevoie de lămuriri, pentru cine ştie cu adevărat limba română.

De ce, cu toate declaraţiile necugetate şi patimile stânjenitoare (reliefate din plin de presă), mă raliez la numerosul – din câte ştiu – grup al doresc ca actualul preşedinte să mai aibă un mandat? Răspunsul se află în analiza posibililor contracandidaţi din turul II. (Apropo de manipulări: sondajele difuzate de Realitatea TV îl dau pe Băsescu învins până la urmă, în timp ce la un post maghiar am văzut exact invers. Important mi se pare că şi un canal care – la comanda patronului – manifestă adversitate feroce faţă de cel care tinde să redevină preşedinte trebuie să admită că va participa la disputa în doi.)

De Mircea Geoană am amintit în treacăt; mai am de spus că, în toate apariţiile sale, nu face decât să confirme faimoasa etichetare ca prostănac – pe care nu un adversar politic i-a dat-o. Te şi umflă râsul când auzi că nu vrea vot negativ, ci unul generat de puterea sa de convingere.

Figura lui Crin Antonescu inspiră de la început reticenţă, deci nu e de mirare că am crezut imediat că s-a oferit să devină turnător la Securitate ca să scape de la ţară. În acelaşi mediu eram şi eu (expediat din Cluj, nu din Tulcea), dar nu mi-a trecut prin cap să mă demonetizez în aşa hal. Dincolo de aprecierile de ordin moral, contează că acest gest din trecut îi generează acţiuile din prezent. Nu e absurd să presupun că înscrierea în cursa electorală i-a fost impusă de securistul căruia îi dădea raportul (cam cum a fost cu Lia Roberts), acelaşi mecanism stând la baza ascensiunii în fruntea partidului. Cert este că a trecut în subordinea clicii lui Iliescu la fel de deplin ca Tăriceanu – ginere de general de Securitate – când s-a dorit înlăturarea lui Traian Băsescu.

Spuneam mai sus că sunt mulţi care doresc ca preşedintele să rămână unde este. Am constatat personal asta, auzind discuţii în troleibuz – mediu grăitor, zic eu. Foarte probabil că acei oameni nu fac analize precum cea de aici, dar (simt şi) ştiu una şi bună: mai degrabă Băsescu decât Geoană sau Antonescu. Fenomenul este întâlnit şi în alte părţi ale ţării (după câte aflu pe Internet) – ceea ce mă duce cu gândul la spusa lui Lincoln cum că nu poţi să înşeli un popor întreg la infinit.

Rămâne de văzut ce ne va aduce seara de Sf. Nicolae. Este de mult clar ce doresc să se întâmple, dar nu e propriu-zis o speranţă; aşa ceva s-ar lega de adevăraţi lideri. Voi continua să-i aştept câte zile îmi va da Dumnezeu, chiar numai pentru binele nepoţilor.